Noua Zeelanda-Africa de Sud: Haka continua si in semifinale…

     Corespondenta din Toronto.
     Asadar, Noua Zeelanda a invins Africa de Sud, mai usor chiar decat arata scorul de 29-9, si s-a calificat in semifinalele Cupei Mondiale, urmand sa intalneasca sambata viitoare Australia intr-o veritabila finala a Emisferei Sudice. Fara indoiala, meciul de la Melbourne nu va face parte din categoria intalnirilor “nemuritoare”dintre aceste doua mari natiuni rugbystice, dar pentru neo-zeelandezi, cel putin, va avea o semnificatie aparte, fiind prima victorie obtinuta in fata sud-africanilor in cadrul Cupei Mondiale, dupa cele doua infrangeri inregistrate in finala din 1995 si in meciul pentru locurile 3-4 in 1999.
     In meciul disputat pe Telstra Dome, Haka s-a dovedit, in cele din urma, prea puternica pentru sud-africani. All Blacks au avut initiativa de la inceputul partidei, impunand un ritm ofensiv caruia “Springboks” nu i-au putut face fata. Inaintarea neo-zeelandeza a exercitat o presiune continua atat in gramezile ordonate cat si in aglomerari si in joc deschis, dominandu-si net rivala, aceasta dominare conducand, in mod logic, la o superioritate zdrobitoare a All Blacks in ceea ce priveste posesia balonului.
     Platforma solida construita de inaintasi a constituit baza jocului neo-zeeelandez si factorul care a decis, in mare masura, soarta partidei. Linia a III-a a castigat clar duelul cu adversara sa directa, Ritchie McCaw, impreuna cu Jerry Collins, care a actionat ca un veritabil “piston”din pozitia de “inchidere”, impingand, in permanenta, jocul inainte, si depasind, cu regularitate, linia avantajului. In tuse, Chris Jack si Ali Williams au aratat o siguranta si eficienta absolut remarcabile, dovedind o perfecta sincronizare cu Mealamu. Aceasta a fost, probabil, cea mai reusita evolutie a “tusei” neo-zeelandeze din intreg sezonul! Keven Mealamu, in afara eseului marcat, a confirmat prin agresivitatea, dinamismul, energia si viteza jocului său ca se numara printre cei mai buni taloneuri ai lumii.
     Avand privilegiul de a actiona in spatele unei gramezi invingatoare, Justin Marshall a fost foarte activ, etaland un joc variat, atacand pe langa gramada, combinand atat cu inaintasii săi cat si cu linia de treisferturi. Alaturi de prestatia gramezii, autoritatea cu care Marshall si Spencer au dirijat ofensiva echipei lor si viziunea clara a jocului demonstrată de perechea de mijlocasi a fost cel de-al doilea factor important care a inclinat balanta victoriei in favoarea Noii Zeelande.
     Este o adevarata incantare sa-l urmaresti evoluand pe Carlos Spencer, sclipirile sale din acest meci– superba accelerare si patrundere la eseul lui MacDonald si splendida pasa printre picioare la eseul lui Rokocoko- constituind, fara doar si poate, doua faze memorabile ale celei de-a cincea editii a Cupei Mondiale.
     In mod putin surprinzator, in ciuda acestei dominarii nete in privinta posesiei balonului, “torpilele” Howlett si Rokocoko nu au beneficiat de foarte multe mingi. All Blacks si-au concentrat atacurile in axa centrala a terenului, Spencer, Mauger si MacDonald, impreuna cu Jerry Collins incercand, cu insistenta, sa penetreze centrul defensivei sud-africane.
     In ceea ce ii priveste pe Springboks, evolutia lor a constituit, dupa parerea mea, o profunda dezamagire. Mult asteptata provocare fizica din partea lui Bezuidenhout, Smit, Rautenbach et Co.in gramezile ordonate nu s-a vazut aproape deloc, si chiar atunci cand s-a observat o oarecare incercare-firava, de altfel- de a destabiliza gramada adversa, nu s-a creat nici un potential moment de superioritate a sud-africanilor. Inaintarea nu a produs, deci, acea demonstratie de forta care ar fi fost singura sansa a Africii de Sud de a ingenunchea Noua Zeelanda.
     Springboks s-au aflat tot timpul meciului sub o presiune constanta impusa de All Blacks. In asemena conditii, batand mereu in retragere si obligati sa-si apere propria “reduta”, a fost foarte dificil pentru sud-africani sa realizeze acea fluiditate a jocului ce le-ar fi dat posibilitatea sa creeze faze de atac care sa ameninte apararea neo-zeelandeza. Au existat, este adevarat, cateva faze periculoase - atacul lui Joost van der Westhuizen blocat in tuse la un metru de but, cursa lui Jorrie Muller care nu a pasat la timp aceluiasi van der Westhuizen aflat liber in stanga sa, sau patrunderea lui Bezuidenhout “aruncat” si el in tuse la doar cativa metri de eseu - dar ele au fost faze pasagere si nu rodul unor prelungite momente de presiune ale sud-africanilor.
     Linia a treia a fost fortata, in primul rand, la un joc de aparare incercand sa faca fata presiunii adverse, asa incat nu a mai avut resursele de a si ataca. Este interesant de scos in evidenta faptul ca primul mol rulant reusit de Springboks s-a inregistrat de-abia in minutul 32, dupa o tusa castigata de Botha. Apoi, sud africanii au ratat cateva placaje in momente decisive, asa cum s-a intamplat la primele doua eseuri cand Roussouw si Matfield au ratat placajele asupra lui Spencer si, respectiv, Mealamu.
     Linia de treisferturi nu a reusit nici ea mare lucru. Hougaard este un jucator promitator, dar el nu s-a ridicat deasupra evolutiei modeste a echipei sale. Jocul sau de picior a fost imprecis, cel putin 3-4 lovituri care cautau tusa nu si-au gasit tinta, constituind baloane de atac pentru Muliaina, Howlett si ceilalti. Singurul jucator care s-a remarcat intr-o oarecare masura a fost fundasul Jaco van der Westhuizen, foarte sigur la mingile inalte de urmarire si care a incercat sa lanseze contraatacuri din propriul “22” ori de cate ori a avut prilejul.
     Cu siguranta, o profunda dezamagire s-a asternut de-a lungul si de-a latul Africii de Sud, acolo unde rugby-ul este mai mult decat un sport national, el reprezentand religia unei natiuni. Ramane de vazut cum va reactiona Federatia Sud-Africana dupa acest esec. Probabil ca Straeuli va fi sacrificat impreuna cu staff-ul sau tehnic. Important este ca ca Springboks sa inceapa, inca de pe acum, un nou ciclu de pregatire in vederea Cupei Mondiale din 2007, care sa fie caracterizat prin stabilitatea antrenorilor si a unui nucleu de jucatori care sa constituie baza lotului national.
     In privinta Noii Zeelande, haka va continua si in semifinale. Partida cu “Wallabies” va fi, neandoios, o ciocnire de proportii care va electriza, probabil, cele doua natiuni de o parte si de cealalta a Marii lui Tasman.