De ce nu a castigat Noua Zeelanda Cupa Mondiala?
De Redactia Rugby , 14 Ian. 2008
Iata o intrebare incitanta care a generat numeroase comentarii, analize si, nu de putine ori, infocate dezbateri. In Noua Zeelanda, acolo unde rugby-ul este impregnat adanc in constiinta nationala, infrangerea suferita in sferturile de finala ale Cupei Mondiale, in fata Frantei, a constituit un dezastru national. De unde si criticile extrem de ascutite ale presei neo-zeelandeze la adresa lui Graham Henry si ale colegilor sai, Wayne Smith si Steve Hansen. Cand presa dezlantuie atacuri radicale si, totodata, violente impotriva unor antrenori sub conducerea carora All Blacks au castigat 42 de meciuri dintr-un total de 48 de meciuri, atunci inseamna ca rugby-ul este mai mult decat un sport si constituie o treaba foarte, foarte serioasa in viata natiunii neo-zeelandeze.
Esecul Noii Zeelande in incercarea sa de a castiga trofeul suprem al rugby-ului mondial a constituit un veritabil cutremur care a zguduit Planeta Ovala si a socat natiunea neo-zeelandeza. Intreaga tara astepta cu incredere ca All Blacks sa castige, dupa 20 de ani, Cupa Mondiala iar nereusita a durut cu atat mai mult cu cat echipa pregatitia de Graham Henry dominase, cu autoritate, sezoanele precedente anuntandu-se ca marea favorita a turneului. Nu cred ca a mai existat o alta editie a Cupei Mondiale la care o echipa sa se fi bucurat, in unanimitate, de statutul de super-favorita precum aceasta editie 2007 care era destinata, parca, a fi castigata de selectionata All Blacks.
Revenind la titlul articolului as vrea sa subliniez faptul ca randurile de fata nu au pretentia de a raspunde la aceasta intrebare. Titlul este, mai degraba, un pretext pentru a exprima cateva observatii si comentarii privitoare la rugby-ul neo-zeelandez. Daca aceste observatii si comentarii pot furniza explicatii, nu raspunsuri, ale cauzelor ce au determinat esecul Noii-Zeelande, atunci cu atat mai bine.
All Blacks – cei mai „profesionisti” dintre amatori
De la spectaculoasa lor aparitie pe scena rugby-ului mondial – si ma gandesc la anul de gratie 1905, cand „The Originals” au debarcat in Europa – neo-zeelandezii au avut, mai mereu, un avantaj considerabil fata de celelalte natiuni. Impreuna cu Africa de Sud, Noua Zeelanda a fost una dintre cele doua mari forte care a dominat, de-a lungul timpului, rugby-ul international. Iar fiecare serie de teste Noua Zeelanda-Africa de Sud, un adevarat duel al titanilor, a constituit o finala (neoficiala) pentru titlul mondial cu mult timp inainte ca trofeul William Webb Ellis sa fi devenit realitate.
In lumea rugby-ului amator de dinainte de 1995, neo-zeelandezii au fost (impreuna cu sud-africanii), precursorii profesionismului. Parerea mea este ca, in 1987, atunci cand a avut loc prima editie - experimentala, as zice - a Cupei Mondiale, castigata cu mare usurinta de catre Noua Zeelanda, All Blacks (sud-africanii lipseau din cauza boicotului instituit, in 1981, impotriva politicii de apartheid) erau cei mai „profesionisti” dintre amatori.
Aceasta observatie nu se refera la aspectul financiar, ci la atitudinea pe care neo-zeelandezii o aratau, de zeci de ani, fata de rugby. Rigoarea, disciplina, devotamentul, seriozitatea, spiritul de sacrificiu, trasaturi care au caracterizat intotdeauna atitudinea neo-zeelandezilor fata de rugby, au facut din acestia „profesionistii” rugby-ului amator. Pentru neo-zeelandezi rugby-ul reprezinta sportul national. Un sport care a starnit si starneste un imens interes generand, in acelasi timp, o enorma pasiune in toate straturile societatii neo-zeelandeze.
