ROMÂNIA / ISTORIE: Au trecut 10 ani de când PETER TWEEDIE, un mare prieten al rugbyului românesc, nu mai este printre noi...
De Marian Burlacu, 20 Ian. 2026
În 20 ianuarie 2016, fiind în drum spre o revedere cu foști internaționali români de rugby, am aflat de decesul lui PETER TWEEDIE. M-a sunat Mirela Basescu să mă întrebe dacă știu ceva... Am rămas mut fiindca era ultima veste pe care mă așteptam să o primesc. Mai apoi, vestea mi-a confirmat-o antrenorul grivitean Alexandru Marin. Cunoscut în rugby-ul românesc, mai puțin în sportul de la noi, Peter trăia în România de pe la începutul anilor 90. Născut în urmă cu 78 de ani, la Newcastle, copilărise la Cardiff, acolo unde a trăit magia meciurilor marii echipe de rugby a Țării Galilor pe miticul „Arms Park”. De aceea Peter se simțea galez, și nu englez. Ca orice britanic, jucase rugby, iar acest sport i-a rămas lângă inimă. În 2000, Mircea Mateescu a făcut un interviu cu Peter, interviu care a fost publicat in revista „Rugby Magazin” publicată de Fundația pentru Formarea și Educarea prin Sport a Tinerilor (FEST). Titlul ales atunci n-a fost întâmplător: „Viața este un joc în echipă!” (Foto: Marian Burlacu)
Tatăl lui Peter lucrase la Danubiana, prin anii 60, în acea perioadă în care România s-a deschis către Vest. Atunci britanicul și-a cunoscut soția, o fostă canotoare din București - cred că de la Știința. Băiatul lor, Daniel Tweedie, făcuse rugby la Steaua, iar în 1990, înaintea meciului caritabil de pe Twickenham din Londra, dintre selecționatele Home Union și Europei, meci ale cărui încasări s-au strâns într-un fond administrat de fundația Help Romania, fond din care rugby-ul nostru s-a alimentat până în 2000, jucase sub culorile copiilor de la Steaua, sub îndrumarea lui Mircea „Dodo” Muntean. Mai apoi, Daniel Tweedie a terminat medicina la Cambridge, participând și la tradiționala intrecere de canotaj cu rivalii de la Oxford.
În ianuarie 2016, nu mi-a venit să cred că Petrică, cum se autonumea Peter Tweedie, transformându-și prenumele englezesc, nu mai este printre noi... Mereu cu zâmbetul pe buze, el își insușise umorul românesc dându-i o tentă britanică. Aș spune scoțiană fiindcă unul dintre bunicii săi era născut în regiunea din nordul Marii Britanii. Îmi amintesc multe dintre spusele sale. „Noi, britanicii, am tăiat sute de ani capete pentru a ajunge la democrația de astăzi”, spunea el referindu-se la perioada de tranziție traversată de România. Nu înțelegea sau refuza să înțeleagă unele obiceiuri de aici. A venit o dată și mi-a spus: „Sunt prieten cu doi români, oameni de rugby, care sunt certați între ei. Unul a aflat că sunt prieten și cu celalalt. Și m-a întrebat cum pot să fiu prieten și cu acela... Uite simplu. Pot să fiu prieten cu doi tipi care sunt certați! Voi, românii, sunteți ciudați rău”, mi-a spus, pe jumătate serios, pe jumătate amuzat Peter.
Peter Tweedie a sprijinit rugby-ul românesc în ultimii 20 de ani ai vieții sale. Mai ales în privința raporturilor cu zona britanică a sportului cu balonul oval. În 2000, de pildă, a aranjat la Ambasada Regatului Unit o întâlnire cu foști componenți ai echipelor de rugby ale României și Țării Galilor ce se înfruntasera pe „Arms Park”, în 1979, la acel 12-13 care a uimit lumea rugby-ului. Atunci s-a vizionat și meciul în care Marin Ionescu a marcat acel eseu plutind peste un grup de jucători și plonjând cu balonul oval în terenul de țintă al formației ce domina Europa la acea vreme.
