Viata ca o lupta (II)

Jucator de rugby la Grivita, campion national cu aceasta echipa in 1993, Serban Georgescu a fost nevoit sa atarne ghetele in cui un an mai tarziu din cauza unui accident (fractura de stern). Fara sa uite de jocul cu balonul oval, tanarul pe atunci in varsta de 21 de ani s-a apucat de televiziune. Cum visa de multa vreme sa calatoreasca prin lume, el a pornit imediat in prima sa aventura. Alaturi de David Neacsu, un alpinist cunoscut, si de alti patru amici, Serban Georgescu avea sa participe la expeditia pe muntele McKinley, cel mai Inalt din America de Nord (6.193 de metri).
Viata ca o lupta (II)


    In rugby, ca de altfel si in alte sporturi de echipa, se obisnuieste ca noului venit sa i se dea "Botezul". Serban Georgescu nu a avut parte de el. "Am fost acceptat in echipa de seniori a Grivitei si urma sa primesc botezul. Este o intreaga poveste cu asta. Pregatesti scrisoarea de primire, si asa mai departe. Se facea totul cu mult umor. Unii o considera drept o manifestare violenta, insa eu o vad ca pe o chestie barbateasca. Eram la munte, in cantonament. Cu o zi inainte de botezul meu, urma un cros de cativa kilometri. Era o intrecere intre compartimente. Eu am luat locul doi si am primit o ciocolata. Am impartit-o cu colegii din pachetul de inaintare. Va dati seama ce inseamna o ciocolata rupta in 15 bucati! Sigur este ca toti au fost impresionati de gestul meu. Asa ca s-a decis ca botezul meu sa se mai amane! Si a fost amanat pentru totdeauna, fiindca ajuns acasa am decis sa abandonez rugbyul."

Alaska, ultima frontiera


    Imediat dupa aceea, Serban Georgescu a lucrat In televiziune si a redescoperit o pasiune mai veche: calatoriile. Intalnirea cu alpinistul David Neacsu l-a aruncat mai apoi in cea mai palpitanta aventura a vietii sale. Cei doi au decis sa plece in Alaska, iar lor li s-au alaturat si alti patru temerari. "Cand am ajuns acolo, si am vazut scris Alaska – Anchorage, nu mi-a venit sa cred. Toate astea le vazusem in filme. Si m-a mai impresionat ceva. Noi am ajuns noaptea, pe la 3, si era lumina. Era zi polara. Stiam de ea, insa nu mai traisem asa ceva." Acelea aveau sa fie primele impresii, locul lor urmand a fi luat de altele, in zilele urmatoare. Si-a cumparat un numar de automobil. Altfel normal, de culoare galbena, acesta contine trei cuvinte magice: "Alaska, ultima frontiera".
    Cei sase membrii ai expeditiei nu au avut mult timp pentru a-si cumpara prea multe suveniruri. Au plecat imediat spre McKinley, pe o ruta despre care Serban Georgescu spune ca este socotita ceva mai usoara. "Au urmat cateva saptamani de mers, de la 2.200 la 6.193, cat are varful nordic. Ni s-a facut un instructaj in Talkeetna. Am fost avertizati asupra pericolului pe care il reprezentau crevasele, acele ochiuri sapate in gheata, cel mai adesea mascate de zapada. Ni s-a spus ca nu are rost sa incerci sa scoti pe cineva cazut acolo, moartea fiind instantanee. La 100 de metri adancime, de pilda, temperatura era de minus 70 de grade Celsius. Faceai stop cardiac."

