Turneul “Leilor” Britanici in Noua Zeelanda: All Blacks, cantand in ploaie...

     La Christchurch, pe Jade Stadium, in fata a 37 200 de spectatori si in conditii meteorologice absolut atroce, All Blacks au „cantat in ploaie” castigand clar, 21-3, primul test impotriva „Leilor” Britanici.
     Tusa – sursa a inspiratiei si baza victoriei All Blacks
    
     Nu cred ca o analiza a primului test All Blacks-Lions poate incepe fara a scoate in evidenta performanta exceptionala in tusa a perechii Chris Jack-Ali Williams. Cu riscul de a exagera, consider ca dominarea neta a saritorilor neo-zeelandezi a constituit marea surpriza a serii; o foarte placuta surpiza pentru Graham Henry si jucatorii sai, si o foarte neplacuta surpriza pentru adversarii lor. Spun aceasta deoarece nu era un secret pentru nimeni faptul ca marginea a constituit, in ultimii ani, punctul slab al selectionatei Noii Zeelande si nu cred ca cineva se astepta la o asemenea demonstratie din partea gazdelor. Jack si Williams i-au surclasat, pur si simplu, pe O’Connell, Kay et co., reusind sa castige, daca nu ma insel, 10 baloane pe repunerile, nesigure de altfel, ale lui Shane Byrne!
     In meciuri-test de asemenea nivel, cand o echipa este dominata de o maniera atat de neta, cum a fost situatia „Leilor” pe Jade Stadium, intr-un anumit compartiment al jocului, in acest caz tusa, atunci, in mod inevitabil, decalajul produs se propaga ca o unda de soc care afecteaza si celelalte compartimente, frangand echilibrul de ansamblu al echipei.
     Degringolada primelor tuse care, treptat, s-a transformat intr-un veritabil dezastru, i-a surprins pe inaintasii „Leilor” care se asteptau ca in aceasta seara, marginea sa fie o „proprietate britanica”. Christopher Raymond Jack si Alexander James Williams au fost insa de o cu totul alta parere, contestand fiecare repunere adversa, plutind suveran in tuse, eclipsandu-si complet adversarii, culegand balon dupa balon si aprovizionandu-si linia de treisferturi cu „munitii” suficiente pentru a exercita o presiune crescanda asupra apararii oaspetilor.
     Corry si colegii sai au schimbat de nenumarate ori pozitiile in tuse, incercand combinatii noi care sa atenueze eficienta celor doi saritori neo-zeelandezi. Degeaba! Totul a fost in zadar, „ascensiunile” lui Jack si Williams catre baloanele lansate de Byrne sau Mealamu, nu au putut fi oprite de nimeni si de nimic! Neputinta „Leilor” de a reactiona in mod eficient, cautand sa contracareze dominatia gazdelor in tuse, ridica semne de intrebare in ceea ce priveste forma lui O’Connell, Kay si Byrne, precum si la maniera in care staff-ul tehnic a pregatit acest sector atat de important al jocului.
    
     Gramada neo-zeelandeza a „contrat” inaintarea „Leilor”
    
