Semifinala Cupei Mondiale: Dumnezeul rugby-ului nu a fost galez!

     Sambata, in semifinala de la Auckland, Dumnezeul rugby-ului nu a fost galez. Ramasi in 14 jucatori din minutul 18, dupa eliminarea capitanului lor, Sam Warburton, galezii au luptat eroic, dar au pierdut, intr-o maniera dramatica, cu 9-8, in fata unei echipe a Frantei care nu a stralucit in atac, ci, doar in aparare, avand de partea ei si o sansa extraordinara.
    
    
    
    
    
     MERITA TARA GALILOR SA JOACE FINALA? DISCUTII PE FORUM, CLICK AICI
    
     Nu a fost un meci spectaculos din punct de vedere sportiv. Frumusetea sa a constat in faptul ca a oferit lumii acea unica dimensiune a rugby-ului care transforma, uneori, un meci dintr-o simpla intrecere atletica intr-o extraordinara demonstratie a fortei de caracter ce transcende granitele sportului. Nu cred ca a existat in istoria rugby-ului un meci disputat la un asemenea nivel, intre doua formatii din elita mondiala, in care o echipa ramasa in 14 jucatori, sa evolueze intr-o maniera impresionanta prin curajul si spiritul de sacrificiu si, totusi, sa piarda la un punct diferenta.
    
     Galezii au jucat eroic, au pierdut eroic. Dupa 10 minute, Adam Jones, cel mai bun pilier galez, a parasit terenul accidentat, iar in minutul 18 s-a petrecut „cataclismul” eliminarii lui Sam Warburton. Cand echipa sa ramasese in 14 jucatori, pentru a intari gramada ordonata James Roberts „lega” in gramada, ca flanker, apoi isi relua pozitia de centru! Ce efort! Ce abnegatie! Ce spirit de sacrificiu!
    
     Francezii au etalat un joc lipsit de farmecul faimosului „french flair”, dar gratie unei aparari formidabile si norocului (o combinatie fericita, nu-i asa!) au reusit sa obtina o calificare pe care multi o considera ca nemeritata.
    
     Este, oare, calificarea Frantei nemeritata?
    
     Inteleg frustrarea anglo-saxona (Les Bleus, again!), inteleg dramatismul infrangerii galeze si circumstantele controversate in care au pierdut. Sa joci 60 de minute in inferioritate numerica, sa domini, sa ataci in continuu, sa creezi cele mai frumoase faze ale meciului, sa inscrii singurul eseu al partidei (Mike Phillips, ce eseu superb!), sa obligi adversarii sa execute 126 de placaje(!) in timp ce echipa ta exdecuta doar 56 (!), si totusi sa pierzi! La un singur punct!
    
     Eroismul si spiritul de sacrificiu de care au dat dovada galezii au trezit admiratia intregii Planete Ovale. Iar Roberts, Halfpenny, Phillips, Faletau, North si coechipierii lor merita, din plin, aceasta admiratie!
    
     Totusi, a considera acum ca Franta nu merita sa fie in finala, mi se pare a fi nedrept. Francezii, cu toate obstacolele intalnite in cale (unele create chiar de ei insisi) si-au croit singuri drumul catre finala. Adevarat, nu in cea mai spectaculoasa maniera (exceptand meciul cu Anglia), au jucat modest cu Japonia, Canada, au pierdut cu Tonga si Noua Zeelanda; gratie, insa, eficientei defensive si sclipirilor individuale si-au castigat dreptul de a juca in finala. La fel de adevarat este faptul ca au avut si sansa de partea lor, in meciul cu Tara Galilor, chiar o sansa incredibila, lui Halfpenny lipsindu-i doar cativa centrimetri pentru a aduce victoria echipei sale. Dar sansa face si ea parte din sport.
    
     Victoria Frantei a fost o victorie modesta, dar mare, in acelasi timp, pentru ca a insemnat calificarea in finala. Galezii au luptat eroic, dar imprecizia transformerilor le-a zadarnicit, in cele din urma, efortul herculean. Si fara nicio urma de cinism, sa recunoastem ca nu francezii sunt de vina pentru ratarile lui Hook, Jones si Halfpenny. Galezii ar fi castigat meciul daca una - macar una! - dintre loviturile de pedeapsa ar fi fost transformata! Si acum, cateva cuvinte despre cartonasul rosu, care a devenit, deja, unul dintre punctele „fierbinti” ale Cupei Mondiale.
    
     Placajul a fost, fara discutie, un placaj periculos, foarte periculos. Warburton l-a rasturnat pe Clerc cu picioarele in sus, iar acesta a aterizat, pe spatele gatului, intr-o pozitie extrem, extrem de periculoasa care putea avea consecinte dramatice.
    
     Sam Warburton a declarat, dupa meci, ca in placajul sau nu a existat nici cea mai mica intentie de a-i face rau adversarului sau. Nimeni, cred eu, se gandeste sa puna la indoiala spusele capitanului echipei galeze. Nu cred ca este vreun jucator de rugby care placheaza cu intentia de a-si rani adversarul. Antrenorul sau, Warren Gatland, si-a aparat capitanul declarand ca Warburton nu este un „jucator murdar”. Sunt convins ca Warren Gatland are dreptate. Problema este ca regulamentul nu pedepseste nici intentiile si nici caracterul (sau lipsa de caracter) jucatorilor; ci, ceea ce se intampla pe teren, actiunea propriu-zisa. Ori actiunea sa a fost foarte periculoasa.
    
     MERITA TARA GALILOR SA JOACE FINALA? DISCUTII PE FORUM, CLICK AICI
    
     Regulamentul IRB, articolul 10.4 (j) defineste foarte limpede placajul periculos, iar placajul lui Warburton se incadreaza in aceasta definitie. Apoi, din comentariile presei internationale, inteleg ca IRB a emis, in 2009, precum si inaintea inceperii Cupei Mondiale, directive precise cu privire la acordarea cartonasului rosu pentru placaje periculoase („spear tackle”).
    
     Suporterii galezii il acuza pe arbitrul Rolland ca, prin eliminarea lui Warburton, a ruinat si a distrus meciul. Dar, problema nu este, in opinia mea, ruinarea meciului (fie el si o semifinala de Cupa Mondiala), ci sanatatea jucatorilor. Galezii considera ca placajul merita doar un cartonas galben. Cum ar fi privit acesti suporteri meciul in continuare, daca Clerc ar fi suferit o accidentare grava, iar Warburton ar fi revenit in teren dupa 10 minute?
    
     Trebuie sa ii intelegem si pe arbitrii ca responsabilitatea lor se refera, in primul rand, la sanatatea jucatorilor. Asa incat, cred ca discutiile legate de acest cartonas rosu ar trebui sa se refere nu doar la responsabilitatea arbitrului, ci si la responsabilitatea jucatorului.
    
     Am citit si alte pareri care sustineau ca au mai existat placaje asemanatoare celui lui Warburton, pe care arbitrii respectivi nu le-au sanctionat cu cartonas rosu. Prin urmare, Si Alain Rolalnd ar fi trebuit sa faca la fel. Acest mod de a gandi nu mi se pare corect. Daca au existat placaje similare si nu fost sanctionate cu „rosu”, asta nu inseamna ca lipsa sanctiunii a fost si decizia corecta.
    
     Tara Galilor a iesit, in aplauzele spectatorilor, pe usa din fata a acestei editii a Cupei Mondiale, in timp ce Franta si-a facut o intrare modesta in finala pe usa din spate a Cupei Mondiale.
    
     Eugen Cionga
     Toronto