Sa-ti cari nevoile in punga


    Inaintarea pe munte nu a fost deloc simpla. "Aveam o sanie legata de noi, cu o greutate in jurul a 60 de kilograme, iar fiecare purta un rucsac de 15 kilograme in spate. Cu alte cuvinte, purtam cu noi doar ceea ce tinea de supravietuirea noastra. A trebuit sa ne punem acele rachete de zapada, cum au eschimosii pentru a nu se infunda in zapada. Era o experienta noua pentru noi. Nu ca ar fi greu de mers cu ele, insa la inceput ne cam impiedicam la fiecare pas. Expeditia a inceput destul de vesel." Imediat dupa sosirea in prima tabara, cei sase au inceput sa uite sirul zilelor. "David Neacsu le mai tinea socoteala, in rest, nu mai stiam cand e noapte, cand e zi. Dupa ce am depasit altitudinea de 3.000 de metri, am avut bucuria de a cunoaste un tip care facea si el un film documentar. Era roman si il chema Romany. Stramosii lui venisera din Romania, insa el nu stia o boaba romaneste. Ne-a bucurat pe toti acea intalnire."
    Dupa ce au stat trei zile izolati in cort, din cauza unei furtuni, Serban Georgescu si prietenii sai au revenit la viata. "A fost groaznic, insa am supravietuit. La 4.500 de metri, ne-am ingropat o parte din alimente in zapada, Insemnand locul cu bete de bambus. Puteai sa-ti lasi si o parte din echipament fiindca pe munte nu se fura. Nu sunt legi, ci doar reguli stricte pe care toti le respecta. Apropo, as vrea sa amintesc o chestie interesanta legata de nevoile fiziologice. Cu toate ca erai in pustietate, nu aveai voie sa ti le faci pe unde iti venea. Trebuia sa folosesti o punga, o legai, o carai cu tine si o lasai in Talkeetna. Ingheta imediat, deci nu era o problema mirosul. Altfel spus, nu aveai voie sa lasi nici o urma a trecerii tale pe munte. Conserve, hartii, totul era carat in locul din care ai plecat."
    Cu fiecare metru urcat pe munte, Serban Georgescu a constatat ca a devenit mai credincios. Aproape singur, cu zapada si cerul, el si-a dat seama ca totul pe lumea asta s-a facut cu sacrificiu. "Asta te faci sa induri mai usor grozaviile naturii, sa nu te sperie gandul ca poti sa fii una dintre victime. Am ajuns cu bine pe varf, iar apoi ne-am indreptat spre Cercul Polar de Nord. Am trait tot felul de aventuri. Cand asezam cortul, eram avertizati sa ducem alimentele cat mai departe de el, peste tot bantuind ursii. Intr-o noapte, pe langa noi a trecut o turma de elani."
    In insula Kodiak, cei sase romani au ajuns cu vaporul, dupa o calatorie de aproape o zi. "Am stat sapte zile acolo. Este o insula vulcanica, al carui contur este zimtat de tot felul de golfulete. Parca eram in Paradis. Fiind in timpul scurtei veri polare, deci avand suficienta mancare, ursii erau destul de precauti." Impresionat de oamenii de acolo, deschisi, gata oricand sa te ajute, Serban Georgescu si-a amintit de Adrian Natura, cetatean american de origine romana. "El este printre cei mai celebri practicanti ai schiului extrem si ai alpinismului din America. De ce am pomenit de el? Pentru ca am ajuns in Alaska si oamenii de acolo ne-au Intrebat de unde suntem. Noi le-am raspuns gandind ca nici nu au auzit de Romania. Ba, din contra, stiau! SI ne intrebau daca il cunosteam pe Adrian. De 13 ani de cand traieste acolo, el deschide si inchide sezonul de alpinism in Alaska. Despre el nu s-a auzit inca in Romania, insa acolo este extrem de apreciat."

A venit ceva, de sus


    Dupa o luna si trei saptamani, cei sase expeditionari s-au intors acasa. Nici nu ajuns bine in Bucuresti si cu toti au inceput sa se gandeasca la aceea care avea sa urmeze peste numai sapte luni. "Pe langa reusita expeditiei, am ramas prieten cu acei oameni cu care am fost in Alaska. Asa ceva te marcheaza pentru toata viata. Asta ne-a facut sa plecam pe 30 ianuarie 1998 spre Kilimanjaro (5.895 m), in Africa."
    Grupul era cam acelasi, in frunte cu David Neacsu, cel care o mergea pentru a doua oara acolo. Li se alaturasera Adrian Andone, un alpinist din Medias, si Dragos Ghitulescu, cel care a avea sa moara in Bucegi, la doua zile dupa intoarcerea in tara.
"Am ajuns in satul Marangu, unde am fost intampinati de bastinasi. Am dansat o noapte intreaga cu ei si a fost fantastic. A doua zi am urcat primii o mie de metri pe vulcan. Doar ascensiunea a durat cinci zile, dus si Intors."
    Pe cel mai inalt munte al Continentului Negru, Serban Georgescu a trait "poate cea mai fantastica experienta a vietii mele de alpinist. In dimineata zilei de 7 februarie 1998, ora 7, cand am ajuns pe varf, eram la capatul puterilor, fara vlaga si am simtit ceea ce a simtit si Neacsu. A venit ceva, asa de sus, si m-a ajutat, mi-a dat putere. Mai aveam o suta de metri pana sus si dintr-o data m-am luminat. Am ajuns si David mi-a spus: "Nu-i asa ca ai patit si tu chestia aia?" Acelasi lucru i s-a intamplat lui, cu patru sau cinci ani mai inainte, in Aconcagua. Daca spui asa ceva in oras, probabil ca lumea te ia drept nebun. Atunci, am plans de bucurie."