In timp ce pentru europeni – francezi, englezi, scotieni, galezi, irlandezi – rugby-ul reprezenta un simplu sport, o ocazie de a se destinde, de a bucura( pe spectatori) si de a se bucura – in acceptiunea „british” a cuvantului – la fiecare sfarsit de saptamana precum si de a petrece „repriza a treia” intr-un spirit camaraderesc, pentru neo-zeelandezi, rugby-ul reprezenta o chestiune importanta, o provocare pe care o tratau cu toata seriozitatea.
Pentru acesti fermieri, muncind, din greu, de mici copii, rugby-ul, cu provocarile sale fizice si mentale, a insemnat un mijloc de exprimare a culturii in care crescusera si se formasera. Lasand la o parte calitatile fizice si tehnice inascute, aceasta cultura a fermierului-rugbyst care descoperea in sportul cu balonul oval o continuare a vietii sale de fiecare zi, cu obstacolele, dificultatile si satisfactiile sale, a constituit, dupa parerea mea, unul dintre elementele care au determinat formidabila forta a rugby-ului neo-zeelandez.
Prin urmare, succesul Noii Zeelanda de la editia inaugurala a Cupei Mondiale, in 1987, a venit in mod normal, confirmand superioritatea si suprematia All Blacks, „profesionistii” rugby-ului amator. O data ce Cupa Mondiala s-a transformat dintr-o editie experimentala, cum a fost cazul in 1987, intr-o competitie de anvergura planetara, captand interesul, inclusiv financiar, al natiunilor rugbystice, mari si mici, datele problemei s-au schimbat.
Deodata, trofeul Willams Webb Ellis a devenit „Graal”-ul dorit de toate fortele rugbystice de pe glob, cele cinci mari natiuni europene, impreuna cu Australia, restructurandu-si prioritatile interne in scopul de a pregati fiecare editie a Cupei Mondiale. In timp ce Noua Zeelanda ajunsese, de multa vreme, aproape de limitele curbei de „saturatie” a progresului, celelalte natiuni au descoperit ca beneficiaza de o mult mai larga marja de progres.
Asadar, aparitia Cupei Mondiale si, din 1995, aparitia profesionismului, au determinat un progres rapid al Australiei si al celor mai importante natiuni europene, Anglia, Franta si, intr-o oarecare masura, Irlanda. Profesionismul a avut si are o influenta benefica asupra rugby-ului din aceste tari, in special Franta si Anglia, forta financiara a francezilor si a englezilor conducand la formarea unor campionate interne foarte puternice. Intarirea structurilor profesioniste in Europa a avut si are, insa, dintr-un anumit punct de vedere, un efect nefast asupra rugby-ului neo-zeelandez. Si ma refer, in primul rand, la migratia jucatorilor si antrenorilor neo-zeelandezi catre marile cluburi europene si catre Australia. Neputand egala ofertele de salarii ale cluburilor europene, Federatia si provinciile neo-zeeleandeze au dificultati in a isi pastra cei mai buni jucatori si antrenori. Dupa recent incheiata Cupa Mondiala, sapte titulari All Blacks, Carl Hayman, Chris Jack, Byron Kelleher, Anton Oliver, Aaron Mauger, Luke McAlister si Doug Howlett s-au transferat la cluburi din Anglia, Franta si Irlanda, in timp ce Warren Gatland a preluat selectionata Tarii Galilor iar Robbie Deans, antrenorul lui Canterbury, a fost numit in fruntea selectionatei Wallabies! Noua Zeelanda detine, inca, rezerve considerabile de jucatori, dar, daca aceasta „migratie” catre cluburile bogate ale Europei continua, atunci s-ar putea ca rugby-ul neo-zeelandez sa aiba de suferit.
Ciocnirea „gigantilor”, Noua Zeelanda-Africa de Sud, si-a pastrat, desigur, interesul, dar si-a pierdut, din 1987 incoace, statutul de finala mondiala neoficiala. Dintr-o data, Noua Zeelanda nu se mai afla singura in varful piramidei rugby-ului mondial, fiind ajunsa din urma de rivalele sale. Acest fenomen a atras dupa sine, spre binele rugby-ului, o concurenta acerba pentru castigarea Cupei Mondiale.