De fiecare dată când îl intâlneam pe Peter Tweedie, de obicei lângă terenul cu „H”-uri, avea zâmbetul pe buze. Așa mi-l voi aminti mereu. Cu zâmbetul pe buze. Glumeț, senin, refuzând să adopte încrâncenarea noastră, a românilor, deși a trăit și a muncit aici mai bine de 20 de ani.
Mircea Mateescu i-a luat un interviu în 2000, interviu care a fost publicat în revista „Rugby Magazin”, sub titlul „Viața este un joc în echipă!”. Vi-l prezentăm în continuare.
RUGBY MAGAZIN: Peter, de când ești în România? Când ai ajuns aici pentru prima dată?
PETER TWEEDIE: Prima dată am venit în România în 1968. Tatăl meu a lucrat la Danubiana, la fabrica de cauciucuri. Am venit in vizită atunci. La Costinești, am găsit o frumușică, româncă, de la Proiect București, iar în decembrie 1969 ne-am hotărât să ne căsătorim. Am stat opt luni pentru a obține aprobarea, iar în august 1970 nunta a fost la Biserica Anglicană. Soția a rămas aici, cinci luni, pentru viză, apoi am plecat amândoi în Anglia. Era în 1971
.
RUGBY MAGAZIN: Și din 1971 până în 1990, ai locuit numai acolo?
PETER TWEEDIE: Mai exact, până în decembrie 1989. Pe 28 am venit aici, cu un microbuz, împreună cu doi medici. Am stat trei zile la București. Era speranță mare atunci. Nu știu cum să vă spun, dar m-a prins cumva România. După opt-nouă luni, am renunțat la serviciul din Anglia și am început să lucrez cu un grup umanitar, „Salvați copiii!", aici.
RUGBY MAGAZIN: Cu ce te ocupi acum, în România?
PETER TWEEDIE: Dețin o firmă mică de construcții, de amenajări interioare. Am un proiect mai mare, tot de construcții. Am început cu Școala Americană, de la Tunari. Mai avem și alte proiecte.
Eseul lui Muntean la BBC
RUGBY MAGAZIN: Ești nelipsit de la meciurile de rugby, atât de la acelea ale seniorilor, cât și ale copiilor și juniorilor. De unde această pasiune?
PETER TWEEDIE: La 14 ani am început cu rugbyul. Înainte de asta, am stat patru ani în India, unde nu am făcut acest sport. Apoi, copilăria mi-am petrecut-o în Țara Galilor. Acolo, la Cardiff, nici nu pot să exprim senzația pe care o aveam când stăteam la meciuri, pe Arms Park. N-am fost un jucător de mare valoare, însă important pentru mine a fost jocul de rugby. Și acum, pentru mine nu contează dacă este România, dacă este Franța. Nu pot spune că sunt cu Steaua, cu Dinamo, cu englezii… Cum spun eu, sunt cu galezii și cu oricine care joacă cu Anglia!
RUGBY MAGAZIN: Știu că nu ești doar un privitor al rugbyului de la noi, ci și un susținător al lui. Chiar de pe la începutul anilor 90.
PETER TWEEDIE: Ca să-l încurajez pe puștiul meu, în 1990, când a fost meci mare pentru România, cineva de la clubul englez London Scottish a venit cu ideea de a invita pe Twickenham și câțiva copii rugbyști de aici. Legătura s-a facut prin Chris Thau, cu Mircea Muntean, antrenorul de la Steaua. Au plecat șase zile în Anglia. A fost un moment emoționant când puștiul meu a jucat pentru echipa țării mamei sale.
RUGBY MAGAZIN: Ce au simțit copiii aceia pe Twickenham?
PETER TWEEDIE: A fost ceva deosebit. Poate să vă povestească Bogdan Muntean, jucătorul de astăzi al lui Dinamo. În acel an, 1990, pe un program al BBC-ului, la o emisiune, parcă Rugby World, au fost prezentate mai multe eseuri din meciuri internaționale, iar ultimul a fost al lui Bogdan Muntean. Era un copil de zece ani pe atunci. Emoția a fost completă.
„La juniori, nivelul e bun"
RUGBY MAGAZIN: Cum ai caracteriza rugbyul românesc de astăzi?
