Victoria Irlandei, o victorie a defensivei

     Corespondenta din Toronto.
     Cu siguranta, acest meci Irlanda-Franta, disputat la Dublin, si castigat de gazde cu 15-12, nu va ramane ca un punct de referinta in istoria Turneului celor VI Natiuni. A fost, fara indoiala, o intalnire de lupta, o continua si crancena lupta a gramezilor,dar, fara faze spectaculoase, rugby-ul de mare inspiratie a lipsit, iar „impresia artistica” a lasat de dorit.
Jocul francezilor lipsit de claritate


     In majoritatea covarsitoare a cazurilor, este o placere sa urmaresti jocul selectionatei Frantei. In special, de cand la conducerea echipei a venit Bernard Laporte, al carui echilibru si spirit analitic a imprimat o necesara doza de rigoare si organizare traditionalului joc creativ si plin de fantezie al francezilor, „ cocosii” intra pe teren cu o „partitura” bine invatata, expresie a unei tactici indelung pregatite.
     Ceea ce m-a frapat, insa, in mod neplacut, urmarind meciul de la Dublin, a fost tocmai lipsa unei asemenea tactici si a unei idei clare de joc. Poate ma insel, dar evolutia echipei Frantei in acest meci, desfasurat pe Lansdowne Road, mi-a dat senzatia ca, intr-o anumita masura, „tricolorii” au jucat mai mult din instinct, nefiind capabili sa interpreteze „partitura” lui Laporte si, implicit, sa urmeze si sa impuna strategia de joc stabilita de antrenorul lor. Rougerie, Traille cau Clerc, au incercat actiuni individuale, nesprijinite insa, indeajuns de inaintasi, in timp ce acestia au urmarit mai tot timpul sa se impuna intr-o „proba” de forta fizica, in fata unei gramezi care, spre surprinderea lor, nu a cedat deloc, ridicandu-se la inaltimea provocarii lansate de adversari.
     La aceasta inconsistenta de ansamblu a jocului „cocosilor”, a contribuit, fara doar si poate, si prestatia mediocra a perechii de mijlocasi, si, in special, a mijlocasului la gramada. Dimitri Yachvili a avut o evolutie sub asteptari, jucand slab, neinspirat, cu pase lente, el neconstituind o prezenta importanta in jocul echipei sale. La randul sau, Francois Gelez si-a facut datoria de transformeur, marcand cele 12 puncte ale formatiei sale, dar nu a reusit sa organizeze si, in acelasi timp, sa varieze, in joc deschis, atacul formatiei sale. Cred ca, din acest punct de vedere al organizarii jocului, absenta lui Galthie a contat enorm.
     In plus, ca si in intalnirea cu Anglia, de pe Twickenham, francezii au comis multe, prea multe greseli, inacceptabile la un asemenea nivel. Pase „inainte”, pozitii de ofsaid, greseli in jocul la sol, in aglomerari, toate acestea au insemnat ocazii oferite irlandezilor de a marca puncte, ocazii pe care acestia nu le-au ratat.

„Tricolorii” – o scadere a volumului de joc


     Ca urmare, jocul confuz, neclar, lipsit de consistenta al „tricolorilor”, a facut ca, in momentele de dominare (si ele au fost destule), ei sa nu fie capabili sa-si mentina concentrarea si luciditatea necesare pentru a-si concretiza superioritatea. Mol-urile rulante, o „specialitate” galica, nu au avut eficienta din alte meciuri, iar faza in care Ibanez a scapat balonul „inainte” intr-o situatie clara de eseu, constituie un exemplu limpede de lipsa de concentrare.
     In tuse, Harinordoquy si Pelous au inceput foarte bine partida, impunandu-se cu destula usurinta, si merita subliniat faptul ca, in unele momente ale primei reprize, irlandezii nici macar nu au incercat sa-l „contreze” pe capitanul echipei Frantei, pe repunerile lui Ibanez. In repriza a doua, insa, francezii nu au mai controlat tusa cu aceeasi autoritate, permitand irlandezilor sa castige cateva baloane foarte importante.
     Daca inaintarea nu a jucat, in general, la nivelul asteptarilor, se cuvine remarcata, insa, evolutia liniei a treia. Magne-Harinordoquy-Betsen au incercat, si in buna parte au reusit, sa mentina sub o presiune continua pe Stringer si Humphreys, influentand calitatea mingilor distribuite de cei doi mijlocasi. Betsen mi s-a parut in crestere de forma, in comparatie cu meciul de pa Twinckenham, iar Magne a dovedit ca ramane unul dintre cei mai buni jucatori de linia a treia din lume.
     Dupa aceste doua infrangeri in fata Angliei si Irlandei, Laporte pare a avea destule griji. Greselile tehnice, prea numeroase, care fragmenteaza continuitatea actiunilor, atat ofensive cat si defensive, deregland „turatia” de joc si oferind, in acelasi timp, adversarilor ocazii de a marca puncte pretioase; ineficienta ofensivei in momentele de dominare(sa consemnan faptul ca meciul de la Dublin a fost unul dintre putinele in care francezii nu au marcat nici un eseu!); lipsa de concentrare si luciditate, mai ales in faze-cheie ale meciurilor, care conduce la ratarea unor situatii favorabile.
     Toti acesti factori, enumerati mai sus, conduc, in cele din urma, la scaderea volumului de joc. Acestea ar fi, dupa parerea mea, principalele aspecte asupra carora antrenorul francez ar trebui sa-si concentreze atentia in perspectiva pregatirii pentru Cupa Mondiala. Singurul sector de joc care a fost la inaltime, a fost defensiva. Desigur, unul sau doua meciuri se pot castiga cu o defensiva bine pusa la punct, cum este cea a francezilor, dar aceasta nu este suficient pentru ambitiile „cocosilor” si ale antrenorului lor, care tintesc mult mai sus, mai precis, catre Cupa W. W. Ellis.

