ANALIZĂ: Rolul cluburilor în relansarea rugby-ului românesc - Apar echipele precum ciupercile după ploaie (EPISODUL 1)
De Marian Burlacu, 22 Iul. 2025
Echipa de rugby a României a pierdut meciurile test cu Chile (16-40) și Uruguay (8-70), precum și partida de pregătire cu Argentina XV (14-52), iar aceste eșecuri îi nemulțumesc pe cei care iubesc sportul cu balonul oval de la noi, pe fanii Stejarilor. Cei mai aprigi critici cer aducerea altor jucători, schimbarea antrenorului, demisia președintelui FRR șamd. Ceea ce s-a tot cerut după fiecare eșec al naționalei de rugby, cel puțin din 1990 încoace. Adică de când trăim în democrație. Este însă suficient să se producă aceste schimbări pentru ca situația să se schimbe în bine? Sau schimbările ar trebui să fie mult mai profunde? Ca unul care i-am tot criticat și pe antrenorii naționalei, și pe președinții de Federație de prin 1997 încoace (în primii ani, fiind la începutul meseriei m-am abținut), am constatat că schimbările de suprafață (antrenor, președinte, Biroul Federal) n-au avut efect decât pe termen scurt. Și că structura rugby-ul românesc s-a fisurat de la an la an. Personal, am ajuns la concluzia, una cu care puteți sau nu să fiți de acord, că fără cluburi puternice, cât mai multe și cât mai bine organizate, nu vom avea nici jucători de rugby de mare valoare, nici echipe reprezentative puternice.
În primul rând, trebuie spus că rugby-ul, ca orice alt sport de echipă, nu se poate dezvolta în seră. Așa cum se întâmplă, de pildă, la gimnastică. Și la rugby, și la gimnastică un practicant al acestor sporturi exersează procedee (rugby), respectiv elemente (gimnastică).
La rugby, degeaba talonerul știe să execute la perfecție tot ceea ce presupune postul său. Nu va reuși de unul singur. La gimnastică, un sportiv care execută perfect exercițiul său, face elemente de dificultate mare, poate să fie sigur (sau aproape sigur) că va intra în lupta pentru medalii la o competiție. Pe când un rugbyst nu va fi sigur de aceasta. Fiindcă el depinde și de ce fac colegii lui, pe de o parte, dar și de replica pe care o dau adversarii.
Așadar, în rugby e nevoie și de antrenamente comune, dar și de cât mai multe meciuri în care să pui în practică tot ceea ce ai învățat la antrenamente. Și în condițiile în care ai în față adversari cât mai valoroși.
Istoria rugby-ului românesc dovedește că progresul arătat de reprezentativele noastre, de juniori și de seniori, a fost determinat de numărul de cluburi / echipe din competițiile interne. Fiindcă aceste echipe reprezentau un număr de jucători și de antrenori.
În anii 50, echipa de rugby seniori a României a izbutit 25 de meciuri la rând fără înfrângere, inclusiv în fața puternicei formații a Franței (două victorii și tot atâtea egaluri). Ceea ce a rămas drept un record mondial până astăzi în sportul cu balonul oval.
Tot atunci, în 1957, la meciul România - Franța 15-18 au asistat 90.000 de spectatori (unele surse, tot străine, indică 100.000) pe stadionul „23 August” din București. Ceea ce a reprezentat un record mondial de audiență la un meci de rugby pentru ceva vreme.
Apoi, în anii 60, 70, 80 și 90, naționala noastră a reușit victorii memorabile în fața Franței, Scoției și Țării Galilor. Și a câștigat titlul european la rugby seniori. Toate aceste succese s-au construit cu ajutorul cluburilor / echipelor de rugby din țara noastră, iar un rol important l-a avut și selecționata Bucureștilor înființată după război.
Mulți sunt cei care analizând sau măcar remarcând eșecurile Stejarilor din ultimul timp fac următoarea afirmație: „Federația este de vină!”. Aceștia se referă la președinte și la Biroul federal uitând ce însemană, de fapt, FEDERAȚIE.