PETER TWEEDIE: Răspunsul este extrem de complex. Nu-mi place cum sunt implicați antrenorii, spectatorii, arbitrii în lupta dintre ei. Important este să înțelegem că jocul este pentru cei 30 de jucători. Deosebit pentru mine este duminica, atunci când văd câteva sute de copii la „optari", la „doișpari". Entuziasmul lor, faptul că lucrează cu ei antrenori care nici nu sunt plătiți. Asta este plăcerea totală pentru mine.
RUGBY MAGAZIN: Acestea ar fi deci senzațiile care vă încearca.
PETER TWEEDIE: La meciul dintre Grivița și Triumf (finala CN de juniori I, n.red.), am încercat foarte tare și cred că am reușit să mănânc pentru prima dată semințe la un meci de rugby.
RUGBY MAGAZIN: Cum ti s-a părut acel joc?
PETER TWEEDIE: Este vizibil că până la această vârstă aici există destule talente. Știu că România nu a izbutit un rezultat foarte bun la Campionatul Mondial de juniori de anul acesta și este păcat. Nivelul jucătorilor este, spun eu, destul de ridicat. Trist este că Triumf a câștigat, dar nu are echipe în continuare, la nivel de seniori. Sunt prieteni de la nouă ani, iar de acum înainte cei care au depășit 19 trebuie să plece, să devină „șomeri". Se începe de la zero. Fiecare își caută altă echipă.
RUGBY MAGAZIN: În Anglia, în Marea Britanie, junioratul se încheie tot la 19 ani? Ce se întâmplă acolo cu jucătorii care termină?
PETER TWEEDIE: Cel mai bun exemplu, probabil, îl dă London Irish. Nu este adevărat că este o luptă mare între noi și irlandezi. Ei sunt un popor deosebit.
RUGBY MAGAZIN: Între care „noi" și irlandezi?
PETER TWEEDIE: Noi, adică englezi.
RUGBY MAGAZIN: M-ai zăpăcit de tot! O dată zici că ești galez, acum spui „noi, englezii"…
PETER TWEEDIE: După bunicul meu, eu sunt scoțian. M-am născut în Anglia, la Newcastle, și am copilărit în Țara Galilor. Dar să ne întoarcem la London Irish. Acolo, rugbyul se începe la cinci ani. Au echipe până la prima divizie, inclusiv formații de old-boys. Cred că fiecare rugbyst irlandez de acolo este plecat trei-patru nopți pe săptămană de acasă. Rugbyul este viața lor. Ca de altfel și clubul lor. Cei care au jucat acum 30 de ani la London Irish se întâlnesc seara, la club. Trist este că în România nu există așa ceva. Nu sunt cluburi de old-boys, locuri unde foștii jucători să stea de vorbă, la o bere. Am citit în revista voastră că sunt bătrâni, foști rugbyști, care au pensie mică, care au ajuns fără nici un ajutor. Nici măcar nu vine cineva la ei acasă, să stea de vorbă despre rugby, despre cum a fost… Este trist.
„E riscant și să treci strada"
RUGBY MAGAZIN: Copiii tăi joacă rugby?
PETER TWEEDIE: Am un singur baiat, Daniel, care a jucat până la 13 ani. El nu a vrut să continue. A făcut mai mult pentru mine. Acum este student la medicină, în anul patru, la Cambridge. În martie, am fost la cursa de canotaj cu Oxfordul la care fiul meu a participat. Cambridge a pierdut pentru prima dată în ultimii opt ani, dar toată lumea a spus că a fost cea mai frumoasă cursă din acest deceniu. Timp de două săptămâni, nouă uriași au stat la noi, în casa de la Londra, de lânga Tamisa. Eu am și gătit pentru ei. Erau din Noua Zeelandă, Africa de Sud, Germania. Am ținut legatura cu părinții lor. Am aranjat ca în ianuarie sau februarie 2001, Daniel să vină aici, să facă practică la Spitalul de Urgență din Târgu Mureș.
RUGBY MAGAZIN: Fiul tău vorbește românește?
PETER TWEEDIE: Da, este pe jumătate român. Noi spunem că are creierul mamei, tata a rămas cu al lui… Este un băiat educat de mama lui care este româncă.
RUGBY MAGAZIN: Dacă ar fi să te adresezi familiilor de români pe ideea de a-și lăsa copiii la rugby cum ar suna mesajul tău? Mai cu seama că mulți părinți considera acest sport ca fiind extrem de periculos, de dur chiar.
