Anglia- Australia: „Waltzing Matilda” a rasunat mai puternic decat „Sweet Chariots”!

     Australia a invins Anglia, 21-19, pastrand Cupa Cooke si inregistrand, astfel, primul succes pe Twickenham, din 1998. Aceasta este, probabil, cea mai „dulce” victorie a „Cangurilor” din ultimii ani, deoarece a invinge Anglia, la Londra, era cea mai fierbinte dorinta a rugby-ului australian dupa ultimul fluier al arbitrului Andre Watson in dramatica finala a Cupei Mondiale, disputata la Sydney, in 2003.
     Repriza intai – demonstratie in stil australian
    
     Prima repriza a fost dominata net de australieni care si-au desfasurat „cavaleria usoara” in toata splendoarea ei, atacand in valuri din orice pozitie si in toate zonele terenului. De fapt, aceasta parte a meciului a reflectat bazele jocului clasic australian: o gramada suficient de puternica pentru a-si castiga propriile baloane; o tusa foarte bine organizata care nu s-a multumit sa castige repunerile lui Jeremy Paul, dar a si contestat, cu succes, aruncarile adverse castigand doua baloane ale lui Steve Thompson; eliberarea rapida a balonului de catre Gregan si lansarea liniei de treisferturi al carei joc combinativ, presarat cu dese intercalari pe centru ale lui Lyons, Tuqiri, Sailor si Latham a pus mari probleme apararii engleze.
     „Wallabies” au etalat un joc extrem de variat, cu o excelenta distributie a baloanelor in majoritatea fazelor, cu trasee clare in teren, repetate, cu siguranta, de nenumarate ori la antrenamente si cunoscute cu ochii inchisi de fiecare jucator. Pe scurt, un joc a carui fluiditate si continuitate au contribuit la dezorganizarea si destabilizarea defensivei adverse si la crearea fisurilor care au dus la eseurile lui Paul si Latham.
     Linia de treisferturi, o imbinare aproape perfecta intre forta „berbecilor” Sailor, Turinui si Latham, si finetea lui Tuqiri si Giteau, a evoluat foarte bine, atacand periculos, recicland eficient baloanele si exercitand o presiune constanta asupra apararii gazdelor. Respectand efortul fiecarui component al treisferturilor, imi ingadui, totusi, sa il remarc pe Matt Giteau care s-a ridicat, in opinia mea, deasupra tuturor colegilor sai de linie, prin tehnica si fantezia jocului său, realizand o repriza absolut exceptionala.
     Ce sa fi admirat mai intai la centrul australian? Superba fenta, dublata de o accelerare fulminanta,care a dus la primul eseu al oaspetilor si care l-a facut pe un aparator atat de redutabil ca Joe Worsley sa „mangaie” aerul in urma sprintului irezistibil al micutului (doar 1,78 m, si 85 Kg!!) „Calut” din Canberra? Sau splendidul ramasaj (cat de simpla a parut aceasta delicata culegere, in plina viteza, a balonului!) din minutul 25, care a indepartat pericolul din apropierea propriului sau but?
     Ar fi nedrept, insa, ca laudele sa se revina doar liniei de treisferturi. Evolutia remarcabila a lui Giteau, Tuqiri et co., se datoreaza, intr-o mare masura, si prestatiei inaintarii. Este un adevar cunoscut in rugby-ul international faptul ca gramada „Cangurilor” nu a iesit vreodata in evidenta nici printr-un gabarit impresionant si nici prin forta impingerii, neavand faima „pachetelor” Springboks sau All Blacks care, in anumite perioade ale istoriei rugby-ului, isi „terorizau”, pur si simplu, rivalii.
     In Australia nu exista o cultura a „meseriei” de pilier asa dupa cum exista, spre exemplu, in Argentina, tara de origine a „bajaditei”. In fiecare meci, scopul primordial al pilierilor australieni consta, dupa parerea mea, in asigurarea stabilitatii gramezii in fazele fixe, pentru a nu avea probleme pe introducerea proprie si a nu se lasa impinsa in momentele de presiune ale adversarilor. Ei nu urmaresc, in mod special, „demolarea” adversarilor directi, dupa cum este, uneori, cazul pilierilor sud-africani. In Australia, pilierul nu este o vedeta, si nu este, deci, nici o surpriza daca ne gandim ca doi dintre cei mai duri pilieri „Wallabies” au fost Topo Rodriguez si Patricio Noriega, fosti internationali argentinieni!
     Meciul de pe Twickenham nu a facut exceptie de la aceasta regula, gramada ”Cangurilor” fiind multumita sa castige baloanele pe introducerea lui Gregan, si neincercand nici un moment sa-si contreze adversara in proba de forta a gramezilor ordonate. Odata eliberat balonul din gramezile ordonate, situatia s-a schimbat radical inaintasii australieni, inclusiv pilierii, mobili si rapizi, devenind foarte eficienti in joc deschis.
     In partida de sambata, linia a treia, care poseda in George Smith si Phil Waugh pe doi dintre cei mai valorosi flankeri ai lumii, s-a aratat extrem de agresiva in fazele de impact, mai ales in aglomerari, recuperand baloane care s-au transformat in „munitii” pretioase pentru atacurile liniei de treisferturi. Jucatorii din linia a doua, in speta Justin Harrison si Daniel Vickerman, a caror sarcina principala a fost controlul marginei, si-au adus o contributie majora la sarjele inaintarii. Este interesant de subliniat faptul ca Harrison si Vickerman au castigat 4 baloane pe repunerea adversa, toate in momente cruciale ale meciului, primul avand o evolutie de-a dreptul impresionanta in batalia inaintasilor, atat in joc deschis cat si in tuse. Daca Giteau a stralucit in centrul liniei de treisferturi, atunci Harrison a fost liderul incontestabil al inaintarii.
     In fine, in ciuda calitatii individuale a jucatorilor sai, succesul Australiei nu ar fi fost posibil fara o defensiva pe masura. In repriza intai, apararea australiana, foarte bine organizata, a fost de netrecut, nelasandu-se surpinsa in nici o faza de atac a gazdelor. In cea de-a doua parte a meciului, cand presiunea exercitata de puternica gramada engleza a inceput sa-si faca efectul, linia intai a „Cangurilor” cedand intr-o anumita masura, defensiva australiana, cu toate ca a primit trei eseuri in 15 minute, a avut capacitatea de a-si reveni in urma acestui teribil „knock down” si de a contracara formidabila presiune a gazdelor. Aceasta calitate de a „ramane in picioare” absorbind socul presiunii adverse si de a termina, in cele din urma, invingatoare este rara si reprezinta apanajul marilor echipe. Iar Australia a dovedit, din nou, ca este una dintre aceste echipe.
    
