Turneul „Leilor” Britanici in Noua Zeelanda - O avancronica sentimentala

     Introducerea profesionismului in rugby a fost, incontestabil, o masura necesara impusa de realitatile unei industrii sportive ale carei exigente se bazau, si se bazeaza, pe logica profitului si a pragmatismului.
     Am inteles necesitatea adaptarii rugby-ului la „noua ordine sportiva mondiala”, dar nu mi-a fost usor sa ma obisnuiesc cu ideea aderarii sportului cu balonul oval la structurile profesioniste. Marturisesc ca aceasta „schimbare la fata”, petrecuta in anul de gratie 1995, mi-a strecurat in suflet un sentiment de tristete generat, probabil, de ireversibilitatea momentului. Un moment in care rugby-ul, absorbit de cultura industriei sportului profesionist, isi pierdea, brusc, inocenta. Si, dupa cum spunea scriitorul american John Cheever, « partea trista despre inocenta, este faptul ca nu poate fi pierduta decat o singura data ». Din acel moment, pe Planeta Ovala, nimic nu avea sa mai fie ca inainte.
     Treptat, cluburile s-au transformat in veritabile intreprinderi, iar odata cu aceasta tranzitie s-a terminat si perioada romantica a sportului cu balonul oval. Epoca in care fermierii, studentii, arhitectii, doctorii, inginerii, profesorii, minerii, jucau rugby din pasiune, antrenandu-se seara, dupa orele de serviciu, pentru meciul de campionat de sambata sau duminica, s-a incheiat si a coborat incet-incet in istorie.
     In ciuda acestor schimbari majore, pe care le acceptam indiferent daca ne plac sau nu, ceea ce mi se pare extrem de necesar este ca rugby-ul sa isi pastreze traditia. Si in acest context, turneul „Leilor” Britanici capata o importanta deosebita, constituind, in momentul de fata, poate cea mai profunda expresie a traditiei rugbystice. Exista, desigur, Cupa Mondiala, Turneul Super 12, Turneul celor Trei Natiuni, Heineken Cup, si, bineinteles, Turneul celor VI Natiuni. Toate acestea sunt insa, cu exceptia competitei natiunilor europene, continuatoare a venerabilului Turneu al celor V Natiuni, competitii foarte tinere care de-abia au semanat semintele unei posibile traditii rugbystice ce va fi recunoscuta, probabil, peste ani.
     Ce inseamna un turneu al „Leilor” in Noua Zeelanda? Nu exista, dupa parerea mea, o caracterizare mai frumoasa decat aceea apartinand unui ziarist englez pentru care turneul selectionatei „Lions” in tara Maorilor a fost intotdeauna „o combinatie intre o cruciada medievala si o iesire cu scoala intr-o duminica dupa-amiaza”. Superb!
     Nu stiu cum va decurge aceasta serie a testelor dintre All Blacks si Lions. Nu incerc sa ghicesc cine va invinge si nu stiu ce loc va ocupa aceasta „campanie” a selectionatei Insulelor Britanice in bogata istorie a rugby-ului.
     Pentru cateva clipe insa, renunt sa ma gandesc la statistici, sa compar cifre sau sa incerc o analiza tehnica a acestui eveniment. Randurile care urmeaza se vor doar o „analiza” sentimentala a ceea ce as dori sa insemne aceasta serie.
     Prin urmare, mi-as dori ca „summit”-ul All Blacks-Lions sa insemne:
     - O intoarcere la izvoarele primordiale ale rugby-ului; o „dezbatere” rugbystica aprinsa, incinsa chiar, sustinuta de cei 30 de jucatori; o „dezbatere” fair-play, lansand „intrebari” si „raspunsuri” deopotriva, „in direct”, acolo, pe teren, cu privire la „starea uniunii” rugby-ului mondial.
     - O titanica batalie a gramezilor cu o formidabila infruntare a liniilor intai, in care duelurile pilierilor sa constituie nu doar o celebrare a fortei brute, ci si a tehnicii desavarsite; o titanica batalie a gramezilor in care jucatorii sa (re)descopere „maul”-ul si „ruck”-ul si sa (re)foloseasca, cu maiestrie, aceste vechi „unelte” rugbystice in inclestarea herculeana din teren.
     - O cavalcada nebuna a liniilor de treisferturi „galopand” dintr-un „22” catre celalalt, izbind cu sete „platosele” defensive si zguduind din temelii citadela adversa; o cavalcada dezlantuita, strafulgerata de sprinturi electrizante si pase elegante.
     - O sarabanda de placaje crancene, teribile, dar curate si corecte, care sa zagazuiasca talazurile ofensive, oprind iuresul „navalitorilor” catre propriul but.
     - O intoarcere, daca imi ingaduiti aceasta comparatie muzicala, de la stilul rock la stilul clasic. De la Pink Floyd la Beethoven. De la „Dark Side of the Moon” la Simfonia a V-a.
     Prin urmare, mi-as dori ca pentru 240 de minute jucatorii celor doua selectionate sa uite ca rugby-ul este meseria lor. Mi-as dori ca pentru 240 de minute, All Blacks si Lions deopotriva, sa joace cu gandul la Colin Meads, Brian Lochore, Syd Going, Bryan Williams, Gareth Edwards, Willie John McBride, Barry John, JPR Williams si la ceilalti giganti ai unui sport pur amator.
     Si, mai mult decat orice, as vrea ca aceasta serie Lions-All Blacks sa fie expresia unei splendide aventuri rugbystice, scotand la iveala de sub carapacea gramezilor, sentimentul unic al loialitatii si solidaritatii rugbystice care face ca acest sport sa fie atat de diferit de celelalte!
    
     Eugen Cionga – Toronto