Sambata se joaca "Memorialul Mariana Lucescu"

     Mariana Lucescu, marea doamna a rugbyului romanesc, va fi sarbatorita in weekendul care vine prin deja obisnuitul turneu "Memorialul Mariana Lucescu". Competitia va avea loc sambata, 8 august, in comuna Pantelimon, la stadionul din str. Rascoalei. Este a VI-a editie a a acestui Memorial, la care vor participa echipe la categoriile U10, U12 si U18. Printre echipele care si-au anuntat se numara R.C. Pantelimon, CSS.3 Steaua, CS.Dinamo, CS Olimpia, Colegiul National "Aurel Vlaicu", CS.CT.Metrorex si CS. Gradinari. Pe langa partidele din cadrul Memorialului va avea loc si un mult asteptat joc de Old Boys, intre doua echipe formate din fosti jucatori antrenati de Mariana Lucescu. Memorialul este organizat de Dumitru Stelian, impreuna cu primarul comunei Pantelimon, Marian Ivan si Consiliul Local.
     Asadar, Memorialul Mariana Lucescu se joaca sambata, 8 august, la stadionul din str. Rascoalei din comuna Pantelimon. Cine a fost marea doamna a rugbyului romanesc cititi mai jos un fragment din cartea "Bucurii si Tristeti din Rugbyul Romanesc", scrisa de Vasile Constantin "Mao".
    
     MARIANA LUCESCU (1935-1999)
    
     Profesoara de educatie fizica si jucatoare de baschet, Mariana Lucescu devine antrenoare de rugby prin simpatie cu sotul sau, Dan, care era arbitru de rugby. Fara indoiala, aparitia Marianei in lumea rugbyului nostru in anul 1963 a socat, fiind o exceptie, mai ales ca, acest sport atunci era eminamente barbatesc, si apoi a impresionat prin rezultatele obtinute in activitatea cu copiii si juniorii.
    
     A activat la scoala Sportiva de Elevi/CSS nr. 2 Bucuresti, selectionandu-si jucatorii din cartierul Pantelimon, unde functiona si ca profesoara la diferite scoli. Daca aparitia ei pe terenurile de rugby, cu copii „mai necajiti” a trezit mirare si admiratie, perplexa a ramas lumea rugbyului cand a cucerit primul titlul de campion national de juniori (1973), mai ales ca invingea in finala o echipa multi campioana, instruita de un maestru „harsit” in toate cele ale rugbyului (CS Scolarul Bucuresti, antrenor Cornel Munteanu). Au mai urmat inca doua titluri nationale (1975 si 1976), cum si alte locuri fruntase in disputa juniorilor (vicecampioana in 1970, 1974 si 1977).
    
     Remarcabile erau disciplina si atmosfera ce le instituia in echipa, ajutata negresit si de un sentiment freudian, ce inevitabil il trezea la tinerii ei sportivi, dar mai ales prin perceptia parinteasca a problemelor acestora si caldura cu care ii inconjura. Cunoscuta insa ii era si fermitatea, energica si fara echivoc aplicata, mai ales cand culpa o impunea, iar daca mai avea si ceva contondent in mana (umbrela, de exemplu) era prapad. Asa era „Doamna Rugby”, cum i se zicea, un pedagog de moda mai veche, dar cu raspunsuri educationale deosebite si bine implantata in mediul mai special din care proveneau masive generatii de „ciocolati” si „bidirei”; acestia, cu talentul lor deosebit, aveau sa exaspereze adversarii ce asteptau nerabdatori sa se mai termine odata.
    
     Dupa anul 1980 a lucrat la acelasi club si cu cativa antrenori barbati, care insa, eclipsati de anvergura implicarii profesionale a sefei lor de catedra, au esuat in simplii companioni, situatie resimtita de echipa in competitia din ce in ce mai aspra. Cu tot acest ajutor, nesemnificativ este adevarat, Mariana n-a mai ajuns la culmile pe care le atinsese anterior.
    
     Pe langa titlurile spectaculoase de campion cucerite, i-au recompensat din plin pasiunea si numarul mare de internationali proveniti din scoala ei, precum: M. Paraschiv, St. Podarascu, V. tata, Al. Radulescu, Al. Achim, G. Sava, C. Merca, D. Alexandru, T. Tudose, I. Stroie si multi altii ce au improspatat mai ales loturile echipelor bucurestene.
    
     In anul 2000 i se acorda titlul de antrenor emerit. Chiar si asa, post-mortem, aceasta atentie ii face justitie Marianei pentru cutezanta, dedicatia si excelentul ei randament profesional, total ignorat de altfel la timpul cuvenit.
    
     Sociabila si dornica de companie (nu destul de sustinuta de colegi in acest sens) isi elibera stresul in petrecerile obisnuite ale arbitrilor, pe care ii mai si anima, si nu atat prin diferenta de sex, cat mai ales prin camaraderia exemplara si uneori modul franc de a-i trata pe cei neatenti.
    
     Am cunoscut-o bine, atat in postura de colega, cat si de adversara; nu mi-a cazut usor pierderea celor doua titluri disputate in finale cu echipa ei (1975 si 1976). I-am apreciat sincer acea ordine educativa ce o facea sa functioneze in echipa ei, in care capitanul si vicecapitanul erau autoritati consimtite de ceilalti si care erau in mare parte responsabili si de disciplina de grup si, uneori, chiar de instruirea propriu zisa.
    
     A demonstrat Mariana Lucescu, lumii rugbyului si tehnicienilor nostri, ce poate face un antrenor dedicat si perseverent intr-o grupa de tineri motivati si dornici de afirmare. Va ramane un model de om, nu numai pentru fostii ei copii si juniori ce-i cinstesc uneori personalitatea in «Memorialul de la Pantelimon », ci si pentru cei ce au cunoscut-o sau auzit de ea.