Generatia „Nairobi”: semnificatiile unei victorii

     Am avut placerea sa urmaresc, de la distanta, gratie site-ului International Rugby Board, evolutia selectionatei „Under-20” la turneul „IRB Junior World Rugby Trophy” care s-a desfasurat in Kenya. Aceasta competite reprezinta, de fapt, grupa a doua valorica a Campionatului Mondial de juniori pentru aceasta categorie de varsta, turneul primei grupe valorice urmand a se desfasura in luna iunie, in Japonia.
     In conditiile crizei rugby-ului romanesc, castigarea unei astfel de competitii reprezinta o foarte buna performanta a rugby-ului nostru juvenil. In opinia mea, succesul din Kenya arata, in primul rand, faptul ca:
    
     - Echipa noastra este competitiva la acest nivel al esalonului-doi mondial. Si anul trecut si anul acesta, formatia noastra a facut parte din grupa B a competitiei supreme a juniorilor. Prezenta in aceasta grupa a fost si este o reflectare a valorii echipei noastre. Ar fi o greseala, dupa parerea mea, sa ne comparam, in acest moment, cu marile „puteri” rugbystice mondiale. Aceasta atitudine nu inseamna deloc ca ne multumim cu putin. Un asemenea salt valoric care sa ne propulseze alaturi de Noua Zeelanda, Africa de Sud, Australia, Franta sau Anglia, ni-l dorim cu totii.Trebuie, insa, sa ne pastram luciditatea si realismul si sa acceptam faptul ca, in situatia de astazi, rugby-ul romanesc, in pofida succesului din Kenya, nu poate „arde etapele” pentru a ajunge, dintr-un salt, la acelasi nivel cu elita mondiala a juniorilor. Deocamdata, echipa noastra si-a indeplinit obiectivul stabilit si s-a calificat in grupa A a campionatului mondial. Ceea ce este foarte bine. Cum se va comporta anul viitor alaturi de echipele din elita mondiala, aceasta este o alta poveste al carei deznodamant va depinde, in mare masura, de jucatorii insisi, de antrenorii lor, dar, mai ales, de viziunea si forta organizatorica a Federatiei in indrumarea acestor „sperante” ale rugby-ului romanesc.
    
     - Formatia noastra a confirmat progresul realizat in acest ultim an. Daca la turneul de anul trecut din Chile, am pierdut atat in fata gazdelor cat si in fata georgienilor, neajungand in finala, iata ca anul acesta i-am invins pe sud-americani si am reusit sa castigam si finala impotriva Statelor Unite ale Americii. Prin urmare, progresul este evident si trebuie apreciat ca atare.
    
     Marturisesc ca, de foarte multa vreme, nu am avut prilejul sa urmaresc echipele noastre de juniori in competitii internationale. Asa incat, evolutia echipei antrenate de Mircea Paraschiv, Mircea Muntean si Alexandru Marin, a constituit, pentru mine, o foarte placuta surpriza.
    
     Pana acum, cand urmaream, de departe, prestatiile echipelor noastre, de juniori si de seniori, descifram in rezultatele obtinute, in cronicile meciurilor respective si in comentariile agentiilor de presa, semne care aratau faptul ca jucatorii nostri avusesera dorinta si curajul de a indrazni. Dar, deseori, comentariile se opreau la atat si nimic mai mult. Mai mereu, in spatele acestor relatari si comentarii, simteam ca se adapostea un sentiment de insatisfactie deoarece curajul de a indrazni era insotit de o neamplinire; o neamplinire in ceea ce priveste putinta de a depasi pragul dintre dorinta de a indrazni si capacitatea de a desavarsi.
    
     Iata, insa, ca aceasta echipa „Under-20”, condusa in teren de Eduard Marinca, a reusit sa desavarseasca si sa isi implineasca telul: castigarea trofeului „IRB Junior World Rugby”! Scriind aceste randuri nu vreau sa diminuez efortul si sacrificiile generatiilor de jucatori, antrenori si conducatori care au reprezentat Romania in ultimii ani in competitii internationale. O parte din truda lor de ieri a contribuit la succesul de astazi.
    
     Urmarind evolutia echipei noastre in acest turneu, gasesc ca sunt cateva lucruri care merita sa fie scoase in evidenta:
    
     - Spiritul de invingatori dovedit de tanara noastra selectionata. Maniera in care au jucat a dovedit ca jucatorii nostri au avut incredere in fortele lor, respectandu-si adversarii, dar jucand fara inhibarea si teama care insoteau, de mult ori, prestatiile echipelor noastre. Acest spirit le-a ingaduit sa depaseasca momentele dificile pe care le-au avut de infruntat in diferite faze ale meciurilor decisive cu Chile si SUA.
    
     - Stilul ofensiv etalat in toate partidele, inclusiv in ultimele doua care au hotarat invingatoarea turneului. Mi-a placut stilul de joc al echipei, un stil ofensiv bazat pe viteza de executie si varietatea jocului. Un joc aerisit, care a alternat atacurile gramezii cu deschiderile rapide ale liniei de treisferturi.
    
