Galeria marilor rugbysti romani: Alexandru cel Mare! Alexander the Great! Alexandre le Grand!
De Redactia Rugby , 01 Nov. 2007
Iata numele unui jucator roman tradus in cele mai importante doua limbi ale Planetei Ovale! Iubitorii rugby-ului romanesc stiu, desigur, ca este vorba despre Alexandru Penciu. La 1 Noiembrie, domnul Penciu a implinit 75 de ani! La Multi Ani!
Alexandru Penciu face parte din mitologia copilariei mele. Pe maidanul din Bariera Vergului, ascuns in spatele blocurilor de pe Bulevardul Muncii, peste drum de Parcul „23 August”, fotbalul era, desigur, sportul cel mai iubit. Voinescu, Constantin, Ion Ionescu, Dumitriu II, Pircalab, Datcu, erau idolii nostri, ai copiilor care bateam mingea in fiecare zi, visand si sperand ca vom ajunge, candva, sa jucam la Steaua, Dinamo sau Rapid.
La noi in casa, insa, nu fotbalul era sportul-rege, ci rugby-ul. Pentru tatal meu, reperul sportiv fundamental ale acelor vremuri era prima victorie impotriva Frantei (11-5 la Bucuresti, in 1960). Urmau, apoi, Bayonne (5-5), Bucuresti (3-0) si Toulouse (6-6).
Eram prea mic pentru a intelege imensa bucurie generata de acele rezultate, semnificatia lor, precum si impactul profund pe care aveau sa-l exercite asupra dezvoltarii rugby-ului romanesc. Ma aflam, inca, sub vraja balonului rotund, dar, intre Pircalab, „sageata Carpatilor” si Datcu, portarul nationalei, cei doi favoriti ai copilariei mele, se strecurase un nume pe care tatal meu il rostea cu admiratie: Penciu. Auzindu-l atat de des, numele acesta mi s-a intiparit in minte, iar, treptat, pe masura ce descopeream rugby-ul, Pircalab si Datcu isi „pierdeau” locul de frunte in universul sportiv al adolescentului de mai tarziu.
Alexandru cel Mare! Alexander the Great! Alexandre le Grand!
Intr-o formatie in care inaintasii condusi de Viorel Morariu erau temuti de Crauste, Domenech, Moncla si ceilalti titani ai rugby-ului francez, Penciu era „regele treisferturilor”. Evoluand ca aripa si fundas in echipa nationala, din 1953 pana in 1967, Penciu a iluminat prin talentul sau o generatie exceptionala care a facut rugby-ul romanesc cunoscut in Europa.
Alexandru Penciu s-a nascut la Bucuresti, la 1 Noiembrie, 1932, intr-o familie in care cultura sportului era la loc de cinste. Verii sai, Traian si Dumitru Picu au jucat rugby, primul, flanker, iar cel de-al doilea, pilier. Verisoara sa, Alexandra Penciu, a facut parte din lotul national de gimnastica, alaturi de Elena Leustean, Sonia Iovan, Elena Dobrovolschi.
A copilarit in cartierul Oborului, acolo de unde au aparut si alti sportivi de marca ai Romaniei. Viitorul fundas al Nationalei de rugby a crescut impreuna cu fratii Nunweiller si cu Gheorghe Constantin, „profesorul” de mai tarziu. Ca multi alti mari jucatori de rugby, el nu a ajuns direct pe Planeta Ovala. A inceput cu fotbalul si aceasta nu-i de mirare din moment ce Nelu Nunweiller si fratii sai locuiau doar la o statie de tramvai de casa familiei Penciu.
A continuat, apoi, cu inotul. Rugby-ul a ramas ceva necunoscut pana in ziua in care Traian Picu, varul sau si viitorul flanker international, l-a adus la rugby. Asa a debutat Alexandru Penciu, in sezonul 1946-1947, la clubul Petrolul, intr-un meci impotriva echipei C.A.M, antrenata de Cornel Munteanu. Apoi, a evoluat timp de trei ani, 1949, 1950, 1951, la PTT, la juniori si la seniori, unde a jucat alaturi de Telu Diamandi si Feri Covaci, fostul international, care era si antrenor.
In 1952, Alexandru Penciu se transfera la CCA, echipa antrenata de Puiu Argesiu, si aici incepe cariera celui care va deveni cel mai mare jucator de treisferturi din istoria rugby-ului romanesc. O cariera care va dura, sub culorile echipei nationale si ale clubului militar, pana in 1967 si respectiv, pana in 1968.
