Succesul jocului ofensiv

     Corespondenta din Toronto - CANADA
     Ca intotdeauna cand se intalnesc aceste doua superputeri rugbystice, Australia si Noua Zeelanda, asteptarile sunt foarte mari. Si avand in vedere calitatea meciurilor din ultimii doi ani, mai ales, "locuitorii" Planetei ovale aveau tot dreptul sa spere, si de aceasta data, intr-un meci pe masura.
    
     Nu, nu a fost, cu siguranta, meciul anului, dar partida Australia - Noua Zeelanda, disputata la Sydney, a fost extrem de echilibrata, de o intensitate fizica impresionanta, si cu un final dramatic care a avut darul de a-i face fericiti pe suporterii australieni si de a-i arunca in bratele disperarii pe cei neozeelandezi.
    
     Fara a subestima cu nimic rigoarea defensiva, precum si formidabilul efort al gramezii neozeelandeze, cred ca victoria australienilor este meritata.
    
     Wallabies au aratat ca au (inca) resursele de a genera pe teren cel mai complet joc dintre toate echipele elitei rugbyului mondial. Aceasta arata ca perioada de tranzitie de la era „McQueen - Eales” la era „Jones - Gregan” a fost bine pregatita, fara sa se inregistreze schimbari semnificative la nivelul conceptiei de joc si a executiei in teren. Australienii continua sa arate un echilibru de invidiat intre defensiva si ofensiva, intre inaintare si linia de treisferturi, acest echilibru conducand la o remarcabila fluiditate a jocului pe care nu o regasim, cel putin in momentul de fata, la niciuna dintre marile lor rivale, atat din Emisfera Sudica cat si din cea Nordica.
    
     Combinatiile liniei de treisferturi, presarate cu dese intercalari ale inaintasilor, dirijate cu inteligenta si talent de Gregan si Larkham, care alcatuiesc cea mai buna pereche de mijlocasi din lume, mentin sub o presiune constanta echipa adversa ale carei linii defensive sfarsesc, mai devreme sau mai tarziu, prin a ceda. Si chiar daca, in timpul meciurilor, se intampla ca Gregan si ai sai sa aiba momente in care pierd initiativa, ei au dovedit ca au facultatea de a reveni in finalul partidelor, dominand si impunandu-se, de cele mai multe ori, in fata celor mai tenaci adversari.
    
     Acest scenariu s-a repetat, in linii mari, si in meciul de pe „Telstra Stadium” din Sydney. Australienii au atacat, neozeelandezi s-au aparat. All Blacks au incercat sa contraatace si au avut momente in repriza a doua cand recuperand mai multe baloane in gramezile spontane au preluat initiativa, dar „cangurii” au revenit atacand furibund pe toata latimea terenului, de la o aripa la alta, lansand atac dupa atac din toate pozitiile si reusind, astfel, sa castige intr-un final dramatic.
    
     Strategia neozeelandezilor a fost destul de clara de la inceput. Ei s-au bazat pe o defensiva de fier, capabila sa absoarba presiunea australienilor, pe o echilibrare a jocului in tusa pentru a-i priva pe „canguri” de „munitii”, pe lovituri lungi de urmarire si pe capacitatea de a recupera baloane in gramezile spontane, un sector al jocului in care Richard McCaw, care a castigat duelul sau direct cu George Smith, devine, cu fiecare meci, o forta dominanta.
    
     Daca australienii au atacat mai mult, asta nu inseamna insa ca All Blacks s-au limitat la o aparare disperata, continua, neglijand jocul ofensiv. Nu, nicidecum, dar realizand ca linia de treisferturi australiana este superioara propriei linii de treisferturi, neozeelandezii si-au concentrat atacurile pe gramada, bazandu-se, in special, pe eficienta molurilor penetrante, un aspect caracteristic al marii traditii All Blacks. Si referindu-ne la gramada, se cuvine remarcat faptul ca, fata de meciurile anterioare, echipa lui John Mitchell a aratat un progres semnificativ in tusa – tusa reprezentand, de altfel, unul dintre punctele slabe din ultimii ani - Jack si Maling evoluand de la egal la egal cu Harrison, Kefu si Sharpe. Din pacate pentru ei, Scott Robinson nu a mai repetat performanta din meciul cu Africa de Sud, fiind dominat, atat in tusa, cat si in joc deschis, de Toutai Kefu.
    
     In ceea ce priveste linia de treisferturi All Blacks, evolutia acesteia a fost, dupa parerea mea, sub asteptari. In actuala conceptie de joc neozeelandeza, mi se pare ca linia de treisferturi a devenit un instrument care serveste, in primul rand, defensiva si apoi ofensiva. Un joc fara imaginatie, fara combinatii periculoase, bazandu-se doar pe incercarile de intrare in forta ale lui Umaga si, uneori, Mauger, care nu au avut sorti de izbanda, si pe loviturile de urmarire ale lui Mehrtens. Un joc fara sclipire, fara stralucire, concentrat pe faza de aparare in care s-a comportat, in general, bine, dar care ridica un mare semn de intrebare in ceea ce priveste capacitatea acestei linii de treisferturi de a avea un impact decisiv asupra jocului ofensiv al intregii echipe. Poate suna un pic straniu observatia care urmeaza, avand in vedere faptul ca se refera la All Blacks, dar cred ca una dintre problemele majore pe care John Mitchell trebuie sa le rezolve pana la viitoarea Cupa Mondiala este imbunatatirea jocului ofensiv al „treisferturilor”. Marile vedete de ieri, Cullen si Umaga par a fi intr-o prelungita eclipsa de forma, Mauger, dupa un sezon foarte reusit in Super 12, promite foarte mult, dar inca nu a confirmat pe deplin, iar Howlett si Ralph nu au avut inca impactul asteptat. Ramane de vazut daca este vorba doar de o trecatoare criza de forma a titularilor, sau de o problema mai profunda tinand, poate, de selectie si de valoarea rezervelor.
    
     Revenind la victoria lui Gregan si a coechipierilor sai, mi se pare ca victoria lor a insemnat, in primul rand, succesul atacului asupra apararii, triumful jocului creativ asupra rigorii jocului defensiv.
    
     Toate marile echipele si-au concentrat atentia in ultimii ani in perfectionarea defensivei. Au aparut jucatori de treisferturi cu gabarit de inaintasi, au aparut antrenorii responsabili, in exclusivitate, cu pregatirea apararii. Este limpede, Cupa Mondiala nu se poate castiga fara o aparare buna. Dar, la fel de adevarat este faptul ca, o Cupa Mondiala nu se poate castiga fara o ofensiva pe masura.
    
     Si in acest context, mi se pare potrivit sa inchei cu declaratia lui Eddie Jones, antrenorul "Cangurilor” care, recent, a declarat ca „daca Cupa Mondiala din 1999 a fost castigata de defensiva, viitoarea editie din 2003, va fi castigata de ofensiva.”