     - Consistenta si coeziunea jocului de ansamblu, precum si pastrarea concentrarii de-a lungul intregii partide. Din punct de vedere tehnic, jocul lor nu a fost perfect, dar, in ciuda greselilor comise, jucatorii nu si-au pierdut reperele in teren si nu au parut, nicio clipa, ca o echipa debusolata, cazuta prada panicii.
    
     - Pragmatismul si oportunismul demonstrat in anumite faze ale meciului. Ultimele doua eseuri din partida cu SUA, precum si ultimul eseu din meciul cu Chile, au pornit din erorile tehnice comise de adversari. Drenceanu si Patrascu, respectiv, Lazar, au fost atenti si au stiut sa profite de greselile adversarilor, construind fazele care s-au transformat apoi in eseuri decisive.
    
     - Am constatat cu satisfactie faptul ca echipa noastra a etalat o pregatirea fizica deosebita. Nu am observat ca jucatorii nostri sa fi avut vreun moment de cadere fizica si a fost reconfortant sa ii vedem pe Filip Lazar, in meciul cu Chile, pe Stefan Patrascu si pe Ionut Puisoru, in finala cu SUA, „explodand”, in ultimele minute ale respectivelor intalniri, in sprinturi decise care, in cazul lui Lazar si Patrascu, s-au incheiat cu eseuri hotaratoare. Cursa lui Ionut Puisoru, realizata in ultimele momente ale meciului cu SUA, m-a impresionat prin determinarea, concentrarea si intensitatea afisate de „spiridusul”constantean a carui actiune s-ar fi putut termina cu un al patrulea eseu romanesc.
    
     - Forta mentala de a depasi si de a nu ceda pe plan psihologic in momentele dificile. In meciul cu Chile, pe perioada eliminarii temporare a lui Drenceanu, am primit doua eseuri care au facut ca scorul sa ajunga 20-21. Chilienii atacau dezlantuiti, dar Marinca si ai sai nu si-au pierdut cumpatul, au rezistat, au presat, la randul lor, iar mai tarziu a venit eseul eliberator inscris de Filip Lazar. Apoi, eseul primit in partida cu SUA, chiar in finalul primei reprize, cand scorul era egal, putea declansa, din punct de vedere mental, o „cadere” care sa fi influentat, in mod negativ, comportarea echipei. Reactia tinerilor nostri jucatori in cea de-a doua repriza a fost absolut superba, ei continuand sa joace fara sa fie afectati de povara scorului nefavorabil, etaland un joc structurat si organizat. Aceasta comportare indica un grad de maturitate care confirma pregatirea solida a acestei echipe.
    
     Bucurandu-ne de acest succes, sa recunoastem ca au existat si imperfectiuni. Ai nostri au pierdut prea multe baloane in aglomerari, au comis mult prea multe „turnovers” si nu au sustinut, intotdeauna, in mod eficient, pe purtatorul balonului. Spre exemplu, Marinca, un taloner a carui prezenta fizica si stil de joc imi aminteste de Marius Tincu, a sarjat de cateva ori, in inima defensivei americane, dar s-a trezit singur, inconjurat de adversari, fara niciun coechipier alaturi. M-a frapat faza din finalul reprizei intai a meciului cu SUA, cand Mototolea a atacat curajos, direct catre butul advers, anuntand o faza periculoasa; fundasul Parvu a fost singurul care si-a urmarit colegul in aglomerare, dar, nefiind sustinut, a fost pur si simplu azvarlit pe spate, americanii recuperand balonul cu mare usurinta, iar ai nostri pierzand astfel o foarte buna pozitie de atac. Mi s-a parut ca in anumite faze, sustinerea jucatorului care patrundea in forta, era lenta, aceasta ducand la izolarea purtatorului de balon si, implicit, la pierderea posesiei. Cred ca jucatorii nostri ar fi trebuit sa fie mai agresivi in aglomerari pentru a proteja cat mai bine balonul in jocul la sol.
    
     Inaintarea noastra a avut in fata un adversar foarte puternic; sincer sa fiu, nu mi-am dat seama de adevarata forta a gramezii noastre; in unele faze ale finalei, ea a facut pasul inapoi sub presiunea rivalei sale; in altele, insa, a impins foarte bine, destabilizand gramada americana; iar in cateva faze, Alexandru Tarus, pilierul dreapta, a cedat – mi s-a parut ca in mod intentionat - pentru a „intoarce” gramada. Nu stiu daca „intoarcerea” gramezii a constituit o tactica a echipei noastre, sau a fost, pur is simplu, rezultatul presiunii adversarilor.
    