De multe ori, sansa unui tanar jucator o constituie intalnirea cu o personalitate care poate exercita o influenta decisiva asupra evolutiei sale . Marea sansa a tanarului de 20 de ani a fost intalnirea cu Nicolae Gheondea, fundasul de atunci al echipei militare. „Nicu Gheondea – marturiseste Alexandru Penciu, cu nostalgie, acum, dupa aproape 55 de ani - m-a invatat secretele rugby-ului. Datorita lui am putut realiza ceea ce am realizat in cariera mea”. Superba dovada de recunostinta arcuita peste timp intre un jucator de exceptie si mentorul sau!
Talentul exceptional al tanarului fundas il propulseaza rapid in prima echipa CCA unde, dupa retragerea lui Nicu Gheondea, devine titular. Aproape imediat, debuteaza si in echipa nationala, in 1953, la Festivalul Mondial al Tineretului. Dinamovistul Buda fiind titular pe postul de fundas, Alexandru Penciu evolueza pe aripa stanga. De altfel, in partida cu Franta, in 1957, in care Vannier a reusit celebrul sau drop-gol, Romania a jucat, practic, cu trei fundasi, Buda fiind dublat de aripile Barascu si Penciu pentru a contracara forta ofensiva a francezilor.
Dupa accidentarea lui Buda, insa, tanarul jucator de la CCA se impune si la Nationala fiind, vreme de 10 ani, titular indiscutabil pe postul de fundas.
Alexandru Penciu face parte din categoria personalitatilor care au imbogatit domeniul in care au activat. El a fost si un intemeietor in rugby-ul romanesc fiind primul fundas care s-a intercalat in sarjele ofensive ale liniei de treisferturi, adaugand o dimensiune fundamentala, in plan ofensiv, postului reprezentat de purtatorul tricoului cu numarul 15.
Turneul din Marea Britanie: asa s-a nascut legenda
In 1955, selectionata Romaniei a intreprins primul turneu in Marea Britanie, intalnind trei echipe de renume: Swansea, Cardiff si Harlequins. Evolutia excelenta a echipei antrenate de Nicolae Padureanu i-a surprins pe britanici, formatia noastra invingand pe Swansea, 19-3, pierzand, greu, in fata faimoasei echipe din Cardiff, 3-6, si terminand la egalitate cu Harlequins, 9-9, chiar pe Twickenham.
Alexandru Penciu a fost jucatorul care, impreuna cu Viorel Morariu, a produs o profunda impresie asupra inventatorilor rugby-ului. In aceasta campanie „britanica”, a inceput sa se teasa legenda celui mai valoros fundas din istoria rugby-ului romanesc.
In partida cu puternica echipa galeza Cardiff, disputata pe celebrul stadion Arms Park, talentul tanarului fundas roman a „explodat” intr-o superba demonstratie de tehnica, viteza si indemanare! Prin loviturile sale de picior si, mai ales, prin intercalarile sale in linia de treisferturi, fundasul nostru a castigat inima si respectul spectatorilor galezi. Intr-o faza care a facut sa tremure apararea adversa, Penciu a pornit din butul sau intr-o cursa irezistibila, sprintand in urmarirea propriei sale lovituri de picior, ”ramasand” balonul si fiind blocat, in extremis, de aripa galezilor!
Corespondentul ziarului „The Times” l-a socotit pe Alexandru Penciu „stralucitor” in timp ce Ron Griffiths, cronicarul ziarului South Wales Evening Post, a subliniat faptul ca „...pentru Alexandru Penciu meciul a constituit un alt triumf (NR dupa meciul anterior castigat, 19-3, la Swansea). El a castigat inimile spectatorilor, combinand jocul defensiv foarte sigur cu un stil agresiv care a rivalizat cu cel al marelui Bob Scott... El a fost eroul meciului...”.
Ziaristul R.T. Gabe evidentia in cronica sa publicata in Western Mail&South Wales News ca „Jucatorul care a produs cea mai puternica impresie a fost fundasul roman A.Penciu care a fost idolul tribunelor. In afara puternicei lovituri de picior, el poseda tehnica lui Bob Scott fundasul selectionatei All Blacks”. Iar John Billot, alt ziarist al cotidianului galez, a intarit opinia colegului sau afirmand ca „ Romanii pot fi multumiti cu faptul ca poseda in tanarul de 21 de ani (N.R jucatorul nostru ave,de fapt, 22 de ani) Alexandru Penciu un „Bob Scott de buzunar”, el fiind cel mai bun jucator al meciului”!
Si pentru a-i face sa inteleaga pe mai tinerii cititori semnificatia acestei comparatii, imi ingadui o scurta divagatie pentru a-l prezenta pe Bob Scott.
Robert William Henry Scott a fost unul dintre cei mai mai mari fundasi din istoria rugby-ului neo-zeelandez. Evoluand in perioda 1946-1954, el a fost poreclit „The Master” (Maestrul), fiind deseori comparat cu faimosii sai predecesori Billy Wallace si George Nepia, fundasul „Invincibililor”.
