Victoria Angliei - o victorie a jocului pragmatic

     Corespondenta din Toronto.
     Meciul disputat pe Westpac Stadium din Wellington(15-13 in favoarea Angliei) a fost cel mai asteptat test al acestei veri, opunand echipele clasate pe primele doua locuri in clasamentul mondial al momentului. Interesul urias, normal pentru o asemenea partida, a fost amplificat de suita celor 11 victorii consecutive ale englezilor care nu mai pierdusera un test din martie 2002, cand s-au inclinat in fata Frantei, 15-20, la Paris.
     Aceasta serie de succese a creat, intr-o oarecare masura, o anumita aura de invincibilitate in jurul selectionatei „trandafirului”, insotita insa, de nu putine pareri sceptice care asociau victoriile, mai ales cele obtinute in fata celor trei mari „puteri” ale Sudului, cu faptul ca englezii au realizat aceste performante doar pe teren propriu.
     Exista, asadar, o umbra de indoiala in privinta capacitatii acestei selectionate a Angliei de a castiga meciuri importante altundeva decat pe Twickenham. Indoiala pe care, evident, englezii vroiau sa o spulbere printr-o evolutie cat mai buna demonstrand ca sunt in stare sa-si invinga rivalele chiar pe terenul acestora.
     Toti acesti factori, la care sa adauga traditia intalnirilor Anglia-Noua Zeelanda (primul test a avut loc in 1905!), a facut ca intalnirea de la Wellington sa starneasca un interes enorm si asteptari pe masura, fiind privit ca un „moment al adevarului”, in special pentru echipa lui Clive Woodward.

Un meci de nivel mediu


     Meciul insa, nu a constituit deloc spectacolul mult asteptat de iubitorii rugby-ului de pe cuprinsul Planetei Ovale. A fost, fara indoiala, o partida intensa, tensionata, plina de dramatism, o formidabila inclestare a celor doua gramezi, o lupta acerba care a degajat valuri de energie rostogolindu-se pana in tribunele arhipline; da, meciul a insemant toate acestea, dar nu a avut absolut nimic genial si nu a fost un spectacol rugbystic de gala.
     Ambele echipe au comis multe greseli, care impreuna cu interpretarea, uneori prea rigida, a regulamentului de catre arbitrul australian Stuart Dickinson, au dus la fragmentarea excesiva a jocului. Mi se pare suficient sa amintesc faptul ca Dickinson a dictat nu mai putin de 33 de penalitati, ceea ce spune mult despre continuitatea si fluiditatea jocului.
     Neo-zeelandezii au etalat un joc mai ofensiv decat adversarii lor, dar lipsa de concentrare i-a impiedicat sa concretizeze ocaziile favorabile create in urma presiunii pe care au exercitat-o asupra „redutei” engleze. Faptul ca gazdele nu au reusit sa-si impuna superioritatea in momentele importante ale meciului, mai ales cand s-au aflat in avantaj numeric, Dallaglio si Back fiind eliminati, arata o lipsa de maturitate, surprinzatoare totusi pentru o selectionata All Blacks.

