Remus Necula a invins cancerul limfatic!

     Sportivul a descoperit maladia intamplator, la un control de rutina pe care l-a efectuat dupa un placaj. De luna viitoare, Remus revine pe teren. La 21 de ani, Remus Necula a descoperit, din intamplare, ca este bolnav de cancer. Fortuit a ajuns si la rugby, pe cand avea 17 ani, iar un an mai tarziu, hazardul i-a purtat pasii spre Parma. „Nu, nimic nu e intamplator! Dumnezeu le-a asezat pe toate astfel incat sa ajung in acest moment al vietii in Italia. In Romania, boala de care am suferit eu nu se trateaza”.
     Remus e un munte de om. Are 2,03 metri si 110 kilograme. Inca de mic era mare. I se spunea „Micutul”. Pe la 7 ani se uita deja de sus la fratele sau mai varstnic cu doi ani. La scoala a fost dat de la 6 ani, de parca parintii ar fi vrut sa scape de pustiul obraznic ce le intorcea pe dos casa din satul bacauan Zemes.
    
     Rugby-ul l-a furat in doar doua luni
    
     In clasa a IX-a, Necula a luat viata in piept, ca un pui de razes hotarat. A plecat sa faca liceul in Bacau, acolo unde si-a gasit prima dragoste sportiva: baschetul. Inaltimea i-a fost aliat de nadejde, iar trupul legat, deprins cu jocurile satului, l-a ajutat sa-si faca loc sub panou. „Eram bun si, de aceea, in clasa a X-a am ajuns la un club mai bun, in Focsani. Am iesit vicecampion la juniori, dar echipa s-a desfiintat din cauza lipsei banilor”, povesteste Remus.
    
     Ramas fara echipa, „Micutul” si-a facut o strategie. Termina liceul la Focsani, apoi pleaca la Bucuresti sau la Constanta, sa caute un angajament sub panou. La 17 ani neimpliniti avea deja 2,02 metri, garantie pentru o cariera sigura. Dar soarta i-a rezervat altceva. Pentru a se mentine in forma, a spus ca nu ar fi rau sa se pregateasca alaturi de echipa de rugby din Focsani. In nici doua luni, era deja „furat“ de mingea ovala. De aici, nu a mai fost decat un pas spre lotul national. „M-au convocat la Under 19, desi aveam doar 17 ani. Mi-a prins bine. Din acel moment, viata mea a curs in ritmul meciurilor si al cantonamentelor”.
    
     La terminarea junioratului, soarta i-a trimis un alt semn, din Italia, unde Liviu Pascu, un alt fost focsanean, jucator si impresar la Parma, avea nevoie de doi rugbisti inalti. A plecat acolo in 2006.
    
     Placajul salvator
    
     In primii doi ani de antrenamente in Italia, Remus a castigat 15 kilograme in greutate. Un simplu placaj, la un meci de campionat, i-a franat avantul. „Dupa contact, m-a durut puternic partea dreapta a corpului. Am crezut ca am o coasta rupta si m-am dus la control. Doctorul m-a consultat si nu a gasit nimic, dar pentru comparatie s-a uitat si in partea stanga. Stupoare, ceva nu era in regula. Rinichiul si splina erau anormale”, spune Remus. Au urmat analizele si biopsia care au dat un verdict dur: cancer. Sau, stiintific vorbind, limfomul Non-Hodgkin.
    
     Inima de fiu
    
     In decembrie 2008 a venit in tara, sa-si petreaca Sarbatorile de Craciun alaturi de familie. Stia ca e bolnav, dar n-a suflat o vorba. Cand anul si-a consumat ultimele clipe, in foc de artificii, iar toti se imbratisau, el a inaltat o ruga scurta catre cer, una singura: „Doamne, da-mi sanatate!”.
    
     Reintors in Italia, a inceput tratamentul. Sedinte lungi de chimioterapie, tratamente si zile de spitalizare, totul platit de statul italian. In iunie a repetat analizeze si parca tot soarele a revenit pe strada lui: boala fusese invinsa! „Stau acum si ma gandesc. De nu se desfiinta echipa de baschet, de nu ajungeam la rugby, de nu plecam in Italia, de nu era acel placaj, poate ca as fi descoperit boala prea tarziu. Asa a vrut insa Dumnezeu, nimic nu e intamplator”.
    
     Remus Necula are 21 de ani si atat de multe de facut in viata...
    
     "Nimic nu e intamplator. Dumnezeu le-a asezat pe toate incat sa ajung in acest moment al vietii in Italia. In Romania, boala de care am suferit eu nu se trateaza",
     Remus Necula, rugbistul roman vindecat de cancer
    
     "Am ras de moarte"
    
     Remus Necula a trecut peste toate momentele grele datorita unui psihic foarte puternic. De luna viitoare revine pe teren.
    
     Ai avut momente cand ai intrat in panica?
    
     Nu. Chiar in prima faza nu puteam concepe ca am cancer, ca asta e sfarsitul. Imi spuneam ca ma simt prea bine ca sa fie adevarat. Mananc normal, traiesc normal... Nu se schimbase nimic. Chiar le spuneam doctorilor ca eu sunt bine, iar ei imi spuneau ca imi e rau.
    
     Ti-a fost rau in timpul tratamentelor?
    
     In afara faptului ca mi-a cazut parul de la tratamentul cu citostatice, nu am avut niciun efect secundar. Nu mi-a fost rau, nu am vomitat.
    
     Cum ai rezistat?
     N-a fost usor, mai ales ca nu am avut suportul familiei. Dar am fost tot timpul optimist. Trebuia sa ma fac bine! Doctorii au ramas uimiti de cat de puternic am fost psihic. Glumeam, radeam, aveam pofta de viata. Practic, am ras de moarte.
    
     In cele cinci luni de tratament ai oprit antrenamentele?
     Doctorii mi-au recomandat pauza, dar tot am intrat in sala. Oricum de luna viitoare intru din nou in pregatiri cu echipa.
    
     Care a fost gandul care te-a chinuit cel mai mult?
     Ca sunt tanar si mai am atatea de facut in viata.
    
     Ti-ai schimbat modul de a gandi?
     Da, acum imi rezerv mai mult timp pentru mine. Profit de orice moment. Am o prietena si vreau sa ma insor. Chiar vreau sa grabesc lucrurile. Ma gandesc la un copil... Dar la cate nu ma gandesc! Nu ma poate intelege decat cineva care a trecut prin asa ceva. Vreau sa-mi traiesc viata, ca nu se stie ce se poate intampla.
    
     "I-a fost mai mila de mine decat de el!"
     Familia lui Remus a aflat de boala abia cu o saptamana inainte de rezultatul care anunta insanatosirea.
    
     „De Paste am venit acasa si nu am mai putut sa le ascund vestea despre boala mea. Semnele erau prea vizibile”, povesteste rugbistul.
    
     Mariana Necula, mama sportivului, rememoreaza clipele de cosmar prin care a trecut. Vorbeste insa abia dupa ce se potoleste din plans: „Cand imi aduc aminte, nu-mi pot stapani lacrimile. Parca a picat casa pe noi! Nu-mi venea sa cred ca ni se poate intampla asa ceva. Timp de o saptamana, pana a venit rezultatul, parca nu am fost oameni. Nu l-am certat ca ne-a ascuns suferinta sa. L-am inteles. Eu sunt bolnava de Basedow (n.r. - hipertiroidism) si probabil ca i-a fost mai mila de mine decat de el. Dar acum totul a trecut”.
    
     Acest material a aparut in cotidianul PROSPORT