PETER TWEEDIE: Trebuie să înțeleagă cu toții că atunci când copiii lor pleacă dimineața, la școală, și traversează strada, chiar pe trecerea de pietoni, există un risc. El nu este mai mic decât acela la care se expun copiii care joacă rugby. Dacă la antrenamente ei sunt bine învățați, atunci riscul este mai mic. Dacă facem o socoteală, vom vedea că mulți au jucat rugby și nu au cunoscut accidente grave. Eu, de pilda, am ajuns la spital din cauza rugbyului, însă atunci când l-am dat pe Daniel la acest sport nu am fost speriat deloc. Știam că are antrenori buni.
RUGBY MAGAZIN: Cum crezi că ajuta rugbyul la formarea unui om?
PETER TWEEDIE: Când am vorbit cu Daniel, despre rugby, despre canotaj, i-am spus că viața este un joc în echipă. Sportul, deci și rugbyul, îți dă un avantaj mental, nu numai fizic.
Tatăl lui Peter lucrase la Danubiana, prin anii 60, în acea perioadă în care România s-a deschis către Vest. Atunci britanicul și-a cunoscut soția, o fostă canotoare din București - cred că de la Știința. Băiatul lor, Daniel Tweedie, făcuse rugby la Steaua, iar în 1990, înaintea meciului caritabil de pe Twickenham din Londra, dintre selecționatele Home Union și Europei, meci ale cărui încasări s-au strâns într-un fond administrat de fundația Help Romania, fond din care rugby-ul nostru s-a alimentat până în 2000, jucase sub culorile copiilor de la Steaua, sub îndrumarea lui Mircea „Dodo” Muntean. Mai apoi, Daniel Tweedie a terminat medicina la Cambridge, participând și la tradiționala intrecere de canotaj cu rivalii de la Oxford.
În ianuarie 2016, nu mi-a venit să cred că Petrică, cum se autonumea Peter Tweedie, transformându-și prenumele englezesc, nu mai este printre noi... Mereu cu zâmbetul pe buze, el își insușise umorul românesc dându-i o tentă britanică. Aș spune scoțiană fiindcă unul dintre bunicii săi era născut în regiunea din nordul Marii Britanii. Îmi amintesc multe dintre spusele sale. „Noi, britanicii, am tăiat sute de ani capete pentru a ajunge la democrația de astăzi”, spunea el referindu-se la perioada de tranziție traversată de România. Nu înțelegea sau refuza să înțeleagă unele obiceiuri de aici. A venit o dată și mi-a spus: „Sunt prieten cu doi români, oameni de rugby, care sunt certați între ei. Unul a aflat că sunt prieten și cu celalalt. Și m-a întrebat cum pot să fiu prieten și cu acela... Uite simplu. Pot să fiu prieten cu doi tipi care sunt certați! Voi, românii, sunteți ciudați rău”, mi-a spus, pe jumătate serios, pe jumătate amuzat Peter.
Peter Tweedie a sprijinit rugby-ul românesc în ultimii 20 de ani ai vieții sale. Mai ales în privința raporturilor cu zona britanică a sportului cu balonul oval. În 2000, de pildă, a aranjat la Ambasada Regatului Unit o întâlnire cu foști componenți ai echipelor de rugby ale României și Țării Galilor ce se înfruntasera pe „Arms Park”, în 1979, la acel 12-13 care a uimit lumea rugby-ului. Atunci s-a vizionat și meciul în care Marin Ionescu a marcat acel eseu plutind peste un grup de jucători și plonjând cu balonul oval în terenul de țintă al formației ce domina Europa la acea vreme.
De fiecare dată când îl intâlneam pe Peter Tweedie, de obicei lângă terenul cu „H”-uri, avea zâmbetul pe buze. Așa mi-l voi aminti mereu. Cu zâmbetul pe buze. Glumeț, senin, refuzând să adopte încrâncenarea noastră, a românilor, deși a trăit și a muncit aici mai bine de 20 de ani.
Mircea Mateescu i-a luat un interviu în 2000, interviu care a fost publicat în revista „Rugby Magazin”, sub titlul „Viața este un joc în echipă!”. Vi-l prezentăm în continuare.