     Cea de-a doua explicatie a victoriei clare a gazdelor a constituit-o, dupa parerea mea, evolutia inaintasilor neo-zeelandezi in gramezile ordonate. Woodward isi punea mari sperante in superioritatea pachetului sau de inaintasi si, in special, in forta si coeziunea liniei intai si a liniei a doua, „the tight five” cum sunt numite cele doua linii in terminologia anglo-saxona. Nici Tony Woodcock si nici Carl Hayman nu sunt niste incepatori, dar impresia generala inainte de meci era ca pilierii „Leilor”, mai versati si mai tehnici in jocul de gramada, porneau ca favoriti in duelul cu adversarii lor directi.
     Cu toate acestea, linia intai neo-zeelandeza nu s-a lasat dominata, a rezistat mai mult decat onorabil in fata puternicei sale adversare, asa incat strategia lui Sir Clive a carui idee de baza era obtinerea unei superioritati clare in linia intai, care ar fi dus la destabilizarea gramezii gazdelor, nu s-a concretizat pe teren.
     Este adevarat, Tony Woodcock a avut probleme – l-am vazut de cel putin doua-trei ori aproape ingenunchiind - in fata lui Julian White, care este, probabil, cel mai bun „scrummager” al momentului, in timp ce Hayman nu a avut nici el o seara usoara in fata lui Gethin Jenkins. Si aici as vrea sa subliniez performanta galezului, care pana acum era recunoscut doar ca un pilier mobil, foarte bun si eficient in joc deschis. In acest prim test insa, Gethin Jenkins (1,88 m, 117 Kg) i-a creat destule clipe grele lui Hayman (1,93 m, 120 Kg), dovedindu-se ca poseda forta fizica si calitatile tehnice de a supune „la cazne” orice adversar in gramezile ordonate. Duelul pilierilor a fost unul dintre cele mai interesante spectacole ale acestui test, si chiar daca oaspetii au aratat o usoara superioritate, maniera in care neo-zeelandezii le-au tinut piept merita sa fie laudata. Datorita eforturilor si trudei istovitoare a liniei Woodcock-Mealamu-Hayman, sustinuti de Jack si Williams, All Blacks au beneficiat de o platforma solida pe care si-au construit intreaga strategie de joc.
     Prin urmare, mi se pare ca formidabila „revolta” a All Blacks in aceste doua compartimente – tusa si gramezile ordonate – in care britanicii se considerau a fi superiori, a constituit baza triumfului de la Christchurch. Dominand aceste sectoare ale jocului, Umaga si ai sai au avut mai multe baloane decat adversarii lor, iar logica rugby-ului este foarte simpla: echipa care are balonul are cele mai mari sanse sa inscrie si, deci, sa castige.
     Impunandu-se in fazele fixe All Blacks au controlat posesia balonului, iar pe fondul unei agresivitati( in sensul bun al cuvantului) naturale si intensitati fizice exprimate atat in fazele ofensive cat si in cele defensive, ei au reusit sa mentina o presiune constanta asupra adversarilor de-a lungul intregii partide. Lipsiti de baloane, „Leii” au trebuit sa-si canalizeze eforturile in aparare, cautand sa blocheze culoarele de atac al gazdelor, nemaiavand energia necesara pentru construirea unor atacuri coerente.
     In plus, linia a treia neo-zeelandeza s-a impus in fata rivalei sale. Flankerii neo-zeelandezi poseda ca nimeni altii stiinta jocului in aglomerari, dovedindu-se superiori adversarilor lor in ceea ce priveste rapiditatea replierilor si pozitia pastrata in focul luptei pentru recuperarea balonului, reducand astfel riscul de a fi penalizati. McCaw, Collins si So’oialo s-au impus si in aglomerari si in joc deschis, dominandu-i pe Corry-Back-Hill (Jones). Asteptata infruntare dintre McCaw si Back a fost castigata de neo-zeelandez, care, desi nu a stralucit, a etalat un joc solid si sigur, remarcandu-se, in special, prin eficienta placajelor.
     In ceea ce priveste linia de treisferturi, Daniel Carter a aratat un progres clar fata de evolutia sa din turneul european din toamna trecuta, confirmand titularizarea sa pe postul de „uvertura”. El a combinat cu inteligenta patrunderile individuale cu deschiderile „treisferturilor” si cu jocul de picior. Tanarul mijlocas de la Canterbury a „dirijat” bine, in conditii meteorologice extrem de vitrege, o linie de treisferturi care a profitat de orice greseala si nesiguranta a oaspetilor pentru a lansa contraatacuri periculoase.
     Un cuvant despre capitanul All Blacks. Raman la parerea ca rolul lui Tana Umaga este, la acest stagiu al carierei sale, preponderent defensiv. Un placheur redutabil, de temut, el a dovedit in acest test ca este stanca din centrul apararii neo-zeelandeze. Ori de cate ori s-a ivit ocazia insa, Umaga s-a intercalat in atac, iar pasa sa de aproape 15 metri, la faza eseului lui Sivivatu, a fost absolut splendida!
     In concluzie, superioritatea All Blacks s-a reflectat in calitatea executiei procedelor de baza, fundamentale, ale rugby-ului: coordonarea dintre taloneur si saritori in tuse, stabilitatea gramezii datorita efortului primelor doua linii, care au tinut piept unui adversar considerat mai puternic, eficienta liniei a treia in aglomerari, viziunea „uverturii” in orientarea jocului echipei sale.
    