     Stefan Patrascu a marcat cele mai multe puncte dovedindu-se un bun transformer, dar in finala, jocul sau de picior nu a fost, intotdeauna, precis. El a ratat un drop gol dintr-o pozitie favorabila, de cateva ori nu a „prins” tusa, iar in alta faza, lovitura sa de picior a trecut dincolo de terenul de tinta, americanii beneficiind de o gramada tocmai in terenul nostru. Daca nu ma insel, din acea faza a pornit eseul adversarilor nostri. Pe de alta parte, Patrascu a terminat „en beauté” marcand ultimul eseu al meciului cu SUA in urma unui sprint in care l-a depasit pe adversarul sau direct , talentatul Tai Enosa – selectionat de Eddie O’Sullivan in lotul mare al echipei de seniori a Statelor Unite – castigand, astfel, duelul „uverturilor”.
    
     Revenind la aspectele pozitive, de-a lungul meciurilor cu Chile si SUA, nu am avut nicio clipa senzatia – asa cum s-a intamplat adeseori in traditia rugby-ului romanesc - ca jocul echipei noastre este incatusat in „menghinea” gramezii, linia de treisferturi fiind doar un „accesoriu” necesar al jocului inaintarii. Nu, absolut deloc. Mai mult, indraznesc sa afirm ca linia de treisferturi a etalat o autoritate in joc care a dominat evolutia de ansamblu a echipei noastre. Este o linie cu jucatori talentati si trebuie remarcat faptul ca, in cele mai importante meciuri, cu Chile si SUA, toate eseurile au fost marcate de componenti ai liniei de treisferturi, Rizea, Lazar, Parvu, Apostol si Patrascu! Desigur, evolutia excelenta a oricarei linii de treisferturi este strans legata de performanta inaintarii. O linie de treisferturi nu poate hotari soarta unei partide fara a beneficia de evolutia excelenta a gramezii. „Pachetul” nostru, in ciuda unor „pasi inapoi” in gramezile ordonate, a absorbit presiunea exercitata de inaintarea adversa, reusind, in cele mai multe cazuri, sa construiasca platforma necesara lansarii treisferturilor. Dupa parerea mea, a existat un echilibru evident in ceea ce priveste distributia jocului intre gramada si treisferturi. Inaintasii nu au abuzat de atacuri in forta, iar Gabriel Bucevschi a dirijat excelent jocul, deschizand linia de treisferturi ori de cate ori a avut ocazia.
    
     De asemenea, se cuvine remarcata organizarea defensiva a echipei noastre in meciul final cu SUA. Apararea nu a fost impenetrabila, O’Keefe a patruns prea usor in axa centrala in faza eseului marcat de Enosa, iar Zach Test a dat mult de furca apararii noastre prin cursele sale pe aripa. In general, insa, defensiva a fost bine organizata, acoperind toate zonele terenului si blocand, in mod eficient, sarjele ofensive ale americanilor.
    
     Selectionata de juniori „Under 20” a obtinut, fara indoiala, o performanta demna de lauda si care trebuie apreciata, in special, in conditiile fragilitatii structurii rugby-ului nostru juvenil. Aceasta victorie nu rezolva, desigur, problemele complexe ale rugby-ului romanesc la nivelul juniorilor. Dar, acest succes reprezinta o treapta – va trebui sa mai asteptam pentru a vedea cat de „inalta” este aceasta treapta - pe drumul progresului si al reantoarcerii in elita mondiala.
    
     Performanta echipei „Under-20” nu trebuie supraevaluata, dar nici subevaluata. Marinca si colegii sai au luptat cu darzenie si au dovedit, cu prisosinta, ca alcatuiesc o echipa competitiva la acest nivel al rugby-ului mondial, o echipa puternica care a castigat pe merit trofeul pus in joc la Nairobi. Sigur, selectia la nivelul juniorilor a fost si este o problema, dar faptul ca jucatorii provin de la 10 cluburi diferite, nefiind concentrati la doar 2-3 cluburi, este un semn imbucurator.
    
     Ceea ce este important acum este sa dovedim ca stim si ca suntem capabili sa exploatam la maximum acest succes. Federatia si cluburile respective trebuie sa aiba mare grija ca generatia „Nairobi” sa nu se piarda. Aceasta generatie reprezinta o platforma pe care se poate construi o structura solida. Federatia, in primul rand, are responsabilitatea de a gasi cele mai potrivite solutii pentru a asigura progresul acestor jucatori si o tranzitie normala catre echipele de seniori. Este absolut crucial ca aceasta generatie de jucatori sa se implineasca! Acesti tinerii si-au facut datoria pana acum, dupa puterile lor, fata de rugby-ul romanesc. Acum, structurile rugby-ului romanesc trebuie sa isi faca datoria fata de ei. Si cand spun aceasta, nu ma refer la acordarea de privilegii; ci, la asigurarea unor programe si conditii normale pentru ca acesti tineri jucatori sa aiba sansa de a ajunge acolo unde ii poate duce talentul si calitatile lor morale. Succesul din Kenya trebuie sa constituie un inceput, nu un sfarsit, al procesului de maturizare si implinire a acestor tineri rugbysti.
    
     Acum, insa, sa ne bucuram impreuna cu tinerii nostri jucatori si antrenorii lor pentru aceasta superba victorie!
    
     Felicitari lor, antrenorilor lor si tutoror celora care au contribuit la pregatirea acestei echipe!
    
     Eugen Cionga – Toronto