Fiindcă Federația nu este o noțiune abstractă, o clădire. Federația, în sport, reprezintă acea uniune a cluburilor, a asociațiilor sportive din disciplina respectivă. Se uită că, de fapt, o federație, în orice sport și oriunde în lume, este cu atât mai puternică cu cât e compusă din mai multe cluburi puternice. Fiindcă numărul cluburilor afiliate la o federație ne dă și numărul de sportivi legitimați. Dar și pe acela al antrenorilor care activează, precum și pe cel al arbitrilor.
Cum de numărul cluburilor depinde și numărul de preparatori fizici implicați în sportul respectiv sau al analiștilor video, dar și al medicilor sportivi, nutriționiștilor șamd. Iar când un sport e dezvoltat, adică există Federație puternică, de acesta se interesează și mulți oameni de rând (privitori), dar și numeroși ziariști / instituții de presă, precum și multe firme care pot sponsoriza.
Până în 1947, anul în care comuniștii au venit la putere în România, naționala de rugby seniori disputase 16 meciuri internaționale, test cum li se spune acum, dintre care a câștigat doar două: 21-5 cu Cehoslovacia, la Bratislava, în 22 mai 1927, și 3-0 cu Italia, la București, în 14 aprilie 1940.
Pe de altă parte, trebuie spus că România cucerise medalia de bronz la Jocurile Olimpice de la Paris, în 1924, deși pierduse cu Franța (3-59) și cu SUA (0-37). Naționala noastră ocupase locul 3 din tot atâtea echipe participante - formațiile de limbă engleză refuzaseră să participe.
Așadar, în 1947, după război, rugby-ul românesc nu s-a aflat într-o conjunctură favorabilă. Mai mult decât atât, tot atunci au dispărut și echipele istorice: Tennis Club Român și Stadiul Român, socotite a fi burgheze. Dispare și Viforul Dacia ai cărei patroni cochetaseră cu mișcarea legionară... Dispare și PTT-ul.
Mai mult decât atât, în acei ani rugby-ul a fost în pericol de a fi interzis pe motiv că este sportul „claselor exploatatoare”. Așa cum s-a întâmplat în Uniunea Sovietică. A fost salvat după o intervenție pe lângă Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul Partidului Muncitoresc Român (numele de atunci al pcr-ului), care lucrase la Atelierele Grivița Roșie și care știa că există acolo o echipă de rugby muncitorească, CFR Locomotiva București, Grivița Roșie de mai apoi.
În locul echipelor istorice apar alte grupări: CCA București, Dinamo, Spartac Finanțe Bănci (Progresul de mai apoi), Geotehnica (se va numi Constructorul ulterior), Metalul București (de la Uzinele Republica) și Pandurul, toate în București.
Pe de altă parte, se fondează formații de rugby și în afara Capitalei. Ceea ce a reprezentat un mare pas înainte. Fiindcă până atunci rugby-ul nu prinsese prin alte orașe ale țării deși se organizaseră meciuri demonstrative cu participarea formațiilor din Capitală.
Apariția acestor formații a fost înlesnită de faptul că totul în România acelor ani se afla în mâna pcr. Se dădea ordin de la centru, se lua poziție de drepți și se executa. Federația a trimis foști rugbyști prin țară să fondeze echipe. Aceștia ajungeau în respectivele localități și se prezentau la conducătorii pcr locali. Și tot ceea ce solicitau acei antrenori li se dădea. Era nevoie de un teren pentru echipa de rugby. Se găsea imediat. Și așa mai departe. Astăzi, în schimb, să găsești un teren pentru o echipă de rugby a devenit o operațiune extrem de complicată în România. Și este doar un exemplu pe care îl dau.
Așa se face că în 1951, de pildă, prima divizie de rugby a României s-a desfășurat pe două serii, una din care făceau parte echipele din București, cealaltă cu formații din țară. Iată cum arăta componența acestora:
Seria A (seria bucureșteană): Locomotiva CFR, Dinamo, CCA (fosta CSC Armata), Constructorul, Locomotiva PTT, Pandurul, Metalul și Știința.
Seria B (seria provincială): Știința Cluj, Metalul Târnăveni, Aripile RPR Sibiu, Aripile RPR Orașul Stalin (Brașov), Locomotiva Timișoara, Știința Petroșani, Locomotiva Cluj și Locomotiva Sighișoara.