     Lions – depasiti clar in toate compartimentele jocului
    
     Britanicii se pot plange ca accidentarea dramatica a lui Brian O’Driscoll in primul minut de joc, ca si accidentarea lui Richard Hill, au dereglat mecanismul echipei. Cu deplina onestitate rugbystica, marturisesc ca mi se pare nedrept, absolut nedrept, si ca este pacat, mare pacat ca turneul s-a incheiat pentru Brian O”Driscoll in asemenea nefericite conditii. Nimeni nu poate nega faptul ca aceste doua accidentari au avut o oarecare influenta, in special psihologica, asupra evolutiei echipei.
     Dar, in acelasi spirit al onestitatii rugbystice, nimeni nu poate sustine ca partida a fost pierduta din cauza acestor accidentari. Este trist ca ele s-au petrecut, dar realitatea din teren a aratat limpede ca „Leii” Britanici au fost depasiti in absolut toate sectoarele jocului. Nici o echipa din lume nu poate castiga un meci in care, timp de 80 de minute, este nevoita sa se apere si sa absoarba presiunea exercitata de All Blacks.
     Sir Clive Woodward este pus la zid de catre presa britanica pentru modul in care a selectionat echipa pentru primul test. Ca si suporterii, si ziaristii pot fi, uneori, selectioneri. Desigur, maniera de selectie a lui Woodward poate ridica semne de intrebare. Unele, justificate.Titularizarile lui Robinson, Back precum si titularizarea lui Wilkinson pe pozitia de centru, in locul lui Gavin Henson, sunt discutabile. S-a vazut limpede ca increderea lui Woodward in „vechea garda” engleza, care a avut o contributie majora la castigarea Cupei Mondiale, a constituit un criteriu important in selectionarea echipei pentru testul de la Christchurch.
     A fost acesta un pariu pe care antrenorul englez l-a pierdut? Nu sunt adeptul acestei teorii pentru simplul motiv ca, in opinia mea, Clive Woodward, recunoscut pentru spiritul sau meticulos si grija pentru detalii, nu este un antrenor care ar face astfel de pariuri. El a crezut in acesti jucatori si ca atare i-a titularizat. S-a inselat oare antrenorul englez? In privinta a doi-trei jucatori, da, probabil ca s-a inselat. Robinson si Byrne au parut a fi complet iesiti din forma, Back s-a zbatut, dar nu a constituit nici pe departe factorul care sa fi facut diferenta in aglomerari in special, pierzand net duelul cu McCaw.
     In rest, problema a fost ca „Lions” au intalnit o echipa care, timp de 80 de minute, a fost mai buna. Atata tot.
     Pentru motivele de mai sus, nu imi ingadui sa il critic pe Sir Clive. Dar, ceea ce mi se pare ca i se poate reprosa antrenorului englez este strategia folosita in conducerea partidei de pe margine. Spre exemplu, nu am inteles de ce nu i-a schimbat pe Byrne si pe Robinson cand era evident ca devenisera un pericol pentru propria echipa. Nefericitul Byrne a trait o seara de cosmar, si era evident la sfarsitul reprizei intai, ca nu este deloc „in mana”. La randul sau, Robinson nu a impresionat cu nimic. Nu cred ca rezultatul partidei ar fi fost diferit, dar, dupa parerea mea, Woodward ar fi trebuit sa-i inlocuiasca pe Byrne si Robinson mult mai devreme decat a facut-o. Lewsey ar fi trecut fundas, Horgan aripa, iar Thompson l-ar fi inlocuit pe talonerul irlandez.
     In privinta selectionarii lui Wilkinson ca centru, nu cred ca Sir Clive a urmarit titularizarea cu orice pret a eroului Cupei Mondiale in actuala echipa a „Leilor”. Nu, Woodward este prea inteligent pentru astfel de „aranjamente” meschine. Pur si simplu, el a vrut sa joace cu doua „uverturi”, pentru a hartui cu lovituri de picior defensiva adversa si a impinge si mentine jocul cat mai aproape de „22”-ul gazdelor. Planul nu i-a reusit, deoarece atat Wilkinson cat si Stephen Jones nu s-au aflat intr-o zi fasta, jocul lor de picior fiind imprecis si nepunand probleme majore apararii neo-zeelandeze.
     Stephen Jones a fost, in general, foarte sters, in timp ce Wilkinson s-a remarcat mai mult prin placaje decat prin acuratetea loviturilor de picior. Nu mi se pare normal ca Wilkinson sa fie laudat, spre exemplu, pentru placajul salvator asupra lui Howlett la o faza care s-ar fi putut termina intr-un eseu la colt. Evident, este foarte bine ca a placat decisiv, dar oare datoria unui centru nu este sa-si placheze adversarul? Nu de asemenea laude fortate are nevoie un jucator a carui menire este de a face diferenta intr-un joc de asemenea anvergura.
    