Defensiva de fier – cheia victoriei engleze


     In ciuda, obisnuitei de acum, reusite a lui Wilkinson, 4 lovituri de pedeapsa si un drop gol, marele merit al succesului echipei Angliei revine apararii. Organizarea defensivei engleze a fost ireprosabila, iar in perioada in care au avut doi jucatori pe tusa, evolutia apararii a fost, asa cum a apreciat-o Woodward, de-a dreptul „eroica”.
     Sa joci in fata neo-zeelandezilor in 13 jucatori, cu ambii flankeri eliminati, si sa nu primesti nici un punct, este intr-adevar o performanta care va ramane in istoria rugby-ului! All Blacks s-au bazat pe fler-ul si inspiratia individualitatilor liniei de treisferturi, sperand intr-o „sclipire” care sa arunce in aer „bunker”-ul englez, dar nici Spencer, nici Umaga, nici Nonu, nici Rokocoko nu au reusit sa strapunga defensiva de”fier” a oaspetilor. Singur Howlett, s-ar putea lauda cu o asemenea isprava, dar eseul sau nu a parut a fi valabil, fundasul neo-zeelandez pornind in urmarirea balonului, din pozitie de offside.
     Este adevarat, Anglia nu a marcat nici un eseu, nu si-a creat ocazii clare de a culca balonul in butul advers, a fost dominata in tuse si a avut si doi jucatori eliminati; la fel de adevarat este faptul ca All Blacks au atacat mai mult, incercand sa construiasca faze ofensive coerente, fiind opriti, in cateva situatii, doar la cativa centimetrii de but.
     Cu toate acestea insa, nu se poate spune ca selectionata Albion-ului nu a meritat victoria. In primul rand, echipa lui Woodward s-a aparat exceptional, iar tactica jocului oportunist si pragmatic a dat roadele asteptate. Ceea ce mi s-a parut de-a dreptul remarcabil a fost, insa, modul in care englezii au reactionat in momentele de presiune continua exercitata de All Blacks. Fara panica, intampinand cu calm, luciditate si cu o fantastica organizare a liniilor defensive atacurile in valuri ale adversarilor, Johnson si coechipierii sai au aratat de-a lungul partidei o soliditate fizica si psihica absolut impresionanta, aceasta reprezentand, cred, una dintre marile realizari ale lui Clive Woodward si ale staff-ului sau tehnic. Maniera in care englezii au rezistat si au contracarat ofensiva adversa, este atributul experientei si maturitatii unei echipe care, in acest moment, este socotita drept cea mai buna din lume. Ramane de vazut daca Anglia, lansata in realizarea unui „Mini-Slem al Sudului”(din pacate, englezii nu-i vor intalni in acest turneu pe sud-africani) va reusi sa invinga si Australia.

All Blacks – absenta unui lider


     Desigur, John Mitchell ar fi dorit sa castige meciul cu Anglia, dar el nu a privit infringerea ca pe o drama, fiind convins ca echipa sa va inregistra un progres substantial pana la inceperea Cupei Mondiale. „Din punct de vedere psihologic, este o victorie fantastica pentru Anglia. Nu cred insa, ca aceasta infrangere este chiar atat de daunatoare pentru noi, avand in vedere etapa de pregatire in care ne aflam. Nu am absolut nici o temere ca echipa va progresa”.
     Desigur, neo-zeelandezii se vor prezenta la un cu totul alt nivel la marea competitie din octombrie. Echipa va castiga in coeziune, in maturitate, iar capacitatea de a progresa in plan tehnico-tactic nu poate fi pusa la indoiala. Cred insa, ca selectionata Noii Zeelande se confrunta cu doua probleme de cu totul alta natura. Prima, mi se pare a fi lipsa unui veritabil lider al echipei. Reuben Thorne este un foarte bun flanker, avand, cu siguranta, calitati umane datorita carora a fost desemnat capitan al echipei. Si totusi, fara a avea intentia de a-l nedreptati pe Thorne, nu cred ca el are statura unui Sean Fitzpatrick, Andy Dalton, Graham Mourie sau Ian Kirkpatrick, ca sa amintim doar pe cativa din pleiada marilor jucatori care i-au condus pe All Blacks de-a lungul timpului. Faptul ca, in ultimii ani, patru jucatori, Anton Oliver, Taine Randell, Todd Blackadder si Reuben Thorne au ocupat pozitia de capitan intareste ideea existentei unei oarecari crize la acest nivel.
     A doua problema ar fi lipsa unor inaintasii de mare anvergura capabili sa redea acea dimensiune mitica pe care a aveau gramezile All Blacks din anii trecuti. Departe de mine gandul de a minimaliza cumva talentul si eforturile lui Chris Jack, Ali Williams, Greg Sommerville et co., dar actuala gramada nu are clasa ilustrelor sale predecesoare.
     Daca ar fi sa alcatuim o gramada care sa reuneasca pe cei mai buni jucatori ai lumii, nu cred ca, in afara lui Richie McCaw, vreun inaintas All Black si-ar gasi loc in aceasta „formula” ideala. Cand standardul este impus insa de ‚monstrii sacri” precum Colin Meads, Brian Lochore, Wilson Whineray, Alex Wyllie, Murray Mexted, Ian Kirkpatrick si atatia altii, nu este usor sa castigi recunoasterea si admiratia unanima a iubitorilor rugby-ului
     Aceasta este insa, frumusetea provocatoare a rugby-ului neo-zeelandez: o permanenta competite cu propriile legende!