Lasand deoparte aceste considerente teorectice general si reintorcandu-ma la esecul Noii Zeelande de la recent incheiata Cupa Mondiala, imi permit sa ma opresc asupra a doua componente majore ale strategiei de pregatire puse la punct de staff-ul neo-zeelandez: politica „rotatiei” si „reconditioning program”.
Politica „Rotatiei”
Ideea rotatiei, introdusa de Graham Henry, a reprezentat o componenta de baza a startegiei antrenorului neo-zeelandez care avea drept scop constituirea unui lot largit in care fiecare post sa fie acoperit de cel putin doi jucatori. Aceasta insemna o sanatoasa concurenta a valorilor, dar si alcatuirea unui rezervor care sa ii ofere lui Henry posibilitatea de a nu avea griji majore in cazul accidentarilor unor titulari.
Timp de trei ani si mai bine, staff-ul neo-zeelandez a „rotit” jucatorii, iar strategia a parut a da roade. Momentul de varf al „rotatiei” a fost atins in timpul turneului european din 2005, cand Noua Zeelanda a reusit sa realizeze Marele Slem, invingand toate cele patru selectionate britanice: 41-3 cu Tara Galilor, 45-7 cu Irlanda, 23-19 cu Anglia, 29-10 cu Scotia.
In partidele cu Tara Galilor si cu Irlanda, Henry a folosit doua echipe complete diferite! In testul cu Anglia, el a folosit ca titulari doar sapte dintre jucatorii care evoluasera, cu o saptamana mai devreme, in meciul cu Irlanda! Iar, in ultimul meci cu Scotia, antrenorii neo-zeelandezi au efectuat 13 schimbari fata de partida anterioara, cu Anglia! Dupa cum se vede, Graham Henry a avut privilegiul de a „jongla” cu jucatorii sai, efectuand schimbari radicale de la meci la meci fara a fi in pericolul de a pierde partidele respective.
Niciun antrenor din lume nu s-a bucurat (si nu se bucura nici acum) de luxul de a fi avut la dispozitie 30 de jucatori de valoare apropiata si de a folosi in doua-trei meciuri consecutive echipe complet diferite!
Politica „rotatiei” a continuat si in 2006, neo-zeelandezii efectuand schimbari masive in testele sustinute impotriva Argentieni si, respectiv, Irlandei, precum si in meciurile din Turneul „Tri-Nations”.
„Rotatia” a demonstrat resursele rugby-ului neo-zeelandez, nicio o alta natiune neputandu-se mandri cu o asemenea realizare. Entuziasmul generat de rezultatele „rotatiei”, obtinute in 2005 si 2006, a transmis neo-zeelandezilor o siguranta, legitima, dintr-un anumit punct de vedere, care le-a dat o mare incredere in propriile forte si in sansele de a castiga Cupa Mondiala. Dar, dupa cum s-a vazut mai tarziu, chiar o prea mare incredere in fortele proprii.
In acelasi timp,insa, „rotatia” a reprezentat, dupa parerea mea, o sabie cu doua taisuri.
Pe de o parte, politica „rotatiei” a ingaduit antrenorilor sa isi odihneasca jucatorii, aceasta avand un efect semnificativ in privinta protejarii jucatorilor, a diminuarii uzurii fizice si a prevenirii unor potentiale accidentari.
Pe de alta parte, dezavantajul „rotatiei” a constat in faptul ca tentatia de a folosi doua echipe diferite i-a lipsit pe antrenori de posibilitatea de a alinia, in mod constant, pe cei mai buni 15 jucatori. Schimbarile dese de jucatori de la un test la altul au avut, dupa parerea mea, un impact negativ in privinta omogenitatii si coeziunii echipei si aceasta in ciuda valorii individuale foarte ridicate a componentilor lotului neo-zeelandez.