Legende cu fantome


    De pe Kilimanjaro, Serban Georgescu a trecut prin Masai Mara, unul dintre cele mai celebre safari din Africa, "acolo unde traiesc toate animalele Pamantului", apoi prin Nakuru, cea mai mare rezervatie de pasari flamingo. "Am plecat apoi spre Uganda, unde urma sa urcam pe Rwenzori, al treilea ca inaltime din Africa, dupa Mount Kenya. Este un munte foarte frumos, fiind socotit de alpinisti cel mai umed al Terrei pentru ca mergi trei zile prin mlastina, pana la genunchi. In traducere, Rwenzori inseamna Muntele Lunii Pline, ceva in genul asta. Numele vine de la o legenda care spune ca, atunci cand este luna plina, de pe el coboara toate fantomele in lume."
    Romanii nu au putut ajunge pe varf din cauza unor bande de teroristi refugiate acolo, in urma razboiului din Congo. Oficialitatile i-au sfatuit sa renunte la acest plan, motiv pentru care grupul s-a indreptat catre Mount Kenya, al doilea varf ca Inaltime din Africa (5.200 m). "Tehnic vorbind, acesta este mult mai dificil decat Kilimanjaro. Are trei varfuri, iar noi ne-am impartit in doua echipe si am atacat cate unul. Liviu, Calin si cu mine am urcat pe Lenana, David Neacsu si Adi Andone pe Nelion. Pana la 3.000 de metri, muntele era plin de vegetatie. Am trecut prin jungla si au tabarat maimutele pe noi. Erau obisnuite cu alpinistii, veneau la mancare."

Cantecul muntelui Kilimanjaro


    Ca si pe Kilimanjaro, deplasarea pe Mount Kenya a fost favorizata de existenta porterilor, acele persoane pe care le platesti sa-ti care bagajele. "Ne-am atasat foarte multe de primii. Ei stiau bine engleza si ne-au invatat cateva cuvinte in limba lor. Erau foarte impresionati ca le raspundem. Faptul ca nu i-am tratat cu indiferenta, cum faceau altii, a facut ca la coborare, dupa ce am primit diploma care sa certifice ca am ajuns pe Kilimanjaro, ei sa ramana cu noi. Daca porterii altor alpinisti, americani, si-au luat banii si au plecat, ai nostri au cumparat bere si am facut o mica petrecere in timpul careia au fredonat cantecul muntelui Kilimanjaro. L-am cantat si noi, in limba noastra, iar ceilalti straini au fost foarte uimiti ca ei nu avut parte de un tratament asemanator".
    Cum romanii au facut schimb de adrese cu porterii de pe Kilimanjaro, la intoarcerea acasa Serban Georgescu a gasit o scrisoare de la unul dintre acestia. "De la Mahomedi, porterul meu. M-a impresionat pentru ca omul asta era semianalfabet si isi pusese copilul sa-mi scrie! As vrea sa-l revad. I-am trimis pachete cu haine, mai ales ca nu era atat de bine echipat cand insotea alpinistii pe munte, in Tanzania."

DECLARATIE


    "In Alaska ai sentimentul ca esti cu adevarat liber si ca cei din jurul tau te accepta asa cum esti"
Serban Georgescu

NOTA REDACTIEI:


    Acest material a aparut in numarul 4 (iunie 2000) al revistei lunare “RUGBY MAGAZIN”.