Turneul celor VI Natiuni: nevoia de echilibru

     Un lucru care mi se pare interesant a fi evidentiat in acest start al Turneului celor VI Natiuni, este faptul ca Turneul a debutat nu atat sub semnul surprizelor, ci al echilibrului. Surprizele sunt frumoase, au farmecul lor aparte care mareste, in mod indiscutabil, interesul unei competitii. Ele sunt necesare pentru a transforma plictisul in spectaculos si lipsa de motivatie in entuziasm. O competite sportiva fara surprize este ca o prajitura fara mirodenii. In aceasta perioada, insa, in care profesionismul avantajeaza, in mod clar, puterea financiara in detrimentul traditiei, echilibrul mi se pare a fi „ingredientul” principal care poate asigura soliditatea competiilor rugbystice la nivel mondial. Aceasta afirmatie mi se pare a fi valabila si pentru Turneul celor VI Natiuni, dominat in ultimii ani de catre cele doua mari forte, Franta si Anglia.
     Tara Galilor si Scotia, care sunt doua natiuni de mare traditie, dar nu si bogate, carora li s-a adaugat si Italia, au oferit, prin evolutiile lor de sambata, speranta reducerii diferentei de valoare in natiunile europene, diferenta creata de profesionalizarea rugby-ului.
    
     Franta – o evolutie deceptionanta
    
     „Ca va mal, ca va mal pour l’equipe de France, Mesdames et Messieurs...” a exclamat, cu o anumita disperare in glas, crainicul Televiziunii franceze, la inceputul reprizei a doua cand Scotia conducea cu 9-0.
     Arareori mi-a fost dat sa vad o asemenea evolutie deceptionanta, lipsita de inspiratie, de fler, de fantezie, ca a echipei Frantei in acest meci de debut al Turneului! In fata unui Stade de France uimit de neputinta echipei favorite, „Les Bleus” au fost la un pas de dezastru. Afirmatia suna, poate, putin dramatic, dar cum altfel ar fi fost caracterizat un al treilea esec consecutiv pe teren propriu, dupa infrangerile din toamna trecuta, in fata Argentinei si a Noii Zeelande? Frica de a pierde, din nou, pe teren propriu a blocat, parca, instinctele si reflexele naturale ale elevilor lui Laporte.
     Echipa Frantei a parut a fi, inca, in „convalescenta” dupa „socul” psihic generat de esecurile in fata „Pumelor” si a All Blacks. „Cocosii” au jucat haotic, fara coerenta, fara rigoare, nereusind nici o clipa sa-si (re)gaseasca reperele fundamentale ale jocului lor obisnuit: utilizarea gramezii ca rampa de lansare a atacurilor la mana, folosirea mol-urilor penetrante ca o arma eficienta de avansare in terenul advers, fluiditatea ofensiva, fantezia si „explozia” treisferturilor.
     Este adevarat, Laporte a facut cateva schimbari majore fata de componenta echipei de anul trecut. El a inlocuit intreaga linie a treia titularizandu-i pe Tabacco, Chabal si Bonnaire, in locul formidabilului trio Betsen-Harinordoqui-Magne. Apoi, a prezentat o noua pereche de mijlocasi, Delaigue-Mignoni, in locul „duo”-ului Michalak-Yachvilli. Nici unul dintre ei nu s-a ridicat la inaltimea asteptarilor antrenorilor, dar ar fi nedrept ca acesti jucatori sa fie acuzati pentru evolutia slaba a formatiei lor cand intreaga echipa a Frantei s-a complacut intr-o mediocritate totala.
     In prima repriza, cel putin, francezii au evoluat de parca jocul s-ar fi desfasurat, dupa cum remarca fostul international englez, Stuart Barnes, „pe nisipuri miscatoare”.
     Fara a diminua cu absolut nimic truda si daruirea formidabila al unei extrem de curajoase echipe a Scotiei, trebuie subliniat faptul ca prestatia submediocra a francezilor s-a datorat nu atat superioritatii scotienilor, ci propriilor slabiciuni si lipsuri. Gazdele au comis, ca si adversarii lor, de altfel, prea multe greseli elementare: baloane pierdute „inainte”, in aglomerari si in tuse, pase ratate, balbaieli exasperante in faze clare de atac. Toate aceste greseli au condus la o fragmentare a jocului care a afectat in mod evident capacitatea creativa a echipei antrenate de Laporte.
     Dupa parerea mea, intrebarea fundamentala care ar trebui sa se puna in tabara franceza dupa o asemenea evolutie, este urmatoarea: Cum a fost posibil ca, in conditiile unei superioritati fizice clare a gramezii franceze, care si-a dominat copios adversara directa in fazele fixe (sarmanul Gavin Kerr a suferit teribil in fata lui Marconnet), echipa condusa de Pelous sa etaleze un asemenea joc neinspirat, saracacios si anost? Evident, aceasta intrebare atrage dupa sine alte cateva: A fost o problema de selectie? A gresit Laporte titularizandu-i pe Delaigue si Mignoni, sau pe Chabal, Tabacco, Bonnaire? Si-au subestimat francezii adversarii?
     Indiferent de raspunsurile la aceste intrebari, si acceptand ideea ca fiecare jucator poarta o responsabilitate clara in teren, cauza principala a acestei evolutii dezamagitoare a francezilor nu mi se pare a fi la nivel individual, ci la nivel colectiv. Reluand o idee enuntata mai sus, Franta nu a reusit nici un moment sa-si (re)gaseasca reperele jocului colectiv, presarat cu sclipiri individuale caracteristice celebrului „french flair”, o combinatie care a constituit secretul fortei „Tricolorilor” din ultimii ani.
     In special in prima repriza, jocul „cocosilor” a parut „rupt” la mijloc. Linia a treia, a carei evolutia a fost marcata de o suparatoare lipsa de initiativa, a manifestat o ineficienta surprinzatoare in joc deschis neavand un rol esential in constructia unor faze coerente de atac, lasandu-se dominata de trio-ul scotian White-Hogg-Petrie, in timp ce perechea de mijlocasi a dovedit o surpinzatoare lipsa de viziune in joc. Laporte l-a introdus pe Chabal pe postul de aripa de gramada, mizand pe prezenta fizica a acestuia (1,90 m, 108 Kg), dar flankerul de la Sale, in ciuda unor sarje in care si-a pus in valoare gabaritul, nu a impresionat deloc. Tabacco a fost extrem de sters pe postul de inchidere, in timp ce Delaigue si Mignoni nu fost capabili sa creeze acea scanteie care sa fi „aprins” focul de artificii al treisferturilor franceze.
     In vederea urmatorului meci impotriva Angliei, pe Twickenham, francezii sunt obligati sa-si ridice , in mod substantial, nivelul de joc. Chiar daca englezii au propriile lor probleme, care au iesit in evidenta in meciul de la Cardiff, „cocosii” nu vor avea nici o sansa daca vor repeta „performanta” din partida cu Scotia. Dar, cum bine se stie, francezii sunt capabili sa treaca, cu usurinta, de la agonie la extaz. Asadar...
    