„Rotatia” a avut un efect formidabil in 2005 si chiar in 2006, All Blacks marsaluind victoriosi, ca o invincibila „Armada”, in campaniile europene, in seria testelor cu „British Lions” si in Tri-Nations. Celelalte echipe, neavand luxul de a beneficia de un asemenea rezervor valoros de jucatori, au fost obligate sa evolueze, in majoritatea testelor disputate, aproape in aceeasi componenta.
In cele din urma, acest lucru s-a transformat intr-un avantaj pentru aceste echipe care isi formasera o echipa cu 15 titulari in timp ce Noua Zeelanda inca „jongla”, cu prea mare multumire de sine, cu 30 de jucatori. Dupa cum s-a observat, insa, in 2007, avantajele „rotatiei” nu au mai fost atat de evidente, iar infrangerea suferita la Cupa Mondiala, in fata Frantei, a anulat complet potentialele avantaje ale acestei strategii, scotand in evidenta doar lipsurile sale.
Este foarte bine ca un antrenor sa dispuna de 30 de jucatori de valoare si sa impuna, in acest mod, o concurenta sanatoasa la nivelul echipei nationale. In cele din urma, insa, antrenorii trebuie sa selectioneze pe cei mai buni 15 jucatori care sa alcatuiasca cea mai buna echipa. Acesta a fost, dupa parerea mea, unul dintre punctele vulnerabile ale strategiei neo-zeelandeze, Graham Henry prezentand la inceputul campaniei din Franta un lot format din 30 de jucatori valorosi, dar nu si o echipa standard formata din 15 titulari indiscutabili.
Sunt de acord ca, de exemplu, in meciurile cu Portugalia sau Romania, cativa titulari, precum McCaw, Hayman, Woodcock, Williams sa fi fost odihniti. Dar nu cred ca schimbarile masive de jucatori, efectuate la meciurile din grupe, au avut un efect pozitiv asupra jocului de ansamblu al Noii Zeelande.
In mod surprinzator, in ciuda „rotatiei” desfasurate pe o perioada de mai bine de trei ani, Graham Henry s-a prezentat la Cupa Mondiala fara a avea o pereche de centrii care sa fi fost desemnata ca perechea numarul 1! In cele patru partide din grupe, cu Italia, Portugalia, Scotia si Romania, Henry a folosit patru perechi diferite de centri: McAlister-Muliaina, Mauger-Smith, McAlister-Smith, Mauger-Toeava (acesta din urma fiind aripa „de meserie”). In meciul cu Franta, el a trimis in teren perechea McAlister-Muliaina, excluzandu-l pe Aaron Mauger, cel care timp de aproape patru ani se dovedise cel mai solid, din punct de vedere fizic, tehnic, tactic si psihic, centru al Noii Zeelande. Ori, indiferent de valoarea adversarului, nu cred ca meciurile din grupa trebuiau sa constituie un prilej de a continua „rotirea” jucatorilor.
Apoi, in privinta selectiei a surprins faptul ca antrenorii neo-zeelandezii au inclus in lot jucatori care nu erau complet refacuti, si ma refer, in primul rand, la Conrad Smith si Keith Robinson. Cand a sosit in Franta, Smith avea doar cateva meciuri in picioare si nu a avut deloc un impact semnificativ in jocul echipei sale. Keith Robinson a fost mai tot timpul accidentat, iar la intoarcerea acasa a anuntat ca se retrage din activitatea rugbystica! Evident, antrenorii cunosc cel mai bine starea fizica si forma jucatorilor si ei sunt aceia care hotarasc criteriile selectiei.
Programul „Reconditioning”
A doua componenta de baza a strategiei lui Henry a constituit-o programul de „reconditioning”, adica un program special de odihna si recuperare fizica rezervat pentru un grup de 22 de jucatori. Aceasta idee a fost pusa in aplicare dupa turneul european din toamna lui 2006, cand Henry a decis ca cei mai buni 22 de jucatori din lotul largit All Blacks sa participe la asa numitul „Reconditioning”program.
Care a fost scopul acestui program?