Prin urmare, unul dintre cei mai valorosi fundasi All Blacks, Bob Scott, a constituit termenul de comparatie folosit de ziaristii britanici pentru a evidentia clasa lui Alexandru Penciu! Clasa unui fundas roman! Si, sa nu uitam, aceasta se intampla in 1955 cand Romania de-abia incepuse sa faca primii pasi ai reantoarcerii in arenele rugby-ului european.
Asadar, meciul de la Cardiff a insemnat nasterea legendei marelui jucator roman.
Atunci, in dupa amiaza zilei de 7 septembrie 1955, fundasul echipei Romaniei care pasea pe gazonul stadionului Arms Park era Alexandru Penciu. La sfarsitul celor 80 de minute si la capatul unui meci fabulos, cel care parasea terenul, ca fundas al Romaniei, era Alexander the Great! Splendida „schimbare” de nume! Splendida „transformare” a tanarului fundas roman!
Alexandru Penciu a facut parte si din selectionata care a vizitat Anglia in anul urmator. In 1956, Romania a disputat trei partide, terminand la egalitate doua partide, 6-6 cu Leicester si cu Bristol, si obtinand o victorie, 10-6 cu Gloucester.
Meciurile cu Franta – confirmarea valorii
Daca turneele din Marea Britanie au reprezentat semnele aparitiei unui jucator absolut deosebit, meciurile cu Franta au insemnat confirmarea valorii sale.
Cariera lui Alexandru Penciu a fost strans legata de meciurile cu selectionata Frantei si, in special, de seria celor patru partide in care echipa noastra nu a pierdut in fata „Cocosilor”. Patru meciuri in care Romania nu a pierdut in fata lui Crauste, Moncla, Domenech, Boniface, Dupuy, Lacaze!
Evident, zenitul acestei serii magnifice l-a constituit marea victorie, 11-5, obtinuta la Bucuresti, pe 5 iunie 1960, in care Penciu a marcat 8 din cele 11 puncte ale echipei noastre, doua drop-goluri si transformarea eseului lui Barbu.
In anul urmator, echipa noastra terminat la egalitate, 5-5, la Bayonne, intr-un meci in care Alexandre le Grand a transformat eseul lui Viorel Morariu si l-a dominat net, dupa parerea lui Gerard de Ferrier, cronicarul ziarului Le Monde, pe Claude Lacaze, fundasul Frantei. Obiectivitatea ziaristului francez – un fundas roman sa il eclipseze pe adversarul sau francez! – nu a facut altceva decat sa sublinieze valoarea incontestabila a lui Penciu.
In 1962, la Bucuresti, Romania invingea, pentru a doua oara, Franta, 3-0, gratie unei lovituri de pedeapsa transformate de Alexandru Penciu.
Un an mai tarziu, echipa noastra se „incapataneaza” sa nu piarda si reuseste un egal, 6-6, la Toulouse, Penciu inscriind un drop gol, adaugand, astfel, trei puncte eseului marcat de Puiu Dragomirescu.
Meciul de la Nantes (3-11, in 1967), in care Penciu a inscris cele 3 puncte ale echipei noastre a constituit ultimul meci in Nationala. Dupa partida de la Nantes, dupa 32 de selectii sub culorile „Tricolorului”, marele fundas se retrage, la 35 de ani, din echipa nationala sub tricoul careia stralucise atatia ani.
Dar Alexandru Penciu nu a stralucit doar in meciurile echipei nationale. Cu echipa sa de club CCA/Steaua, Alexandru cel Mare a castigat de cinci ori campionatul si de patru ori Cupa Romaniei.
Imi ingadui sa reproduc doar doua dintre fazele memorabile – extrase din tolba de amintiri a fundasului stelist – care au bucurat ochii si sufletele suporterilor romani:
Eseul dintr-o partida cu Dinamo, pe Parcul Copilului, cand receptionand o lovitura imprecisa a lui Giugiuc, mijlocasul dinamovist, Penciu si-a pacalit adversarii mimand o incercare de drop gol, lansandu-se apoi intr-un contraatac surprinzator, slalomand printre adversari si inscriind eseu la capatul unei curse splendide.
Drop-ul marcat, de la 55 de metri, intr-un meci decisiv cu Grivita Rosie, prin 1963 sau 1964 (este mult de atunci!), disputat pe vechiul stadion Ghencea, in conditiile unui vant lateral foarte puternic care facea imposibila orice transformare. Penciu a lansat balonul nu catre buturi, ci, lateral, impotriva vantului, care a purtat, apoi, balonul printre zveltele „suliti” ale „H”-ului! Steaua a castigat cu 6-0 devenind, astfel, campioana nationala.
