Twickenham a “inverzit” in plina iarna…

     Corespondenta din Toronto.
     Dupa doua etape linistite, Turneul celor VI Natiuni a inregistrat prima mare surpiza – si ce surpriza! – Irlanda reusind sa invinga Anglia, 19-13, chiar pe Twickenham! Ingenunchiindu-i pe englezi, dupa 10 ani, la Londra – ultima victorie inregistrandu-se in 1994, cand eseul lui Simon Geoghegan a consfintit victoria cu 13-12 a selectionatei “Trifoiului” –irlandezii au dovedit ca celebrul “fighting spirit” a renascut dupa esecul de la Cupa Mondiala.
Gramada irlandeza – la inaltime!


     Ar fi dificil si mi s-ar parea, in acelasi timp, nedrept sa evidentiez pe cineva anume din tabara irlandeza, deoarece triumful de pe Twickenham este rezultatul efortului intregii echipe. Si totusi, mi se pare necesar sa subliniez cativa dintre factori care, dupa parerea mea, au contribuit in mod decisiv la izbanda oaspetilor.
     In primul rand, gramada! Pachetul de inaintasi a avut o evolutie absolut re-mar-ca-bi-la, constituind temelia succesului echipei lui Eddie O’Sullivan. Superbă aceasta “revolta” a gramezii irlandeze impotriva “suveranitatii imperiale” engleze, superb efortul titanic depus pentru a ingenunchea o gramada socotita, cel putin in ultimii doi, ca cea mai puternica din lume, superbe darzenia si incrancenarea celor opt inaintasi care au acceptat si s-au ridicat la inaltimea provocarii de fortă impusa de Dallaglio si ai sai, superba energia cu care au atacat fiecare faza dominandu-si adversarii directi, atat in momentele fixe cat si in joc deschis!
     Linia intai Corrigan-Byrne-Hayes nu a cedat in fata “trio”ului Woodman-Thompson-Vickery, “atelajul” O”Kelly-O’Connell a realizat un meci de exceptie, iar linia a treia a placat formidabil, blocand – cu exceptia eseului lui Dawson- toate incercarile gazdelor de a perfora butul irlandez.
     Datorita gramezii, irlandezii au fost in masura sa domine atat teritorial cat si posesia balonului. Folosind in mod inteligent mol-urile rulante dupa castigarea baloanelor in tuse, oaspetii au folosit cu eficacitate o arma care pana nu de mult era “specialitatea” inaintarii engleze. Si pomenind de tusa, nu gasesc destule superlative pentru a caracteriza prestatia lui Malcolm O’Kelly si a lui Paul O’Connell! Veritabile “turnuri de control”, ei s-au impus cu autoritate in tusa, coplesindu-i prin siguranta lor pe Kay, Borthwick, Dallaglio si Hill.
     De altfel, inca de la inceputul meciului s-a observat limpede faptul ca irlandezii au intrat pe teren hotarati sa-i contreze pe englezi in tuse. Iar cei doi “O” s-au dovedit absolut magnifici, recuperand 7-8 baloane pe repunerea adversa si castigand astfel net “batalia” tusei.
     Gratie efortului inaintarii, irlandezii au mentinut o presiune constanta asupra liniilor engleze, in toate sectoarele de joc si in toate zonele terenului. Neobisnuiti cu un asemenea “tratament” gazdele nu au putut asigura acea continuitate in joc care a fost, intotdeauna, unul dintre punctele forte ale tacticii lor.

