Viata ca o lupta

Bucuresteanul Serban Georgescu a jucat rugby la Grivita, echipa cu care a castigat titlul national in 1993. Un accident serios l-a obligat sa abandoneze sportul. S-a apucat de televiziune, iar mai apoi a inceput sa cutreiere “Lumea larga”. Mai intai a pornit-o spre Alaska
Viata ca o lupta

    Abia intrat in clasa a opta, Serban Georgescu a auzit despre rugby de la un prieten. “Atunci nu stiam decat ca oamenii aceia se bat. Ca se inamolesc de sus si pana jos”, isi aminteste el, astazi. Amicul i-a dat adresa clubului Grivita, acolo unde s-a dus a doua zi. “Am asteptat sa vina antrenorul Puiu Dragomirescu. Cand i-am spus ca vreau sa ma inscriu la rugby, m-a intrebat cine m-a adus. S-a mirat cand a auzit ca am venit singur, stiut fiind obiceiul ca parintii, nasii sau rudele sa-si impinga copiii spre acest sport”. Gheorghe Dragomirescu s-a mirat, insa l-a acceptat in grup.
    La acea vreme, pentru Serban Georgescu rugbyul i se parea “un sport in care trebuie sa te lupti. Ceva care iti schimba caracterul. Mie imi placea sa ma lupt. Facusem doi ani de atletism la Rapid”. Pustiul care abia implinise 14 ani a inceput deci sa invete cum e cu balonul acela tuguiat. La inceput, a fost rezerva la juniori III. Pentru Serban Georgescu acea perioada a fost una din cele mai frumoase ale vietii sale. “Am castigat prima editie a Cupei Romaniei la juniori. Am marcat un eseu. Mi-a aparut numele in ziarul “Sportul” si eram tare mandru. Si acum am ziarul acasa”. Dupa doi ani petrecuti la Grivita, avea sa urce in echipa nationala de tineret. “Am fost doi ani titular. Am jucat contra Italiei, Rusiei, Cehoslovaciei intr-o competitie care, daca imi aduc bine aminte, se chema Cupa Capitalelor”.

Firul de iarba de la Paris


    Porecla rugbystului Serban Georgescu era “Electrocutatul”. Poate pentru ca nu avea astampar pe teren. Amintiri frumoase se leaga de turneele efectuate cu Grivita in Franta, la putin timp dupa decembrie 1989. “Francezii se uitau la noi altfel. Stiau ca suferisem si probabil se mirau ca ne mai arde sa facem sport. Ne-au primit cu multa caldura. Am fost la Paris. Trebuia sa jucam pe “Parc des Princes” si mi se parea o chestie fantastica. Aveam 16 ani. Au schimbat insa, stadionul, dar tot m-am dus sa-l vad. Mi-am luat un fir de iarba de pe Parc”. Acela a fost primul pas al lui Serban spre “Lumea larga”. Acum crede ca, daca vechiul regim s-ar fi mentinut, cu siguranta ca ar fi fugit dincolo. “Nu atat pentru bani. Nu cred ca toti cei care au ramas acolo au facut-o din acest motiv, ci mai degraba pentru a se realiza ca sportivi”.
    De pe urma acelor turnee intreprinse in Franta, Serban Georgescu a ramas nu numai cu amintiri, ci si cu prieteni printre francezi. “Imi trimiteau reviste si mi se parea fantastic sa existe unele numai de rugby. Am avut un poster cu Blanco pe care l-am aratat tuturor”. Atunci cand s-a accidentat serios – fractura de stern -, Serban a trebuit sa intrerupa un an si ceva. “Cu toate ca eram socotit un jucator de perspectiva, mi-am dat seama ca nu mai puteam realiza ceea ce imi doream. Un amic din Franta, Christophe, a vrut sa-mi trimita un echipament de protectie asemanator cu acela din fotbalul american. Eu luasem insa, hotararea sa ma retrag din rugby”.
    Nu numai accidentul l-a facut sa agate ghetele in cui. “La vremea aceea, in rugby se castiga foarte prost. Ca de altfel si astazi. Trebuia sa te lupti la antrenamente pentru a prinde locul in echipa, situatie in care primeai 10.000 de lei. Pentru mine, care am jucat numai din placere, acea suma de bani nu era foarte importanta. Pentru alti jucatori, cu familie, ea reprezenta foarte mult”.
    In 1994, dupa ce cu un an mai devreme cucerise titlul national la seniori, Serban Georgescu a parasit Grivita si rugbyul. “Am iubit aceasta echipa. Vedeam trofeele de la club, stiam ca a fost campioana a Europei si faptul ca am jucat si eu pe Parcul Copilului m-a facut sa ma simt mandru”.

