Anglia – Intruchiparea jocului pragmatic

     Corespondenta din Toronto.
     Triumful de la Sydney a insemnat, pentru englezi, incununarea unui intens si complex ciclu de pregatire care a durat patru ani si, in acelasi timp, implinirea telurilor declarate de Clive Woodward inca de la numirea sa ca antrenor al nationalei "Trandafirului": Anglia sa devina numarulul 1 in lume si sa cucereasca trofeul William Webb Ellis. Dupa cum s-a vazut misiunea a reusit, ambele obiective fiind indeplinite cu succes!
Pragmatismul – trasatura principala a jocului englez


     Este adevarat, invingatorii Cupei Mondiale din acest an nu au adus nimic nou, inovator in ceea ce priveste tactica sau strategia de joc, ei ne-reinventand nimic la aceasta editie a competitiei supreme a rugby-ului mondial. Iata insa ca stilul lor, solid si pragmatic, s-a impus in fata rezilientei australienilor, spectaculozitatii neo-zeelandezilor si fanteziei francezilor. Englezii s-au dovedit, in cele din urma, cei mai buni dintre cei buni si nimeni, nici chiar malitioasa presa australiana, nu poate nega meritele si valoarea acestei echipe a Albionului!
     Marile atuu-uri ale selectionatei Angliei au fost, dupa parerea mea, calitatea exprimarii, cu fidelitate, in teren a principiilor fundamentale ale rugby-ului si formidabila pregatire fizica. Fericita combinatie a acestor factori au conferit selectionatei engleze o exceptionala forta colectiva care, in cele din urma, a facut diferenta intre invingatori si invinsi. Englezii au etalat, de fapt, un joc foarte clasic, fara inovatii, cu o inaintare extrem de puternica capabila sa domine atat fazele fixe cat si aglomerarile si mol-urile, foarte mobila in joc deschis, mentinand astfel mereu sub presiune echipa adversa, si cu o linie de treisferturi oportunista care a stiut sa foloseasca "munitiile" furnizate de gramada.
     Dupa cum s-a vazut foarte clar, nu totul a fost perfect de-a lungul turneului pentru formatia lui Woodward. Englezii au tremurat realmente in partidele cu Samoa si Tara Galilor, si doar conditia lor fizica ireprosabila i-a salvat, adversarii lor "cazand" fizic in ultimele 20 de minute ale meciurilor respective. In fata samoanilor, Johnson si ai sai au fost dominati copios in prima jumatate de ora care a constituit o splendida demonstratie de rugby semnata "Manu Samoa", in timp ce in meciul cu galezii au primit trei eseuri inscriind doar unul singur. De fiecare data insa formatia engleza nu a panicat – aceasta fiind o calitate a marilor echipe - si-a pastrat echilibrul cautand sa-si respecte, in conditiile specifice ale fiecarui meci, planul de joc, reusind sa revina treptat si sa termine invingatoare in ambele partide.
     Desigur, nu fantezia si creativitatea au fost atributele principale ale selectionatei "Trandafirului". Ci, mai degraba, rigoarea, organizarea si pragmatismul jocului. Anglia a practicat un joc fara sofisticarii, fara "focuri de artificii", fara riscuri. Nu a etalat un joc cu sclipiri de geniu, ci un joc simplu, solid, eficient. Presa australiana i-a criticat neincetat pe englezi acuzandu-i ca jocul lor este "boring" (plicticos) in comparatie cu maniera de joc a "Cangurilor". Detectand in aceste "intepaturi" jurnalistice o oarecare doza de invidie si de gelozie, generate, probabil, de faptul ca englezii au castigat ultimele 5 intalniri directe (ne-ati invins dar tot noi jucam mai frumos decat voi!), acuzatiile mi se par putin rautacioase si absolut nedrepte. Jocul Angliei nu a fost si nu este "boring", ci pragmatic.Ceea ce este cu totul altceva.
     Australienii ar fi trebuit sa-si aminteasca ca nu mai invinsesera Anglia de la meciul care avusese loc la 26 iunie 1999, la Sydney (22-15 pentru "Canguri"), meci in care cele doua eseuri inscrise de oaspeti au purtat "semnatura" nu a vreunui inaintas, ci a fundasului Matthew Perry. Totodata, in ultimele cinci meciuri disputate si castigate de Johnson et Co., incluzand marea finala de pe Telstra Stadium, englezii si-au trecut in cont 7 eseuri, toate fiind marcate de jucatorii liniei de treisferturi! Iar cand treisferturile marcheaza, este putin probabil ca jocul sa fi fost "boring".