RUGBY MAGAZIN: Peter, de când ești în România? Când ai ajuns aici pentru prima dată?
PETER TWEEDIE: Prima dată am venit în România în 1968. Tatăl meu a lucrat la Danubiana, la fabrica de cauciucuri. Am venit in vizită atunci. La Costinești, am găsit o frumușică, româncă, de la Proiect București, iar în decembrie 1969 ne-am hotărât să ne căsătorim. Am stat opt luni pentru a obține aprobarea, iar în august 1970 nunta a fost la Biserica Anglicană. Soția a rămas aici, cinci luni, pentru viză, apoi am plecat amândoi în Anglia. Era în 1971
.
RUGBY MAGAZIN: Și din 1971 până în 1990, ai locuit numai acolo?
PETER TWEEDIE: Mai exact, până în decembrie 1989. Pe 28 am venit aici, cu un microbuz, împreună cu doi medici. Am stat trei zile la București. Era speranță mare atunci. Nu știu cum să vă spun, dar m-a prins cumva România. După opt-nouă luni, am renunțat la serviciul din Anglia și am început să lucrez cu un grup umanitar, „Salvați copiii!", aici.
RUGBY MAGAZIN: Cu ce te ocupi acum, în România?
PETER TWEEDIE: Dețin o firmă mică de construcții, de amenajări interioare. Am un proiect mai mare, tot de construcții. Am început cu Școala Americană, de la Tunari. Mai avem și alte proiecte.
Eseul lui Muntean la BBC
RUGBY MAGAZIN: Ești nelipsit de la meciurile de rugby, atât de la acelea ale seniorilor, cât și ale copiilor și juniorilor. De unde această pasiune?
PETER TWEEDIE: La 14 ani am început cu rugbyul. Înainte de asta, am stat patru ani în India, unde nu am făcut acest sport. Apoi, copilăria mi-am petrecut-o în Țara Galilor. Acolo, la Cardiff, nici nu pot să exprim senzația pe care o aveam când stăteam la meciuri, pe Arms Park. N-am fost un jucător de mare valoare, însă important pentru mine a fost jocul de rugby. Și acum, pentru mine nu contează dacă este România, dacă este Franța. Nu pot spune că sunt cu Steaua, cu Dinamo, cu englezii… Cum spun eu, sunt cu galezii și cu oricine care joacă cu Anglia!
RUGBY MAGAZIN: Știu că nu ești doar un privitor al rugbyului de la noi, ci și un susținător al lui. Chiar de pe la începutul anilor 90.
PETER TWEEDIE: Ca să-l încurajez pe puștiul meu, în 1990, când a fost meci mare pentru România, cineva de la clubul englez London Scottish a venit cu ideea de a invita pe Twickenham și câțiva copii rugbyști de aici. Legătura s-a facut prin Chris Thau, cu Mircea Muntean, antrenorul de la Steaua. Au plecat șase zile în Anglia. A fost un moment emoționant când puștiul meu a jucat pentru echipa țării mamei sale.
RUGBY MAGAZIN: Ce au simțit copiii aceia pe Twickenham?
PETER TWEEDIE: A fost ceva deosebit. Poate să vă povestească Bogdan Muntean, jucătorul de astăzi al lui Dinamo. În acel an, 1990, pe un program al BBC-ului, la o emisiune, parcă Rugby World, au fost prezentate mai multe eseuri din meciuri internaționale, iar ultimul a fost al lui Bogdan Muntean. Era un copil de zece ani pe atunci. Emoția a fost completă.
„La juniori, nivelul e bun"
RUGBY MAGAZIN: Cum ai caracteriza rugbyul românesc de astăzi?
PETER TWEEDIE: Răspunsul este extrem de complex. Nu-mi place cum sunt implicați antrenorii, spectatorii, arbitrii în lupta dintre ei. Important este să înțelegem că jocul este pentru cei 30 de jucători. Deosebit pentru mine este duminica, atunci când văd câteva sute de copii la „optari", la „doișpari". Entuziasmul lor, faptul că lucrează cu ei antrenori care nici nu sunt plătiți. Asta este plăcerea totală pentru mine.