Dinamo a câștigat întrecerea echipelor din Capitală, iar formația din Orașul Stalin (așa se numea atunci orașul Brașov) s-a impus în cealaltă serie. În finală, formația bucureșteană s-a impus în ambele manșe (11-0 la Brașov și 19-0 la București).
În același an, Campionatul Orășenesc București s-a disputat pe trei categorii.
În prima au participat echipele Spartac BRPR (Banca Națională), Dinamo (rezervele primei forma]ii), Metalul (două echipe), Știința, Dinamo IX și Spartac CAP.
La categoria a II-a, rezervată tinerilor care trecuseră de vârsta junioratului, dar care nu-și găseau încă loc la seniori, au fost înscrise Metalul (două echipe), Locomotiva PTT, Locomotiva Grivița Roșie, Știința IMF, Constructorul, Locomotiva RATA și Știința.
În sfârșit, a treia categoria a reunit echipele de juniori, care au fost în număr de zece: Metalul IOR, Locomotiva Gara de Nord, Spartac CAP, Știința, Metalul, Locomotiva PTT, Locomotiva RATA, Locomotiva Grivița Roșie, Constructorul și Tânărul Dinamovist.
Iată, așadar, că în București avem echipe de seniori și de juniori, dar și echipe de tineret! Adică acele echipe atât de necesare fiindcă acolo pot evolua tinerii care nu sunt incluși imediat în formațiile de seniori. În rugby-ul de la noi, în ultimii ani, s-au pierdut jucători la trecerea de la juniorat la seniorat.
Aceste formații erau pregătite fie de foști jucători, fie de rugbyști aflați încă în activitate. Pot fi amintiți Ion Buzoianu (Știința IMF, pe care o și înființase), Constantin „Telu" Diamnadi (Locomotiva PTT), Alexandru „Kuki" Carnabel (Locomotiva RATA), Gustav Fanella (Știința), Dan „Găgănel" Ionescu (Spartac), Dumitru „Mitică" Ionescu „Bizonul" (Constructorul), Gheorghe Pârcălăbescu (Gara de Nord și rezervele Locomotivei), Dragoș Țenescu (Metalul) șamd.
Aceste cluburi / echipe n-au fost înființate de Federația Română de Rugby. În sensul că președintele de atunci, care era Grigore Preoteasa, ministrul de externe al României care a murit în accidentul de avion suspect din Rusia, ar fi băgat mâna în buzunarul FRR, ar fi scos banii și, pac-țac, ar fi finanțat echipa de club. Nu.
Și atunci, ca de altfel în toată perioada comunistă, cluburile / echipele de rugby erau finanțate de întreprinderi (Grivița Roșie, Rulmentul Bârlad, Minerul Lupeni). Altele erau finanțate de ministere: Ministerul Învățământului (Știința/Sportul Studențesc, Știința / „U” Cluj, Știința Petroșani, Universitatea Timișoara, Politehnica Iași, Știința Baia Mare, Știința Sibiu), Ministerul Forțelor Armate (Steaua), Ministerul de Interne (Dinamo), Ministerul Transporturilor (Rapid, Locomotiva).
Cred că citind aceste rânduri vor tresări aceia care susțin că astăzi Federația Română de Rugby trebuie să investească (bani) în cluburi... În ce țară se întâmplă asta? Și cum se face că nici măcar în perioada comunistă FRR nu investea (bani) în cluburi?
Într-adevăr, FRR trebuie să asigure sprijin logstic. Eventual, să sprijine moral cluburile prin solicitarea unei susțineri financiare din partea autorităților locale.
CONCLUZIE: Dacă în perioada capitalistă (1913-1947), echipele de rugby au apărut, cu câteva excepții, doar în București, în anii 50, după instalarea comuniștilor la putere, numărul formațiilor din sportul cu balonul oval a crescut de la an la an. S-a dat ordin și s-au făcut. Și nu trebuie uitat un amănunt important. Era la puțin timp după război. Se trăia în condiții grele. Oamenii erau fericiți că au scăpat cu viață. Astăzi, situația e total diferită. Iar confortul face ca mulți oameni să ducă o viață sedentară.