     Scotia – la un pas de fericire
    
     In privinta echipei „Ciulinului”, trebuie spus de la bun inceput ca Bulloch si ai sai au suferit o infrangere nedreapta pe Stade de France, ei aflandu-se la doua minute de un rezultat de egalitate pe care l-ar fi meritat din plin. Evident, au existat decizii foarte discutabile ale arbitrilor, iar trei dintre ele au influentat in mod direct rezultatul acestei partide.
     In primul rand, eseul marcat de Hogg si anulat de arbitrul Nigel Williams la semnalizarea tusierului sau, irlandezul McDowell. Am revazut de cateva ori faza respectiva si din unghiul oferit de reluarea video nu mi se pare ca Hogg ar fi calcat, in mod clar, tusa. In al doilea rand, eliminarea lui Jon Petrie din ultimele minute ale jocului a fost nejustificata. Petrie nu a comis absolut nici o obstructie, el placandu-si in mod corect adversarul. Este adevarat, scotienii erau in „corzi” sufocati de presiunea francezilor, dar nu mi s-a parut ca ei sa fi comis o obstructie care sa fi necesitat acordarea unui cartonas galben. Iar daca ei au comis o neregularitate, nu cred ca Petrie a fost vinovatul. In fine, a treia decizie care i-a defavorizat pe oaspeti a fost sanctionarea, in prima repriza, a lui Cusiter intr-o faza care s-ar fi putut incheia cu un eseu. Nu am inteles ce incalcare a regulamentului a observat arbitrul Williams, dar Cusiter, care scapase catre terenul de tinta francez, a fost oprit de fluierul arbitrului galez.
     Fara indoiala, echipa Scotiei merita toate laudele pentru curajul si daruirea cu care a evoluat pe Stade de France. Maniera in care oaspetii s-au luptat pe teren contrand si anihiland, in numeroase momente ale meciului, o mult mai puternica echipa a Frantei, a fost, realmente, impresionanta. Subliniind inca o data, tenacitatea si curajul scotienilor, trebuie remarcate, in acelasi timp, si limitarile jocului lor. Temandu-se de forta de atac a gazdelor si constienti de superioritatea fizica a adverarilor, ei au adoptat o tactica simpla care s-a bazat pe eliberarea cat mai rapida a balonului din gramezi si aglomerari, si pe loviturile lungi de picior ale „uverturii” Dan Parks. Ei s-au aparat eroic, chiar si cand au ramas in 14 jucatori, dar exprimarea in teren a unei conceptii tactice cu accente creatoare, de asteptat la un asemenea nivel, a lasat de dorit.
     Inaintarea scotiana a fost dominata cateogoric in gramezile ordonate, iar linia de treisferturi s-a remarcat, mai ales, prin efortul defensiv. Au existat insa trei jucatori care s-au ridicat deasupra tuturor celorlalti printr-o evolutie absolut remarcabila: Hogg, White si Cusiter. „Inchiderea” scotiana a fost pe tot terenul, atacand din spatele gramezii sau intercalat in linia de treisferturi, prezent atat in ofensiva cat si in defensiva, in timp ce White a placat formidabil, eclipsandu-l complet pe Chabal, colegul sau de linie de la Sale.
     Chris Cusiter imi aminteste de Ray Laidlaw, „demi”-ul scotian din anii „80, cu o pasa sigura, rapid, dinamic, variind jocul in jurul gramezii si cu actiuni individuale care pot prinde pe picior gresit apararea adversa. Meritul sau este cu atat mai mare cu cat a jucat in spatele unei gramezi care s-a clatinat in fata presiunii exercitata de puternica sa rivala. Fara nici un dubiu, Cusiter are toate calitatile necesare pentru a deveni un mijlocas la gramada de mare valoare.
     Continuand ideea de la inceputul articolului, imi ingadui sa afirm ca, pentru binele rugby-ului mondial, Turneul celor VI Natiuni are nevoie, mai mult decat oricand, de o restabilire a echilibrului valoric intre natiunile europene. Daca acest echilibru, reflectat de rezultatele primei etape a Turneului este doar o intamplare sau inceputul unei nivelari reale a valorilor rugby-ului european, ramane insa de vazut.
    
     Eugen Cionga – Toronto