In primul rand, sa ofere celor 22 de jucatori o perioada mai lunga de vacanta activa, ei fiind scutiti de a participa la primele sapte etape ale Turneului Super 14, urmand, in acelasi timp, un program special de pregatire fizica. Conform planului staff-ului tehnic, programul de „reconditioning” le-ar fi permis jucatorilor sa atinga varful de forma tocmai in perioada desfasurarii Cupei Mondiale.
Dupa cum bine se stie, efectul acestui program nu a fost atat de vizibil pe cat sperau Graham Henry si colegii sai, All Blacks fiind eliminati in sferturile de finala. Jucatorii celorlalte echipe rivale, sud-africanii, francezii si englezii au etalat o apreciabila prospetime fizica fara a fi beneficiat de un program asemanator de „reconditioning”. Prin urmare, programul „reconditioning” nu s-a dovedit a fi fost, in opinia mea, un factor fundamental, asa dupa cum se astepta staff-ul tehnic neo-zeelandez, care sa fi facut diferenta intre selectionata Noii Zeelande si rivalele sale.
Dupa reconfirmarea sa ca antrenor al All Blacks pentru inca doi ani, Graham Henry a declarat ca programul „reconditioning” in sine nu a constituit o eroare, dar ca prelungirea sa in timpul etapelor Turneului Super 14 a fost o greseala si ca jucatorii selectionati ar fi trebuit sa participe la meciurile echipelor lor de club.
Dar, toate aceste judecati de valoare si analize tehnice sunt relative. Daca All Blacks ar fi castigat Cupa Mondiala, Graham Henry ar fi fost considerat un erou al natiunii, iar „rotatia” si programul „reconditioning”, doua idei geniale.
Aroganta, o cauza a esecului ?
De multe ori, neo-zeelandezii au fost acuzati de a fi avut o atitudine aroganta. Ziaristii englezi, in special, au scos in evidenta aceasta atitudine observand, cu neascunsa satisfactie, dupa partida de la Cardiff ca All Blacks au platit un tribut greu propriei lor arogante. Posibil. Nefiind niciodata in Noua Zeelanda, nu ma pot pronunta in acest sens.
Am o mare admiratie pentru rugby-ul neo-zeelandez si as vrea sa cred ca All Blacks nu au cazut prada acestui pacat. Si totusi, recunosc ca au existat clipe in care, cu toata admiratia pe care o port rugby-ului neo-zeelandez, mi s-a parut ca am simtit expresia unei atitudini care a depasit, dupa parerea mea, limitele increderii si sigurantei in fortele proprii.
Intr-un articol aparut in presa neo-zeelandeza inainte de meciul cu Franta, ziaristul neo-zeelandez Chris Rattue explica, cu o siguranta care friza nu doar aroganta, ca „Franta nu reprezinta absolut nicio amenintare pentru All Blacks”. Mai mult decat atat, „All Blacks pot juca in haine din panza de sac” si tot ar castiga cu usurinta. Ce s-a intamplat la Cardiff, se cunoaste foarte bine.
Lasand la o parte asemenea comentarii, lipsite de modestie, pentru care All Blacks nu au nicio vina, si revenind la meciul de la Cardiff, au existat doua momente care au reflectat, dupa parerea mea, o doza de superficialitate combinata cu o siguranta de sine care a influentat, intr-o mare masura, jocul All Blacks. Ambele momente sunt legate de Daniel Carter si modul in care a jucat doua faze in propriul sau „22”.
In minutul 9 al partidei, aflat in „22”-ul sau, el a incercat sa declanseze un contraatac, jucand, in mod imprudent, o lovitura de urmarire scurta care era sa ofere o excelenta sansa de atac francezilor. Iar, in minutul 38, in mod absolut inexplicabil, Carter a lansat un „deplace” din coltul propriului „22” in celalalt colt al „22”-ului, catre Sivivatu, balonul fiind aproape interceptat de Marty! Sa incerci asemenea faze „sinucigase” - „deplace” in propriul „22”! - in fata unei echipe ca a Frantei mi s-a parut a fi fost mai mult decat riscant.
Se prea poate ca performantele realizate in 2005 si 2006, cand au zdrobit, pur si simplu, toate echipele rivale, inclusiv selectionata „Lions”, sa fi insuflat neo-zeelandezilor o incredere formidabila in fortele proprii si, in mod inconstient, sa le fi creat impresia ca nimeni nu le va putea sta in cale in drumul catre cucerirea titlului suprem.