Clive Woodward – un antrenor de clasa


     Nu cred ca exagerez afirmand ca victoria Angliei in Cupa Mondiala reprezinta cea mai clara expresie a pragmatismului rugbystic! Iar aceasta nu este si nu poate fi o vina! Ci, doar meritul unui antrenor inteligent, dotat cu un profund spirit analitic si care a stiut de ce are nevoie echipa sa pentru a castiga. Woodward a avut un rol fundamental in succesul selectionatei Angliei, slefuind stilul de joc al acestei echipe in asa fel incat sa puna in valoare calitatile individuale ale jucatorilor sai. Din momentul venirii sale la carma echipei el a avut o strategie de pregatire, defalcata in diferite etape, clara si coerenta; el a trecut impreuna cu jucatorii sai prin esecuri usturatoare – probabil niste riscuri asumate cu buna stiinta - extragand invatamintele necesare pe care le-a folosit pentru a pregati etapele urmatoare. Antrenorul englez nu a deviat nici o clipa de la directiile fundamentale ale strategiei sale, a stiut foarte limpede ce trebuie sa ceara de la fiecare jucator si ce poate da fiecare jucator.
     Meritul lui Woodward consta, in primul rand, in faptul ca el a reusit sa faca Anglia sa joace exact asa cum trebuia sa joace pentru a castiga. Adica simplu, pragmatic, eficient. Nu vom vedea, probabil, niciodata la Wilkinson o pasa printre picioare, ca aceea a lui Spencer, pentru simplul motiv ca "uvertura" de la Newcastle nu are nevoie de asa ceva, in "circuitele integrate" ale tacticii selectionatei engleze neexistand o asemenea "comanda".
     Este intotdeauna o adevarata incantare sa-l privesti pe Carlos Spencer. Fente superbe, schimbari de picior si accelerari fulminante, pase surprinzatoare, pe scurt, tot arsenalul unui foarte talentat jucator. Dupa o asemenea insiruire de calitati , un cinic insa ar putea intreba: La ce i-a folosit pasa aceea lui Spencer? Pentru ca iata, "Wilko" a castigat Cupa Mondiala, iar "vrajitorul" din Auckland nu a ajuns nici macar in finala! Este destul de dificil sa contrazici o asemenea parere, dar, sa recunoastem, fara sclipirile si fler-ul unor jucatori ca Spencer, rugby-ul ar fi mai sarac.

Gramada, "compresorul" echipei


     Evident, gramada a constituit platforma pe care s-a construit intreg jocul echipei Angliei. Woodward reusind sa cladeasca o inaintare care, fara discutie, s-a dovedit a fi cea mai buna din lume. "The tight five" – linia intai si a doua – nu are egal in lume, iar cu linia a treia se poate compara doar trio-ul francez Betsen-Harinordoqui-Magne. Pilierii englezii si-au pus mereu adversarii directi in dificultate, in timp ce Johnson si Kay s-au comportat excelent in tuse si in joc deschis.
     Gramada condusa de Martin Johnson imi aminteste de echipa lui Billy Beaumont, castigatoarea Marelui Slem al Turneului celor V Natiuni in 1980. O echipa a carei inaintare numara in randurile sale pe Cotton, Blakeway (care in meciul disputat pe Parc des Princes, l-a chinuit pe adversarul sau direct,sarmanul Patrick Salas, "indoindu-l", pur si simplu, la fiecare gramada ordonata!), Colclough, Neary, Uttley! Nume de rezonanta in rugby-ul britanic care atunci, in 1980, au reusit sa intrerupa dominatia francezo-galeza a anilor ’70.
     Revenind la echipa actuala, sa subliniem faptul ca pregatirea fizica ireprosabila le-a ingaduit inaintasilor sa actioneze ca un veritabil "compresor" ale carui pistoane au impins mereu jocul inainte. Ei au exercitat o presiune teribila asupra adversarilor directi in toate meciurile, iar in fata francezilor si australienilor presiunea aplicata a fost de-a dreptul impresionanta. In aceste doua meciuri, englezii au dominat chiar si gramezile ordonate, lucru nu usor de realizat in fata unor jucatori ca Young, Cannon, Harrison, Crenca, Marconnet sau Pelous.

Wilkinson!


     In fine, Wilkinson! Ce se mai poate scrie despre acest jucator care a preluat de la Jonah Lomu stindardul celebritatii rugbystice? Un substantiv propriu care ar trebui sa se transforme, in limbajul rugby-ului, intr-un verb pentru a defini cat mai bine importanta si influenta pe care o are in rugby-ul de astazi!
     Valoarea lui Wilkinson nu se reduce doar la precizia loviturilor sale de picior; el are o formidabila viziune a jocului, placheaza fara teama, fenteaza, realizeaza brese in defensiva adversa, este deci un jucator complet. El reprezinta, fara doar si poate, o individualitate de exceptie, dar triumful echipei Angliei nu se datoreaza numai "uverturii" de la Newcastle. Am mai scris si cu alte prilejuri, Jonny Wilkinson reprezinta principalul instrument al concretizarii superioritatii fortei colective a formatiei sale si, implicit, al reflectarii acestei superioritati pe tabela de marcaj. Prin prezenta sa in teren, el intregeste si completeaza in mod fericit valoarea indiscutabila a unei remarcabile echipe a Angliei!