Perioada Rovigo – Primul „Grande straniero”
Dupa retragerea din activitatea interna si internationala, Alexandru Penciu pleaca, la solicitarea clubului Rovigo, in Italia. La 29 Noiembrie 1969, el soseste la Rovigo, la clubul Tosimobili, unde activeaza ca jucator-antrenor in perioada 1969-1973. Alexandru cel Mare devenea, astfel, primul „grande straniero” sosit la Rovigo! In 1973 se intoarce in tara, dar in 1974 pleaca, din nou, la Rovigo, clubul italian organizandu-i un meci de adio. Atunci, Alexandru Penciu se hotaraste sa „ramana” stabilindu-se in Italia, impreuna cu sotia, Eugenia, si fiica sa, Alexandra.
Drept urmare, ideologia stramba a acelor vremi a decis ca numele unuia dintre cei mai valorosi jucatori romani sa fie sters din istoria rugby-ului romanesc.
Dupa o scurta escala in Canada, la Montreal, in 1978, Alexandru Penciu petrece doi ani, intre 1978 si 1980, ca antrenor la Oyonnax, in Franta. In 1980 se reantoarce in Italia, antrenand la Mantova, Villadose si stabilindu-se, in cele din urma, la Belluno, ca antrenor, acolo unde traieste si astazi. El s-a ocupat, in principal, de pregatirea copiilor si juniorilor, cautand sa formeze viitori jucatori pe care sa se poata baza rugby-ul italian. Alexandru Penciu continua sa antreneze, ocupandu-se astazi de pregatirile formatiei Under-15 din Belluno.
La multi ani, domnule Penciu!
Multumiri pentru tot ceea ce ati daruit rugby-ului romanesc!
Eugen Cionga – Toronto
Post-Scriptum.
Am scris aceste randuri, in primul rand, in semn de respect pentru Alexandru Penciu, cel mai mare jucator de treisferturi din istoria, de pana acum, a rugby-ului romanesc si care reprezinta un reper important in istoria sportului cu balonul oval de la noi. Un jucator care, din cauza faptului ca a parasit tara in 1974, a fost sters, pentru o vreme, din istoria rugby-ului nostru. In pofida nedreptatii impuse de o ideologie stramba, el a continuat sa existe in constiinta iubitorilor si suporterilor rugby-ului nostru, chiar si atunci cand numele sau fusese radiat din istoriografia rugbyului. Daca statistica l-a sters, temporar, din catastifele ei, istoria afectiva a rugby-ului romanesc nu l-a uitat niciodata.
Am scris aceste randuri dintr-un profund respect pentru generatiile care au reprezentat trecutul rugby-ului romanesc. Respectul pentru trecut atrage si respectul pentru prezent si viitor. Sa nu ii uitam pe marii jucatori de altadata, sa ii cinstim si sa-i pretuim, asa cum se cuvine, pentru valoarea lor si pentru loialitatea demonstrata fata de rugby-ul romanesc.
Am scris aceste randuri si pentru ca Iulian Dumitras, Florin Vlaicu, Catalin Fercu, Danut Dumbrava si ceilalti colegi de generatie, sa realizeze ca Romania a avut un fundas de clasa mondiala care a impresionat pana si pe inventatorii rugby-ului.
Articole similare
13 Mai 2024
ROMÂNIA / INFRASTRUCTURĂ: Ce ar scrie Ioan Chirilă, astăzi, despre situația de la „Arcul de Triumf”?
Paradoxal, deși a devenit cunoscut publicului de la noi în special pentru articolele și cărțile pe care le-a scris despre fotbal, Ioan Chirilă a fost un veritabil ziarist sportiv. Adică un...
13 Mai 2024
STADIONUL „ARCUL DE TRIUMF” / ISTORIE: Fiul „Nababului” este cel care a donat sportului terenul de „La Șosea”
O altă poveste interesantă legată de terenul unde se află acum stadionul „Arcul de Triumf” este cea a lui Grigore Gheorghe Cantacuzino (1873-1930). Fiu al lui Gheorghe Grigore...
11 Mai 2024
ROMÂNIA / INFRASTRUCTURĂ: Dat afară de pe „Arc”, rugbyul și-a făcut stadion la Cotroceni-Progresul!
„Arcul de Triumf” a rămas un STADION INTERZIS pentru rugby chiar în săptămâna 4-11 mai 2024 în care s-a sărbătorit împlinirea a 100 de ani de la...
10 Mai 2024
JO 1924 / ANIVERSARE: Oamenii de rugby vor depune coroane la mormântul lui Nae Mărăscu și capela lui Grigore Caracostea
Pentru prima dată de la război încoace, oficiali ai Federației Române de Rugby (FRR) vor depune coroane la locul din Cimitirul „Șerban Vodă” Bellu din Capitală unde...
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te la newsletterul Rugby.ro si primeste ultimele noutati pe email.