RUGBY MAGAZIN: Acestea ar fi deci senzațiile care vă încearca.
PETER TWEEDIE: La meciul dintre Grivița și Triumf (finala CN de juniori I, n.red.), am încercat foarte tare și cred că am reușit să mănânc pentru prima dată semințe la un meci de rugby.
RUGBY MAGAZIN: Cum ti s-a părut acel joc?
PETER TWEEDIE: Este vizibil că până la această vârstă aici există destule talente. Știu că România nu a izbutit un rezultat foarte bun la Campionatul Mondial de juniori de anul acesta și este păcat. Nivelul jucătorilor este, spun eu, destul de ridicat. Trist este că Triumf a câștigat, dar nu are echipe în continuare, la nivel de seniori. Sunt prieteni de la nouă ani, iar de acum înainte cei care au depășit 19 trebuie să plece, să devină „șomeri". Se începe de la zero. Fiecare își caută altă echipă.
RUGBY MAGAZIN: În Anglia, în Marea Britanie, junioratul se încheie tot la 19 ani? Ce se întâmplă acolo cu jucătorii care termină?
PETER TWEEDIE: Cel mai bun exemplu, probabil, îl dă London Irish. Nu este adevărat că este o luptă mare între noi și irlandezi. Ei sunt un popor deosebit.
RUGBY MAGAZIN: Între care „noi" și irlandezi?
PETER TWEEDIE: Noi, adică englezi.
RUGBY MAGAZIN: M-ai zăpăcit de tot! O dată zici că ești galez, acum spui „noi, englezii"…
PETER TWEEDIE: După bunicul meu, eu sunt scoțian. M-am născut în Anglia, la Newcastle, și am copilărit în Țara Galilor. Dar să ne întoarcem la London Irish. Acolo, rugbyul se începe la cinci ani. Au echipe până la prima divizie, inclusiv formații de old-boys. Cred că fiecare rugbyst irlandez de acolo este plecat trei-patru nopți pe săptămană de acasă. Rugbyul este viața lor. Ca de altfel și clubul lor. Cei care au jucat acum 30 de ani la London Irish se întâlnesc seara, la club. Trist este că în România nu există așa ceva. Nu sunt cluburi de old-boys, locuri unde foștii jucători să stea de vorbă, la o bere. Am citit în revista voastră că sunt bătrâni, foști rugbyști, care au pensie mică, care au ajuns fără nici un ajutor. Nici măcar nu vine cineva la ei acasă, să stea de vorbă despre rugby, despre cum a fost… Este trist.
„E riscant și să treci strada"
RUGBY MAGAZIN: Copiii tăi joacă rugby?
PETER TWEEDIE: Am un singur baiat, Daniel, care a jucat până la 13 ani. El nu a vrut să continue. A făcut mai mult pentru mine. Acum este student la medicină, în anul patru, la Cambridge. În martie, am fost la cursa de canotaj cu Oxfordul la care fiul meu a participat. Cambridge a pierdut pentru prima dată în ultimii opt ani, dar toată lumea a spus că a fost cea mai frumoasă cursă din acest deceniu. Timp de două săptămâni, nouă uriași au stat la noi, în casa de la Londra, de lânga Tamisa. Eu am și gătit pentru ei. Erau din Noua Zeelandă, Africa de Sud, Germania. Am ținut legatura cu părinții lor. Am aranjat ca în ianuarie sau februarie 2001, Daniel să vină aici, să facă practică la Spitalul de Urgență din Târgu Mureș.
RUGBY MAGAZIN: Fiul tău vorbește românește?
PETER TWEEDIE: Da, este pe jumătate român. Noi spunem că are creierul mamei, tata a rămas cu al lui… Este un băiat educat de mama lui care este româncă.
RUGBY MAGAZIN: Dacă ar fi să te adresezi familiilor de români pe ideea de a-și lăsa copiii la rugby cum ar suna mesajul tău? Mai cu seama că mulți părinți considera acest sport ca fiind extrem de periculos, de dur chiar.