(va urma)
În primul rând, trebuie spus că rugby-ul, ca orice alt sport de echipă, nu se poate dezvolta în seră. Așa cum se întâmplă, de pildă, la gimnastică. Și la rugby, și la gimnastică un practicant al acestor sporturi exersează procedee (rugby), respectiv elemente (gimnastică).
La rugby, degeaba talonerul știe să execute la perfecție tot ceea ce presupune postul său. Nu va reuși de unul singur. La gimnastică, un sportiv care execută perfect exercițiul său, face elemente de dificultate mare, poate să fie sigur (sau aproape sigur) că va intra în lupta pentru medalii la o competiție. Pe când un rugbyst nu va fi sigur de aceasta. Fiindcă el depinde și de ce fac colegii lui, pe de o parte, dar și de replica pe care o dau adversarii.
Așadar, în rugby e nevoie și de antrenamente comune, dar și de cât mai multe meciuri în care să pui în practică tot ceea ce ai învățat la antrenamente. Și în condițiile în care ai în față adversari cât mai valoroși.
Istoria rugby-ului românesc dovedește că progresul arătat de reprezentativele noastre, de juniori și de seniori, a fost determinat de numărul de cluburi / echipe din competițiile interne. Fiindcă aceste echipe reprezentau un număr de jucători și de antrenori.
În anii 50, echipa de rugby seniori a României a izbutit 25 de meciuri la rând fără înfrângere, inclusiv în fața puternicei formații a Franței (două victorii și tot atâtea egaluri). Ceea ce a rămas drept un record mondial până astăzi în sportul cu balonul oval.
Tot atunci, în 1957, la meciul România - Franța 15-18 au asistat 90.000 de spectatori (unele surse, tot străine, indică 100.000) pe stadionul „23 August” din București. Ceea ce a reprezentat un record mondial de audiență la un meci de rugby pentru ceva vreme.
Apoi, în anii 60, 70, 80 și 90, naționala noastră a reușit victorii memorabile în fața Franței, Scoției și Țării Galilor. Și a câștigat titlul european la rugby seniori. Toate aceste succese s-au construit cu ajutorul cluburilor / echipelor de rugby din țara noastră, iar un rol important l-a avut și selecționata Bucureștilor înființată după război.
Mulți sunt cei care analizând sau măcar remarcând eșecurile Stejarilor din ultimul timp fac următoarea afirmație: „Federația este de vină!”. Aceștia se referă la președinte și la Biroul federal uitând ce însemană, de fapt, FEDERAȚIE.
Fiindcă Federația nu este o noțiune abstractă, o clădire. Federația, în sport, reprezintă acea uniune a cluburilor, a asociațiilor sportive din disciplina respectivă. Se uită că, de fapt, o federație, în orice sport și oriunde în lume, este cu atât mai puternică cu cât e compusă din mai multe cluburi puternice. Fiindcă numărul cluburilor afiliate la o federație ne dă și numărul de sportivi legitimați. Dar și pe acela al antrenorilor care activează, precum și pe cel al arbitrilor.
Cum de numărul cluburilor depinde și numărul de preparatori fizici implicați în sportul respectiv sau al analiștilor video, dar și al medicilor sportivi, nutriționiștilor șamd. Iar când un sport e dezvoltat, adică există Federație puternică, de acesta se interesează și mulți oameni de rând (privitori), dar și numeroși ziariști / instituții de presă, precum și multe firme care pot sponsoriza.
Până în 1947, anul în care comuniștii au venit la putere în România, naționala de rugby seniori disputase 16 meciuri internaționale, test cum li se spune acum, dintre care a câștigat doar două: 21-5 cu Cehoslovacia, la Bratislava, în 22 mai 1927, și 3-0 cu Italia, la București, în 14 aprilie 1940.
Pe de altă parte, trebuie spus că România cucerise medalia de bronz la Jocurile Olimpice de la Paris, în 1924, deși pierduse cu Franța (3-59) și cu SUA (0-37). Naționala noastră ocupase locul 3 din tot atâtea echipe participante - formațiile de limbă engleză refuzaseră să participe.
