Currie Cup - in zodia Taurului

     Trofeul celei mai importante competitii a rugby-ului sud-african, Currie Cup, a revenit echipei “Blue Bulls”, din Northern Transvaal, care a invins cu 42-33 pe Free State „Cheetahs” in finala disputata pe stadionul Securicor Loftus, din capitala tarii. In acest fel, „Taurii” din Pretoria au continuat dominarea campionatului intern, ei cucerind sambata cel de-al treilea titlu consecutiv, consolidandu-si astfel pozitia cea mai buna echipa a Africii de Sud.
     10 eseuri! Meritul ofensivei sau slabiciunea defensivei?
    
     Finala, in ciuda faptului ca s-au marcat 10 eseuri, nu s-a ridicat, totusi, la un nivel tehnic deosebit. A fost, fara indoiala, un meci foarte deschis, desfasurat sub semnul unui generos spirit ofensiv, dar care a avut parte, in acelasi timp, de prea multe erori individuale – pase gresite, lovituri de picior ratate, “turnovers” etc. - neasteptate la un asemenea nivel.
     Desigur, este foarte bine ca s-au marcat 10 eseuri, dar sa nu uitam ca reusita ofensivei trebuie privita si prin prisma capacitatii defensive a ambelor echipe. Cat este meritul ofensivei si cat este vina apararii in realizarea celor 10 incercari? Fara a stirbi cu nimic din meritul autorilor eseurilor, trebuie subliniat faptul ca nesiguranta si lipsa de organizare a defensivelor celor doua echipe au usurat, in mod vadit, inscrierea incercarilor. Iar cand aceasta se intampla in finala campionatului Africii de Sud, nu poti sa nu te gandesti daca nu cumva acest meci reflecta, intr-o oarecare masura, unele dintre cauzele performantelor sub asteptari ale cluburilor sud-africane, inregistrate in anii din urma, in Super 12. (Este adevarat, in aceasta vara Springboks au produs o foarte placuta surpriza castigand editia 2004 a Turneului celor 3 Natiuni, dar victoria asteapta sa fie confirmata in apropiatul turneu european).
     Incercand a intreprinde o scurta analiza a acestei partide, ceea ce merita a fi scos in evidenta, de la inceput, este formidabila intensitate fizica combinata cu un ritm de joc ridicat, doua trasaturi caracteristice indelungatei traditii a rugby-ului sud-african. Ambele echipe au etalat un stil foarte direct, in forta, atacand in valuri, cautand mereu drumul cel mai scurt catre butul advers, accentul fiind pus mai mult pe dimensiunea fizica a jocului decat pe latura combinativa.
     Ceea ce mi s-a parut insa surprinzator – avand in vedere nivelul rugby-ului in tara care i-a dat pe Frik du Preez, Morne du Plessis, Naas Botha, Danie Gerber - a fost faptul ca intensitatea feroce si ritmul ridicat nu au fost canalizate suficient catre organizarea jocului. Iar aceasta a dus, dupa parerea mea, la o oarecare lipsa de rigoare si coerenta a exprimarii in teren, lucru care a umbrit, intrucatva, spectaculozitatea si dramatismul partidei.
     Un alt aspect care s-ar cuveni mentionat, in contextul acestui meci foarte deschis, a fost prestatia modesta a perechilor de mijlocasi, Du Preez-Hougaard (Blue Bulls) si Oeschlig(Claassen)-van der Waal (Chetaahs). Cu toate ca s-au inscris 10 eseuri - sau poate tocmai de aceea – ceea ce mi s-a parut, uneori, de-a dreptul frustrant a fost jocul saracacios, lipsit de fantezie si creativitate a mijlocasilor. Nici unul dintre ei nu a reusit sa varieze, sa organizeze si sa impuna cu autoritate jocul echipei sale in fata adversarului. Si ma refer, in special, la Hougaard si van der Waal, de altfel foarte buni transformeuri, care s-au remarcat prin lovituri de picior foarte lungi, utile in anumite momente ale meciului, dar care nu au reusit sa indeplineasca, cu succes, rolul de “dirijor” al propriei “orchestre”.
     Evolutia palida a „uverturilor” in finala Cupei Currie, este o indicatie, in opinia mea, a „secetei” manifestate in rugby-ul sud-african, cel putin in momentul de fata, in privinta unor mijlocasi de mare valoare.. Fara indoiala, atat Hougaard cat si van der Waal pot progresa in viitor, dar la ora actuala nu se ridica la nivelul rivalilor lor din Australia, Noua Zeelanda, Franta sau Anglia.
    