O’Gara – dirijorul orchestrei irlandeze


     Al doilea factor decisiv al triumfului irlandezilor l-a constituit forma de zile mari a lui Ronan O’Gara. Cu exceptia loviturii de pedeapsa ratate in primele minute ale partidei, dintr-o pozitie favorabila, mijlocasul la deschidere irlandez a fost impecabil. El a dirijat excelent jocul echipei sale, loviturile sale de picior, foarte precise, impingand mereu jocul inainte si asigurand superioritatea teritoriala a oaspetilor. Multumita viziunii si preciziei jocului de picior demonstrate de “uvertura”lor, irlandezii s-au putut mentine minute in sir in apropierea “22”-ului englezilor, amenintand continuu linia butului.
     Nu am vazut toate testele disputate de Ronan O’Gara sub tricoul echipei sale, dar nu cred ca el sa fi realizat un meci mai bun pentru tara sa, decat acesta care a consfintit una dintre cele mai frumoase si meritate victorii irlandeze obtinute la Twickenham.
     Alaturi de O’Gara, linia de treisferturi a jucat foarte bine atat in defensiva cat si in ofensiva. Obtinand numeroase baloane de la harnicii lor colegi de la inaintare, “treisferturile” au atacat periculos pe toata latimea terenului, folosind deseori pasele lungi pentru a desface zavorul apararii engleze. Si au reusit, eseul la colt al fundasului Dempsey fiind fructificarea unui astfel de atac, pornit de pe aripa dreapta si concretizat pe aripa opusa.
     Brian O’Driscoll ramane, fara discutie, vedeta rugby-ului irlandez, dar in acest meci el nu a stralucit deloc, parandu-mi-se destul de departe de cea mai buna forma a sa. In schimb, Irlanda a (re)descoperit un alt centru de mare valoare in persoana lui Gordon D’Arcy. Acesta a jucat excelent, cursele sale penetrante dovedindu-se foarte periculoase, el reusind sa strapunga de cel putin patru ori “perdeaua” defensivei engleze.
     Se pare ca selectionata “Trifoiului” are norocul de a avea in randurile sale o pereche de centri care are toate sansele sa straluceasca multi ani de acum inainte in arenele rugby-ului mondial. S-ar putea sa exagerez, cred insa ca de pe vremea lui Mike Gibson nu a mai avut Irlanda “treisferturi” de asemenea valoare.

Anglia – un joc lipsit de fluiditate


     Fara indoiala, Anglia a pierdut meciul la nivelul inaintarii. Campionii mondiali au intrat pe teren mult prea siguri si increzatori in superioritatea gramezii, neasteptandu-se, probabil, la o replica atat de ferma din partea unei formatii pe care cu doar un an in urma o spulberasera la Dublin cu 42-6. Iata insa, ca, de aceasta data, teribila inaintare engleza a fost “imblanzita” de o foarte curajoasa,darza si motivata adversara.
     Zdruncinati serios in gramada, englezii nu au fost capabili sa stabilizeze platforma necesara pentru construirea unui joc fluid si coerent. Ei au incercat in cateva randuri sa se impuna prin mol-uri rulante, Dallaglio a “sarjat” de cateva ori din spatele gramezii,dar, de fiecare data, atacurile gazdelor au fost blocate de catre inaintarea irlandeza.
     Surpriza neplacuta pentru Woodward si staff-ul sau tehnic, a fost neputinta inaintasilor englezi de a reactiona in fata presiunii exercitate de irlandezi in gramada. Cand, in primele zece minute ale partidei, la unul dintre viguroasele atacuri ale oaspetilor, Trevor Woodman a fost penalizat pentru prabusirea mol-ului irlandez, atunci s-a observat ca ceva nu era in regula in tabara gazdelor, iar gramada “Trandafirului” nu avea sa aiba o dupa amiaza foarte comfortabila.
     Problemele au fost amplificate de nesiguranta aruncarilor talonerului Steve Thompson si lipsa de coordonare a “saritorilor” in tusa, ceea ce a condus la pierderea a aproape jumatate din baloanele lansate pe repuneri proprii! Ori, cu un asemena procentaj in tuse este foarte dificil in rugby-ul de astazi sa castigi un meci test.
     Desigur, se poate ca Anglia sa fi avut o zi neinspirata, una dintre acele zile cand nimic nu iese conform planului. Ar putea fi vorba si de o pasagera lipsa de forma. Indiferent de cauzele care au dus la infrangerea in fata Irlandei, nu ma indoiesc de faptul ca echipa Angliei va avea puterea, resursele si capacitatea de a reveni la nivelul asteptat de la o campioana a lumii.
     Surprizele, pe langa farmecul lor aparte, au, uneori, darul de a spori si revitaliza interesul unei competitii. Turneul celor VI Natiuni, dominat in ultimii ani de “dualismul” franco-englez, avea nevoie de o surpriza de asemena calibru, iar victoria Irlandei obtinuta la Londra, a facut ca actuala editie sa nu mai fie doar un “pas in doi” pentru cele doua super-puteri europene si mari favorite, Anglia si Franta.
     Ceea ce, de altfel, este foarte bine.