Așadar, în 1947, după război, rugby-ul românesc nu s-a aflat într-o conjunctură favorabilă. Mai mult decât atât, tot atunci au dispărut și echipele istorice: Tennis Club Român și Stadiul Român, socotite a fi burgheze. Dispare și Viforul Dacia ai cărei patroni cochetaseră cu mișcarea legionară... Dispare și PTT-ul.
Mai mult decât atât, în acei ani rugby-ul a fost în pericol de a fi interzis pe motiv că este sportul „claselor exploatatoare”. Așa cum s-a întâmplat în Uniunea Sovietică. A fost salvat după o intervenție pe lângă Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul Partidului Muncitoresc Român (numele de atunci al pcr-ului), care lucrase la Atelierele Grivița Roșie și care știa că există acolo o echipă de rugby muncitorească, CFR Locomotiva București, Grivița Roșie de mai apoi.
În locul echipelor istorice apar alte grupări: CCA București, Dinamo, Spartac Finanțe Bănci (Progresul de mai apoi), Geotehnica (se va numi Constructorul ulterior), Metalul București (de la Uzinele Republica) și Pandurul, toate în București.
Pe de altă parte, se fondează formații de rugby și în afara Capitalei. Ceea ce a reprezentat un mare pas înainte. Fiindcă până atunci rugby-ul nu prinsese prin alte orașe ale țării deși se organizaseră meciuri demonstrative cu participarea formațiilor din Capitală.
Apariția acestor formații a fost înlesnită de faptul că totul în România acelor ani se afla în mâna pcr. Se dădea ordin de la centru, se lua poziție de drepți și se executa. Federația a trimis foști rugbyști prin țară să fondeze echipe. Aceștia ajungeau în respectivele localități și se prezentau la conducătorii pcr locali. Și tot ceea ce solicitau acei antrenori li se dădea. Era nevoie de un teren pentru echipa de rugby. Se găsea imediat. Și așa mai departe. Astăzi, în schimb, să găsești un teren pentru o echipă de rugby a devenit o operațiune extrem de complicată în România. Și este doar un exemplu pe care îl dau.
Așa se face că în 1951, de pildă, prima divizie de rugby a României s-a desfășurat pe două serii, una din care făceau parte echipele din București, cealaltă cu formații din țară. Iată cum arăta componența acestora:
Seria A (seria bucureșteană): Locomotiva CFR, Dinamo, CCA (fosta CSC Armata), Constructorul, Locomotiva PTT, Pandurul, Metalul și Știința.
Seria B (seria provincială): Știința Cluj, Metalul Târnăveni, Aripile RPR Sibiu, Aripile RPR Orașul Stalin (Brașov), Locomotiva Timișoara, Știința Petroșani, Locomotiva Cluj și Locomotiva Sighișoara.
Dinamo a câștigat întrecerea echipelor din Capitală, iar formația din Orașul Stalin (așa se numea atunci orașul Brașov) s-a impus în cealaltă serie. În finală, formația bucureșteană s-a impus în ambele manșe (11-0 la Brașov și 19-0 la București).
În același an, Campionatul Orășenesc București s-a disputat pe trei categorii.
În prima au participat echipele Spartac BRPR (Banca Națională), Dinamo (rezervele primei forma]ii), Metalul (două echipe), Știința, Dinamo IX și Spartac CAP.
La categoria a II-a, rezervată tinerilor care trecuseră de vârsta junioratului, dar care nu-și găseau încă loc la seniori, au fost înscrise Metalul (două echipe), Locomotiva PTT, Locomotiva Grivița Roșie, Știința IMF, Constructorul, Locomotiva RATA și Știința.
În sfârșit, a treia categoria a reunit echipele de juniori, care au fost în număr de zece: Metalul IOR, Locomotiva Gara de Nord, Spartac CAP, Știința, Metalul, Locomotiva PTT, Locomotiva RATA, Locomotiva Grivița Roșie, Constructorul și Tânărul Dinamovist.
Iată, așadar, că în București avem echipe de seniori și de juniori, dar și echipe de tineret! Adică acele echipe atât de necesare fiindcă acolo pot evolua tinerii care nu sunt incluși imediat în formațiile de seniori. În rugby-ul de la noi, în ultimii ani, s-au pierdut jucători la trecerea de la juniorat la seniorat.