Fara indoiala, profesionismul a transformat statutul jucatorului neo-zeelandez, incepand cu salariile din ce in ce mai mari si terminand cu termenii de „star” si supervedeta.
Cultura fermierului-rugbyst neo-zeelandez, a celui care, uneori, nu putea participa la turnee deoarece nu isi putea permite sa angajeze „sezonieri” pentru a lucra in locul sau la ferma, este pe cale de disparitie, diluandu-se in „creuzetul” „alchimiei” profesionismului. Fermele raman, probabil, rezervorul rugby-ului neo-zeelandez, dar cultura fermierului-rugbyst incepe sa fie inlocuita de cultura star-ului.
A fost arganta una dintre cauzele esecului neo-zeelandez la Cupa Mondiala? Ziaristii si specialistii rugby-ului pot emite diferite pareri, comentarii si observatii; dupa parerea mea,insa, doar antrenorii si jucatorii All Blacks pot raspunde la aceasta intrebare.
Drop-golul: o chestiune de cultura rugbystica?
Intrebat fiind de ce All Blacks nu au incercat drop-golul in ultimele minute ale partidei cu Franta, cand se aflau in preajma butului „Cocosilor”, Richard McCaw a lasat sa se inteleaga ca All Blacks si-au concentrat eforturile pentru a marca, in forta, eseul decisiv. Citind printre randuri inteleg ca factorul hotarator in acele minute de foc a fost, de fapt, prevalenta culturii jocului ofensiv, All Blacks ignorand pana la un punct, in mod deliberat, posibilitatea de a folosi drop-ul pentru a marca punctele victoriei. Doar, tarziu, cand situatia era disperata, Luke McAlister a incercat, dintr-o pozitie incomoda, un drop pe care l-a ratat.
La randul sau, Graham Henry a declarat ca optiunea drop-golului a fost transmisa jucatorilor in teren, dar ca, la momentul respectiv, decizia a fost de a incerca sa castige partida printr-un eseu sau o lovitura de pedeapsa.
Fara indoiala, All Blacks reprezinta chintesenta spiritului ofensiv al rugby-ului, conceptia lor de joc bazandu-se pe o ofensiva continua, ei fiind capabili sa atace din toate zonele terenului. Nimeni nu poate contesta acest adevar, iar rugby-ul nu a avut decat de castigat de pe urma culturii neo-zeelandeze.
Parerea mea este ca, in circumstantele partidei de la Cardiff, problema nu era daca drop-golul facea parte sau nu din cultura rugby-ului neo-zeelandez. In conditiile unui asemenea meci, dramatic, hotarator, care decidea calificarea in semifinala Cupei Mondiale, luciditatea trebuia sa tempereze entuziasmul ofensivei, chestiunea fiind castigarea meciului si nu modalitatea de a castiga.
De aceea, cred, ca problema majora in circumstantele dramatice ale acelui meci a fost decizia capitanului de echipa. In astfel de momente, capitanul de echipa trebuie sa dovedeasca calitatile unui lider care stie sa isi conduca, cu luciditate, trupele catre victorie. La acest nivel, al deciziilor cruciale, imi face impresia ca Richard McCaw nu a fost la inaltimea calitatii sale de capitan de echipa.
McCaw este un foarte mare jucator, unul dintre cei mai valorosi flankeri din istoria rugby-ului. Cred, insa, ca in finalul tensionat de la Cardiff, el ar fi trebuit sa decida incercarea unui drop-gol, cand pozitia favorabila in care se afla Luke McAlister i-ar fi dat acestuia sansa de a incerca castigarea meciului printr-un drop victorios.