“Botezul” a fost amanat

In rugby, ca de altfel si in multe alte sporturi de echipa, se obisnuieste ca noului venit sa i se dea “Botezul”. Serban Georgescu nu a avut parte de el. “Ajunsesem in echipa de seniori si urma sa-mi primesc botezul. E o intreaga chestie. Pregatesti scrisoarea de primire, si asa mai departe. Se facea totul cu mult umor. Unii o considera drept o manifestare violenta, insa eu o vad ca pe o chestie barbateasca. Eram la munte, in cantonament. Cu o zi inainte de botezul meu, urma un cros de cativa kilometri. Era o intrecere intre compartimente. Eu am luat locul doi si am primit o ciocolata. Am impartit-o cu colegii din pachetul de inaintare. Va dati seama ce inseamna o ciocolata rupta in 15 bucati! Sigur este ca toti au fost impresionati de gestul meu. Asa ca s-a decis ca botezul meu sa se mai amane! SI a fost amanat pentru totdeauna, fiindca ajuns acasa am decis sa abandonez rugbyul”.

O intalnire providentiala


    In 1994, imediat dupa ce a parasit pe Grivita si “Mica Ovalie”, Serban Georgescu s-a apucat de televiziune. Era obsedat tot mai mult de ideea de a calatori. Impreuna cu doi buni prieteni, Liviu Sandulescu si Traian Borohent, a decis sa plece in Alaska. “M-am dus sa-mi cumpar echipament de munte. Am intrebat de bocanci, iar cel care vindea a fost curios sa afle pentru ce-mi trebuie. I-am spus unde vreau sa plec si a ramas uimit. Si el dorea sa mearga acolo. Vanzatorul era David Neacsu, un cunoscut alpinist care are cateva premiere romanesti: Aconcagua, in Anzi si Kilimanjaro, in Africa”.
    Intalnirea cu Neacsu a fost providentiala. La doua luni dupa ce l-a intalnit in acel magazin, Serban Georgescu s-a imbarcat in avionul de New York, iar de acolo o pornea spre Alaska.
    “Pana atunci, eu facusem alpinism de weekend. Imi doream sa calatoresc, sa fac filme de aventura. Nu ma puteam socoti alpinist. De altfel, multi s-au mirat cand au auzit unde am plecat”. Dupa ce s-a facut aprovizionarea cu alimente la New York, grupul condus de David Neacsu si format din sase persoane a plecat spre localitatea Anchorage din Alaska. “Acolo am pus la punct ultimele detalii ale expeditiei. De acolo am pornit spre Talkeetna, un satuc de 200 de locuitori, locul de unde se pleaca spre muntele McKinley”. Varf inalt de 6.193 de metri, acesta este socotit cel ma friguros de pe planeta. “S-a inregistrat si un record mondial de temperatura minima: 60 de grade Celsius sub zero!”.
    Cu toate ca a fost aleasa cea mai usoara ruta, ascensiunea nu a fost lipsita de peripetii. “Am trait experiente teribile. Temperatura oscila de la minus 20 la plus 20 de grade Celsius in interval de cateva ore! La un moment dat, din cauza unei furtuni, am fost obligati sa ramanem trei zile in corturi. Acolo ne-am facut nevoile… Acolo am gatit… Eu stateam cu Liviu, om pe care il stiam de-o viata. Nu aveam ce sa ne mai povestim unul altuia. Cred ca acele incercari te ajuta sa te cunosti foarte bine. Si nu atat din punct de vedere fizic, cat mai ales psihic. Sa-ti afli taria interioara”.

FISA BIOGRAFICA
Serban GEORGESCU

* S-a nascut in Bucuresti, la 31 ianuarie 1973
* A inceput rugbyul la 14 ani, la Grivita Rosie
* Antrenor: Gheorghe Dragomirescu
* Campion national la juniori, in trei randuri, iar la seniori o data, in 1993, cu Grivita
* A jucat in echipa nationala de tineret


NOTA REDACTIEI:


    Acest material a aparut in numerele 3 (mai 2000) si 4 (iunie 2000) ale revistei lunare “RUGBY MAGAZIN”. Reproducerea integrala (sau a unor fragmente) a acestui grupaj se face numai cu acceptul scris al FEST (Fundaþia pentru Formarea ºi Educarea prin Sport a Tinerilor).