PETER TWEEDIE: Trebuie să înțeleagă cu toții că atunci când copiii lor pleacă dimineața, la școală, și traversează strada, chiar pe trecerea de pietoni, există un risc. El nu este mai mic decât acela la care se expun copiii care joacă rugby. Dacă la antrenamente ei sunt bine învățați, atunci riscul este mai mic. Dacă facem o socoteală, vom vedea că mulți au jucat rugby și nu au cunoscut accidente grave. Eu, de pilda, am ajuns la spital din cauza rugbyului, însă atunci când l-am dat pe Daniel la acest sport nu am fost speriat deloc. Știam că are antrenori buni.
RUGBY MAGAZIN: Cum crezi că ajuta rugbyul la formarea unui om?
PETER TWEEDIE: Când am vorbit cu Daniel, despre rugby, despre canotaj, i-am spus că viața este un joc în echipă. Sportul, deci și rugbyul, îți dă un avantaj mental, nu numai fizic.
„Orice regulament trebuie schimbat dacă nu mai este folositor. Dacă pe strada asta este sens unic din 1987, însă ar fi nevoie ca pe aici să se circule în ambele direcții, atunci trebuie să se schimbe imediat. În Marea Britanie, legea este lege, regulamentul este respectat"
Peter TWEEDIE
Peter TWEEDIE
Sprijin pentru Trofeul Bucuresti
Micuții participanții la editia din acest an (a XXI-a) a Trofeului București (17 si 18 iunie 2000) au avut surpriza de a primi tot felul de premii din partea organizatorilor. Acestea au fost oferite de McDonald’s, Coca-Cola și Unilever, firme contactate de Peter Tweedie și prietenii săi. „Noi, cei care alcătuim comunitatea străina din România, intenționăm să ne formam o echipă proprie de rugby. Una la care să joace copii francezi, englezi, sud-africani, australieni."
De ce n-a jucat Dinamo cu Franța?
Prezent ca spectator la meciul Romania – Franța (20-67), Peter Tweedie a caracterizat evoluția jucătorilor noștri astfel: „A fost trist. Sunt foarte mulți care joacă în străinatate și care au venit acasă pentru patru sau cinci zile. Este greu pentru ei, toți având părinți, prietene aici. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi jucat Dinamo, de exemplu, contra Franței în acea zi. Nu știu dacă nu cumva ar fi fost mai interesant. Este dificil să chemi atâția jucători din Franța și, în cinci sau șase zile, să alcatuiești cu ei o echipă."
NOTA REDACȚIEI
Acest material a apărut în numărul 6 (august 2000) al revistei lunare „RUGBY MAGAZIN". Reproducerea integrală (sau a unor fragmente) a acestui grupaj se face numai cu acceptul scris al FEST (Fundația pentru Formarea și Educarea prin Sport a Tinerilor).
Articole similare
17 Apr. 2026
LRK 2026 / ETAPA A 4-A / CSTIM - CSDIN 23-24: Conduși la pauză, Buldogii au revenit spectaculos și s-au impus la Timișoara
Meci spectaculos la Timișoara, pe stadionul „Gheorghe Rășcanu”, între formația gazdă SCM USV și Dinamo București. Bănățenii s-au desprins (18-7) până la pauză,...
17 Apr. 2026
ROMÂNIA / COPII & JUNIORI: Pe Stadionul Olimpia se va disputa un turneu AMRB în memoria lui Valeriu Irimescu
Asociația Municipală de Rugby București (AMRB) a anunțat că turneul numărul 3 de mini-rugby din această primăvară va fi dedicat memoriei celui care a fost rugbystul de valoare mondială, iar...
16 Apr. 2026
APARIȚIE EDITORIALĂ: Ziaristul sportiv Chris Thau a spus cine l-a inspirat în alegerea titlului cărții despre Irimescu / VIDEO
În urmă cu mai bine de o săptămână, la Muzeul Sportului din București a fost lansată cartea „Misterul Irimescu rămâne nedezlegat”. Scrisă de jurnalistul...
16 Apr. 2026
ROMÂNIA / CLUBURI: La despărțirea de Știința Baia Mare, Mihai Dico va da lovitura de începere a meciului cu Steaua
În rugby-ul românesc sunt multe cazuri de rugbyști care și-au legat numele de o singură echipă de club. E adevărat, numărul acestora devine tot mai mic în condițiile actuale...
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te la newsletterul Rugby.ro si primeste ultimele noutati pe email.