Aceste formații erau pregătite fie de foști jucători, fie de rugbyști aflați încă în activitate. Pot fi amintiți Ion Buzoianu (Știința IMF, pe care o și înființase), Constantin „Telu" Diamnadi (Locomotiva PTT), Alexandru „Kuki" Carnabel (Locomotiva RATA), Gustav Fanella (Știința), Dan „Găgănel" Ionescu (Spartac), Dumitru „Mitică" Ionescu „Bizonul" (Constructorul), Gheorghe Pârcălăbescu (Gara de Nord și rezervele Locomotivei), Dragoș Țenescu (Metalul) șamd.
Aceste cluburi / echipe n-au fost înființate de Federația Română de Rugby. În sensul că președintele de atunci, care era Grigore Preoteasa, ministrul de externe al României care a murit în accidentul de avion suspect din Rusia, ar fi băgat mâna în buzunarul FRR, ar fi scos banii și, pac-țac, ar fi finanțat echipa de club. Nu.
Și atunci, ca de altfel în toată perioada comunistă, cluburile / echipele de rugby erau finanțate de întreprinderi (Grivița Roșie, Rulmentul Bârlad, Minerul Lupeni). Altele erau finanțate de ministere: Ministerul Învățământului (Știința/Sportul Studențesc, Știința / „U” Cluj, Știința Petroșani, Universitatea Timișoara, Politehnica Iași, Știința Baia Mare, Știința Sibiu), Ministerul Forțelor Armate (Steaua), Ministerul de Interne (Dinamo), Ministerul Transporturilor (Rapid, Locomotiva).
Cred că citind aceste rânduri vor tresări aceia care susțin că astăzi Federația Română de Rugby trebuie să investească (bani) în cluburi... În ce țară se întâmplă asta? Și cum se face că nici măcar în perioada comunistă FRR nu investea (bani) în cluburi?
Într-adevăr, FRR trebuie să asigure sprijin logstic. Eventual, să sprijine moral cluburile prin solicitarea unei susțineri financiare din partea autorităților locale.
CONCLUZIE: Dacă în perioada capitalistă (1913-1947), echipele de rugby au apărut, cu câteva excepții, doar în București, în anii 50, după instalarea comuniștilor la putere, numărul formațiilor din sportul cu balonul oval a crescut de la an la an. S-a dat ordin și s-au făcut. Și nu trebuie uitat un amănunt important. Era la puțin timp după război. Se trăia în condiții grele. Oamenii erau fericiți că au scăpat cu viață. Astăzi, situația e total diferită. Iar confortul face ca mulți oameni să ducă o viață sedentară.
(va urma)
Articole similare
17 Apr. 2026
LRK 2026 / ETAPA A 4-A / CSTIM - CSDIN 23-24: Conduși la pauză, Buldogii au revenit spectaculos și s-au impus la Timișoara
Meci spectaculos la Timișoara, pe stadionul „Gheorghe Rășcanu”, între formația gazdă SCM USV și Dinamo București. Bănățenii s-au desprins (18-7) până la pauză,...
17 Apr. 2026
ROMÂNIA / COPII & JUNIORI: Pe Stadionul Olimpia se va disputa un turneu AMRB în memoria lui Valeriu Irimescu
Asociația Municipală de Rugby București (AMRB) a anunțat că turneul numărul 3 de mini-rugby din această primăvară va fi dedicat memoriei celui care a fost rugbystul de valoare mondială, iar...
16 Apr. 2026
APARIȚIE EDITORIALĂ: Ziaristul sportiv Chris Thau a spus cine l-a inspirat în alegerea titlului cărții despre Irimescu / VIDEO
În urmă cu mai bine de o săptămână, la Muzeul Sportului din București a fost lansată cartea „Misterul Irimescu rămâne nedezlegat”. Scrisă de jurnalistul...
16 Apr. 2026
ROMÂNIA / CLUBURI: La despărțirea de Știința Baia Mare, Mihai Dico va da lovitura de începere a meciului cu Steaua
În rugby-ul românesc sunt multe cazuri de rugbyști care și-au legat numele de o singură echipă de club. E adevărat, numărul acestora devine tot mai mic în condițiile actuale...
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te la newsletterul Rugby.ro si primeste ultimele noutati pe email.
Comentarii 1 comentariu