Daca rememoram cateva dintre meciurile All Blacks, se observa ca neo-zeelandezii nu au ezitat sa foloseasca drop-golul in momentele decisive ale unor partide stranse. Si as da doua exemple:
Primul, partida All Blacks-Barbarians, disputata, in 1978, la Cardiff. Barbarians conduceau cu 16-15 cu cateva minute inainte de finalul meciului. All Blacks au lansat o serie de atacuri furibunde, presand cu gramada la doar cativa metri de butul advers. In cele din urma, ei au obtinut o gramada „la 5”. Am si acum in fata ochilor, atitudinea lui Bill Osborne, cel care alcatuia cu Bruce Robertson, o formidabila pereche de centri. Osborne statea cu mainile in solduri si aceasta atitudine reflecta decizia capitanului Graham Mourie: incercare de drop gol. Gramada a castigat balonul, iar „uvertura” Eddie Dunn a marcat drop-ul, All Blacks repurtand o splendida victorie, 18-16!
Al doilea exemplu, chiar daca nu a avut acelasi rezultat ca in meciul cu Barbarians, este finala Cupei Mondiale din 1995, Africa de Sud-All Blacks. In minutele de prelungire, condusii fiind cu 15-12 (diferenta fiind facuta de un drop al lui Joel Stransky), All Blacks au obtinut o gramada intr-o pozitie favorabila. Andrew Mehrtens a incercat drop-ul, dar, din pacate pentru echipa sa, a ratat.
Ideea pe care vreau sa o transmit este ca All Blacks au folosit si in alte meciuri drop-golul pentru a incerca sa castige meciuri pe muchie de cutit.
Povara presiunii psihologice
Dupa esecul in fata Frantei, suporterii dezamagiti si unii analisti ai Planetei Ovale au reafirmat ideea conform careia All Blacks sunt „chokers”. In traducere libera, „choker” inseamna cineva care nu face fata presiunii unui (in acest caz) meci important, decisiv, capotand sub greutatea mizei uriase.
Evident, Cupa Mondiala reprezinta o structura complet diferita de structura seriilor meciurilor-test din perioada de glorie a rugby-ului amator. Turneele, care uneori se desfasurau pe perioada catorva luni de zile, nu puneau echipele in fata unor meciuri cu miza celor de la Cupa Mondiala.
Exista o rivalitate imensa intre Noua Zeelanda si Africa de Sud, partidele-test constituiau evenimente nationale si internationale, fiind presarate cu momente intense, pline de tensiune si dramatism. A existat, intotdeauna, testul decisiv care, de multe ori a capatat accente dramatice. Dar, parca niciodata, testul decisiv din era amatorismului nu a avut „greutatea” emotionala si presiunea psihologica generate de o finala de Cupa Mondiala.
Schimbarile structurale necesitate de trecerea de la amatorism la profesionism s-au reflectat si in planul mentalului. Echipele au trebuit sa se adapteze la aceste schimbari, in plan psihologic, impuse de noua structura a Cupei Mondiale. Unele s-au adaptat mai usor, altele, mai greu. In mod oarecum surprinzator, All Blacks par a apartine celei de-a doua categorii, iar in meciul cu Franta, de la Cardiff, a fost limpede faptul ca ei nu au rezistat, pana la sfarsit, formidabilei presiuni psihologice.
Meritele Frantei
„Sfertul de finala” Noua-Zeelanda-Franta, desfasurat la Cardiff, constituie, dupa parerea mea, cel mai potrivit exemplu al ideii ca un meci disputat in cadrul unui turneu precum Cupa Mondiala, nu este, intotdeauna, castigat de formatia cea mai valoroasa, ci, de echipa care se dovedeste a fi mai buna timp de cele 80 de minute ale partidei respective. Timp de patru ani, Noua Zeelanda s-a dovedit a fi fost net superioara echipei Frantei. La Cardiff, insa, francezii au fost, cel putin in ultimele 40 de minute ale meciului, mai buni decat adversarii lor.
Evident, au existat cauze care au determinat, in mod direct, situatia din teren. Lipsa de forma, afectata de o accidentare care l-a deranjat de-a lungul turneului, a lui Daniel Carter, „dirijorul” echipei; lipsa de forma a lui Jerry Collins si, in general, a liniei a treia ceea ce a afectat eficacitatea in joc deschis ( in ciuda eseului lui So’oialo) a gramezii; lipsa fortei de penetrare in axa centrala, in special, in repriza a doua ( cu exceptia sarjei lui Nick Evans).