     Repriza a doua – revenirea englezilor
    
     Pe cat de frumoasa a fost rezilienta oaspetilor, pe atat de impresionanta a fost prestatia gramezii engleze in repriza secunda. Neputinciosi in prima parte a meciului, comitand greseli elementare, dominati in aglomerari, incapabili sa execute un mol penetrant care sa puna in pericol apararea adversa, inaintasii condusi de Graham Rowntree s-au „revoltat” in cea de-a doua repriza, atacand cu ferocitate si supunand defensiva australiana unei presiuni sufocante.
     Aceasta dezlantuire a gramezii „Trandafirului” care a maturat totul in cale, rostogolindu-se implacabil spre butul australian a avut ca rezultat inscrierea a trei eseuri spectaculoase (dintre care ultimele doua intr-un interval de 3 minute!) care au facut sa vibreze intreg stadionul Twickenham. Cele 15-20 de minute de „foc” au constituit o veritabila demonstratie de forta a gramezii engleze care si-a dominat adversara de o maniera categorica, intorcand rezultatul de la 0-15 la 19-15!
     Cu toate acestea, gazdele nu au putut desavarsi acest impresionant „come back”, comitand greseli in propria jumatate de teren si oferind, astfel, lui Giteau sansa a doua lovituri de pedeapsa, a caror transformare s-a dovedit a fi decisiva in stabilirea scorului final. Un meci de rugby dureaza 80 de minute iar acest adevar simplu a fost valabil chiar si pentru formidabila inaintare a campioanei mondiale. Absenta din joc in timpul primei reprize, la care s-au adaugat erorile elementare, precum si jocul de picior imprecis al lui Hodgson, au atarnat prea greu in incercarea de rasturnare a soartei partidei si nu au putut fi contrabalansate doar de „explozia” celor 20 de minute din repriza secunda.
    
     Eugen Cionga – Toronto