     „Blue Bulls” – superioritatea gramezii, un factor decisiv
    
     Din punct de vedere tactic, finala nu a oferit nici o surpriza, previziunile analistilor fiind confirmate de tacticile alese de cele doua formatii. Strategia de joc a gazdelor a fost foarte simpla, bazandu-se, asa cum era de asteptat, pe forta inaintarii. O gramada foarte puternica, cu un gabarit impresionant (891 Kg!), care a fost capabila sa exercite, de-a lungul intregului meci, o presiune teribila in fazele fixe, urmarind uzarea, treptata, a adversarei directe si asigurarea dominarii posesiei balonului. Mijlocasul la gramada, Fourie du Preez, fara sa straluceasca, a manevrat des in jurul gramezii, combinand cu inaintasii, in special cu linia a treia, si deschizandu-si linia de treisferturi numai atunci cand avantajul creat de presiunea inaintarii oferea ocazii favorabile de atac centrilor si aripilor.
     Evident, ar fi exagerat sa consideram ca echipa din Northern Transvaal este o exponenta a „rugby-ului in 10” – sa nu uitam faptul ca linia de treisferturi a inscris cinci din cele sase eseuri din finala! - dar finala de la Pretoria a aratat, fara nici un dubiu, ca superioritatea gramezii conduse de Anton Leonard a constituit factorul decisiv in obtinerea victoriei
     Daca duelul din linia intai s-a terminat la egalitate, „Gheparzii” prezentand un trio foarte puternic (du Randt-Drotske-Van der Linde), diferenta s-a facut la nivelul liniilor a doua si a treia, acolo unde perechea Matfield-Botha si trio-ul Brosnihan-Leonard-Cronje au avut mereu initiativa in fata adversarilor directi, atat in mol-uri cat si in aglomerari.
     Desi treisferturile se pot lauda cu inscrierea a cinci incercari, cel mai frumos eseu al gazdelor ( si chiar al meciului) a fost, dupa parerea mea, cel marcat de Victor Matfield dupa o superba patrundere de aproape 40 m a pilierului Richard Bands, care a amintit celor prezenti, de cursa aceluiasi Bands – incheiata atunci cu un splendid eseu –in meciul impotriva Noii Zeelande, disputat la Dunedin, in 2003.
    
     „Cheetahs” – victime ale propriilor greseli
    
     Pentru a contracara tactica campionilor en-titre, sansa „Gheparzilor” era sa reziste in gramezile ordonate si sa opuna o defensiva de fier care sa stavileasca „tavalugul” albastru. In privinta probei de forta impuse de gazde, gramada condusa de Rassie Erasmus nu s-a aratat a fi cu mult mai prejos decat rivala sa, iar linia intai formata din Os du Randt, Naka Drotske si CJ van der Linde, a avut o evolutie foarte buna in fazele fixe. Du Randt este, probabil, unul dintre cei mai buni pilieri stanga din lume, iar van der Linde, international si el, este un pilier de valoare care va cauta, fara doar si poate, sa se impuna ca titular in selectionata tarii sale cu ocazia turneului din aceasta toamna, in Europa.
     Pentru a reduce, cat mai mult posibil, efectul presiunii pe care erau nevoiti sa o absoarba in gramada, strategia celor de la „Cheetahs” s-a bazat pe eliberarea cat mai rapida a balonului in fazele fixe si deschiderea liniei de treisferturi, un rol important in reusita acestei tactici revenindu-i mijlocasului la deschidere Willem van der Waal. Acesta, gratie unei excelente lovituri de picior, a cautat sa-si ajute coechipierii incercand sa mute, ori de cate ori a avut ocazia, „centrul” de presiune din „22”-ul propriu in jumatatea de teren adversa, dar nu intotdeauna loviturile sale au avut efectul scontat. Sa amintim insa faptul ca „uvertura” din Bloemfontein a izbutit o performanta remarcabila, reusind sa transforme o lovitura de pedeapsa de la aproape 60 m!
     In ceea ce priveste defensiva, „Gheparzii” au rezistat onorabil in primele 30 de minute ale partidei, dupa care, insa, presiunea crescanda a „Taurilor” i-a fortat sa comita greseli. Din pacate pentru Erasmus si ai sai, prea multe greseli pentru o finala a Cupei Currie! Cel putin trei eseuri, din cele sase marcate de gazde, s-au datorat unor greseli elementare comise de „Cheetahs”. Iar cel mai potrivit exemplu il constituie ultimul eseu inscris de centrul Etienne Botha la capatul unei curse frumoase, este adevarat, dar inlesnita de ratarea a trei placaje consecutive de catre Van Schalkwyk, Erasmus si de Waal! Cand o aparare este atat de “permeabila”, ca in faza incercarii lui Botha, atunci nu se pot emite pretentii pentru o victorie intr-o asemenea competitie.
    
     Eugen Cionga – Toronto