De asemenea, s-a vehiculat ideea ca prezenta in grupa D cu echipe mult inferioare ca valoare, precum Portugalia, Romania si chiar Italia, a afectat jocul All Blacks. Sigur, aceasta este o parere care trebuie respectata. Personal, consider ca o echipa care domina cu autoritate rugby-ul mondial trebuie sa dovedeasca ca este cea mai buna echipa din lume in orice fel de circumstante si in fata oricarui adversar, slab sau puternic. All Blacks nu pot deveni vulnerabili datorita faptului ca intalnesc echipe inferioare ca valoare.
In privinta arbitrajului, englezul Wayne Barnes a comis greseli care au influentat rezultatul, cea mai clara fiind nesanctionarea unui „inainte” clar ca lumina zilei in faza eseului decisiv al lui Jauzion. De asemenea, neo-zeelandezii l-au acuzat pe arbitru ca l-a eliminat cu prea mare usurinta pe McAlister. In cele din urma s-a dovedit ca aceste doua decizii au avut o influenta cruciala asupra desfasurarii partidei si a scorului final. Dar factorul „arbitru”, asociat cu potentiale erori, a existat, exista si va exista intotdeauna in sport.
Alaturi de toate aceste explicatii, mai mult sau mai putin corecte si legitime, trebuie scos in evidenta un aspect care a avut o influenta decisiva asupra acestui meci: evolutia exceptionala a defensivei franceze. In partida de la Cardiff, francezii s-au aparat absolut eroic, realizand o exceptionala performanta defensiva, mai ales, in cea de-a doua repriza. Linia a treia, condusa de Bonnaire si Dusautoir a avut o prestatie superba, eclipsandu-i pe McCaw si Collins.
Meritul francezilor este indiscutabil iar modul in care au reactionat in cea de-a doua repriza constituie una dintre principalele explicatii ale succesului lor. All Blacks s-au aratat neputinciosi in a dezmembra organizarea defensivei adverse, in pofida faptului ca au dominat posesia balonului (71% fata de 29%!). Formidabila defensiva franceza a neutralizat forta de atac a All Blacks, acestia nefiind capabili sa concretizeze dominarea neta exercitata la nivelul posesiei balonului.
Eugen Cionga - Toronto
Articole similare
01 Dec. 2024
CUPA ROMÂNIEI 2024 / FAZA GRUPELOR / ETAPA A 3-A: Steaua și Dinamo au terminat la egalitate, Timișoara a câștigat cu Rapid
Meci preliminar
Sâmbătă, 07 septembrie 2024
RC Gura Humorului - CS „U” ELBI Cluj 27-7
Faza grupelor
Grupa A
CS Dinamo București
RC Gura Humorului
CSA Steaua...
29 Nov. 2024
ROMÂNIA / ECHIPA NAȚIONALĂ DE SENIORI: Ce program au Stejarii până la meciurile cu Germania, Belgia și Portugalia din REC 2025
Echipa națională de rugby și-a încheiat seria meciurilor din 2024, iar jucătorii au revenit la cluburi pentru faza finală a Cupei României. Astfel, mâine (sâmbătă, 30...
29 Nov. 2024
CUPA ROMÂNIEI 2024 / FAZA GRUPELOR / ETAPA A 3-A: Steaua și Dinamo luptă pentru locul 1, Rapid și Timișoara se bat pentru semifinale
Două meciuri sunt programate în ultima etapă din faza grupelor ediției 2024 a Cupei României la rugby, Iar ambele se dispută mâine (sâmbătă, 30 noiembrie 2024), la...
25 Nov. 2024
CLASAMENTUL WORLD RUGBY: România staționează pe 20, Uruguay a urcat pe 17
Eșecul la limită (21-23) suferit de echipa de rugby a României, în ultimul meci test al toamnei, n-a influențat poziția ocupată de aceasta în ierarhia mondială. În sensul...
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te la newsletterul Rugby.ro si primeste ultimele noutati pe email.
