Semnificatia unui gest

     Corespondenta din Toronto.

Motricitate si Psihism in activitatile corporale

Vezi AICI detalii

Misterul Irimescu ramane nedezlegat

Vezi AICI detalii

    
     Post-Scriptum la finala europeana Leicester-Munster-editia 2002.
     L-am considerat intotdeauna pe Neil Back un luptator care a trebuit sa infrunte nu doar adversarii de pe terenul de rugby, ci si prejudecatile unor antrenori si selectioneri. Intr-o perioada in care criteriul principal de selectie al unui jucator de linia a treia era gabaritul, Neil Back(1,78 m si 90 kg) nu si-a pierdut nici increderea in sine si nici pasiunea pentru balonul oval, ramanand pe terenul de rugby si demonstrand multora ca nu doar kilogramele si centimetrii reprezinta singurele calitati ale unei aripe de gramada. Am apreciat mereu truda si ambitia acestui jucator de a lupta impotriva sabloanelor si de a nu renunta in fata adversitatii.
     Marturisesc insa ca gestul sau din ultima finala europeana Leicester- Munster, desfasurata la sfarsitul lunii mai, m-a dezamagit profund. Poate ca iubitorii rugby-ului isi mai amintesc ultima gramada ordonata a meciului, chiar in apropierea butului englez; introducerea apartinea irlandezilor care aveau astfel sansa, cel putin teoretica, de a castiga balonul, de a marca un eseu care, daca ar fi fost transformat, le-ar fi adus victoria si trofeul european. Faimosul, de acum, talonaj cu mana a lui Back, neobservat si, deci, nesanctionat de arbitrul francez Jutge, a spulberat sperantele irlandezilor, englezii castigand balonul in gramda si partida cu 15-9.
    
     Gestul lui Neil Back si, mai mult decat gestul in sine, explicatia sa „am facut ceea ce trebuia sa fac pentru a castiga. In joc, asa ceva se intampla,” m-a dezamagit. M-a dezamagit cinismul si logica stramba a acestei declaratii. M-a dezamagit incercarea sa de a justifica faptul ca trisase. Sunt de acord, trebuie sa faci tot ce iti sta in putinta sa castigi, dar sa castigi cinstit; pentru ca nu conteaza doar sa castigi, ci, si cum castigi.
    
     Greseli tehnice, erori si nedreptati s-au petrecut, se petrec si se vor mai petrece in meciurile de rugby. Ca si in sport. Ca si in viata. Back, insa, nu a comis atunci doar o simpla greseala tehnica, ci a trisat.
    
     Desigur, nu mai traim in epoca romantica a rugbyului amator in care jucatorii se antrenau de doua-trei ori pe saptamana, dupa orele de serviciu, pregatindu-se pentru meciul de duminica dimineata; o epoca in care, spre exemplu, se intampla ca turneele selectionatelor nationale sa dureze, uneori, cateva luni, iar unii dintre jucatori nu participau deoarece nu puteau lipsi de la servici! Vremuri trecute, si multe s-au schimbat de atunci, nu totul in bine, in aceasta lume framantata in care traim.
    
     Nu trebuie sa fim nici atat de naivi incat sa-i privim pe rugbysti ca pe niste cavaleri neprihaniti ai unei imaginare Mese Rotunde, strabatand Planeta Ovala in lung si in lat, pentru a raspandi valorile cultivate de acest sport. Fiecare jucator are personalitatea sa, calitatile si defectele sale, propriile sale repere morale si propria sa imagine despre rugby. Exista, deci, o multitudine de pareri si opinii care nu intotdeauna coincid si, poate ca nu toate servesc spiritul rugby-ului.
    
     Realitatea este ca sportul este o industrie, iar rugby-ul devine din ce in ce mai mult parte a acestei industrii, a acestei noi lumi sportive guvernata de logica profitului si a pragmatismului. Rugbyul si-a pierdut inocenta, puterea banilor se ridica deasupra puterii fair play-ului care devine, de prea multe ori parca, o notiune desueta intr-o atat de acaparatoare industrie a sportului.
    
     Departe de mine gandul de a ma erija in judecatorul actiunilor altora si in postura de detinator al valorilor morale absolute. Nu imi ingadui decat sa observ fenomenul rugbystic si sa exprim pareri personale. Pentru unii rugbyul nu este altceva decat un joc care trebuie tratat ca un simplu joc si, cu siguranta, acestia nu gresesc cu nimic in aprecierile lor. Este o parere care trebuie respectata.
     Pentru mine rugbyul, insa, inseamna ceva mai mult. Am privit intotdeauna rugbyul ca pe un univers guvernat de valori morale deosebite apartinand adevaratelor caractere.
     Cinicii ar putea spune ca, acum, rugbyul este parte din industria sportului, este un „business” cu multi, foarte multi bani in joc, este un sport profesionist asa incat trebuie tratat ca atare. Ce inseamna, insa, „ca atare”? Cum definim acest „ca atare”? Da, este adevarat faptul ca rugbyul este profesionist; dar profesionismul nu exclude, nu trebuie sa excluda, valorile morale pe care rugbyul le-a reprezentat dintotdeauna si (sper) le reprezinta inca. Trecerea Rubiconului rugbyului profesionist nu ar trebui sa insemne abandonarea acestor valori pe „tarmul” amatorismului. Daca rugbyul a devenit o meserie, ca oricare alta, atunci rugbystii trebuie sa o practice in mod cinstit si nu trisand. De ce sporturile profesioniste ar trebui sa fie diferite de celelalte profesii? De ce sportul profesionist ar justifica acceptarea castigului prin orice mijloace, inclusiv prin frauda?
    
     Dean Richards, managerul lui Leicester, l-a aparat pe Back spunand ca „Back vrea sa castige, asta e tot....Daca Back este un trisor atunci toti cei care fac greseli sunt trisori.” O logica falsa care incearca sa sustina ideea de a castiga cu orice pret. Intre a gresi si a trisa este insa, o mare diferenta. Fiecare trebuie sa-si faca meseria cu cinste si corectitudine, si asta nu tine de statutul de amator sau profesionist.
     Competitie exista in toate domeniile; exista competitie in afaceri, ca in orice tip de „business”, exista competitie intre arhitecti, intre ingineri, intre artisti. A existat si exista si in aceste domenii, din pacate, tentatia de a trisa. Fraude au existat, exista si vor exista inca. Asta nu inseamna ca este bine. Asta nu inseamna ca ele pot si trebuie sa fie justificate. Unul dintre scopurile competitiei este de a incuraja si de a cerne valorile adevarate, nu de a sustine frauda. Nu cred ca valorile morale apartin intr-o mai mare masura amatorilor decat profesionistilor, iar aceste valori care guverneaza sportul trebuie sa se ridice deasupra granitelor care separa amatorismul de profesionism.
    
     Ma numar printre aceia care cred inca in frumusetea morala a sportului, in general, si a rugbyului, in particular. Cred inca ca rugbyul, chiar daca si-a schimbat structurile devenind un sport profesionist, nu trebuie sa-si schimbe spiritul. Cred inca ca rugbyul trebuie sa exprime anumite valori pe care le-a reprezentat dintotdeauna: curaj, respect, solidaritate, loialitate, onestitate. Pierderea spiritului si a acestor valori morale ar avea un singur rezultat: decaderea rugbyului.
    
     De aceea, gestul lui Back mi-a lasat un gust amar, iar mai mult decat gestul in sine, explicatia atat a lui Neil Back cat si a lui Dean Richards, mi s-au parut triste... triste ca niste versuri de Bacovia.