Irlanda – un formidabil bloc defensiv


     In primul rand, mi se pare important sa subliniem faptul ca victoria Irlandei este pe deplin meritata. Eddie O’Sullivan a pregatit meciul foarte bine, alegand cea mai potrivita, si probabil, singura, tactica posibila cu care putea sa-i invinga pe francezi. In primul rand, gramada trebuia sa reziste in fazele fixe, si a rezistat foarte bine, aceasta constituind o adevarata surpriza pentru francezi.
     Mai mult decat atat, gramada „verde” a reusit sa-si destabilizeze rivala, impingand-o cativa metri, intr-un moment decisiv al meciului, la sfarsitul reprizei a doua, castigand astfel un extrem de important balon pe introducerea adversa. Nu de multe ori ii este dat gramezii franceze sa sufere o asemenea „umilinta”, sa fie impinsa si ingenuncheata pe propria introducere! Linia intii Horan-Byrne-Hayes a avut un rol crucial in performanta exceptionala a gramezii, iar, in opinia mea, Marcus Horan a fost o adevarata revelatie, mai ales, prin prezenta activa si eficienta in aglomerari si mol-uri.
     Apoi, Humphreys, O’Driscoll si ceilalti au lansat nenumarate lovituri de urmarire in „22”-ul advers, incercand sa mentina jocul cat mai mult in terenul francezilor. Asa incat nu este de mirare faptul ca prima cursa a lui O’Driscoll, altfel un atacant pur-sange, s-a consemnat de abia in minutul 30! De altfel, Maggs, un centru foarte puternic, si nu O’Driscoll, a avut sarcina de a incerca sa atace direct, lansandu-se ca un obuz in centrul apararii franceze, ori de cate ori a avut ocazia.
     Si, nu in ultimul rand, defensiva trebuia sa faca fata cu brio probabilelor atacuri franceze. De fapt, aici s-a hotarat soarta partidei. Irlanda a castigat acest meci gratie unei aparari absolut formidabile, care a fost capabila sa absoarba presiunea atacurilor franceze.
     Blocul defensiv irlandez a fost de-a dreptul impenetrabil, iar faza din ultimul minut al primei reprize, in care Magne lansat spre but, eseul parand iminent, s-a lovit de „zidul” O’Driscoll-Murphy, fiind pur si simplu tintuit in aer, va ramane un exemplu de defensiva feroce, o chintesenta a faimosului „fighting spirit” irlandez!
     Daca defensiva a triumfat in acest meci, O’Sullivan este constient, desigur, ca, jocul echipei sale nu se poate baza exclusiv pe forta apararii. In rugby-ul de astazi, o echipa nu poate deveni „mare” etaland doar un joc uni-dimensional. Irlanda trebuie, si este pe deplin capabila, sa joace si ofensiv, pentru ca nu intotdeauna adversarii pe care ii vor avea in fata vor repeta greselile francezilor.
     Si apoi, cand ai in randurile tale un jucator de talia lui O’Driscoll, ar fi pacat si nedrept ca strategia de joc a echipei sa nu-i dea posibilitatea unui asemenea jucator sa imbogateasca rugby-ul cu imensul sau talent.