     Observatii generale
    
     Lions au jucat slab, dar, atentie, asta nu inseamna ca performanta excelenta a Noii Zeelande ar trebui subestimata. Woodward si staff-ul sau tehnic au subliniat evolutia slaba in tuse, dar nu aceasta este singura cauza a esecului. Dezastrul din tuse este si un rezultat al evolutiei exceptionale a duo-ului Jack-Williams. Apoi, gramada „Leilor” nu a fost capabila sa se impuna in gramezile fixe, acolo unde se asteptau sa aiba un avantaj decisiv. Aceasta s-a intamplat, in primul rand, datorita evolutiei gramezii neo-zeelandeze care si-a contrat in mod eficient rivala, si nu neaparat evolutiei slabe a „Leilor”. De altfel, personal, mi s-a parut ca White si Jenkins au jucat bine, mai ales in gramezile ordonate.
     Inteleg dezamagirea staff-ului britanic, iar accidentarea lui O’Driscoll este nedreapta si absolut dramatica. Nu stiu daca actiunea lui Umaga si Mealamu a fost deliberata iar planul lor a fost sa il scoata din joc pe capitanul „Leilor”. Citind decalaratiile lui O’Driscoll si ale staff-ului britanic, inteleg ca aceasta este perceptia in tabara britanica. Dezamagirea lui O’Driscoll este imensa si este de inteles. Nu imi vine sa cred insa, ca un capitan al All Blacks intra pe teren cu gandul de a scoate din joc un adversar care se intampla sa fie unul dintre cei mai valorosi jucatori din lume si, in acelasi timp, capitanul echipei adverse.
     Cum trebuie sa abordeze Leii testul urmator? Evitand sa cedez tentatiei de a intra in pielea selectionerului, cred, totusi, ca Woodward va face cateva schimbari importante. Banuiesc ca Steve Thompson, Ryan Jones, Geordan Murphy, Lewis Moody, Matt Dawson, Simon Shaw si Andrew Sheridan sunt jucatorii care au mari sanse de a juca in testul de la Wellington.
     Si inainte de a incheia, cateva ganduri pentru cele doua echipe.
     Pentru All Blacks: Pentru binele rugby-ului, incercati sa repetati si sa imbunatatiti performanta de la Christchurch!
     Pentru Lions: Pentru binele rugby-ului, amintiti-va ca barbatii nu plang!
    
     Eugen Cionga – Toronto