Turneul celor VI Natiuni: Ireland’s Call!

     Arareori am avut, avem si, probabil, vom avea prilejul de a vedea un asemenea meci! Sambata, 21 martie 2009, pe Millenium Stadium din Cardiff, s-a desfasurat un memorabil eveniment rugbystic care a depasit, prin intensitate, amploare, atmosfera, dramatism si emotie, granitele Planetei Ovale si ale universului sportiv.
    
    
     Meciul de la Cardiff a constituit un superb omagiu adus rugby-ului, traditiei si culturii rugbystice. A fost unul dintre acele momente care va ramane in istoria sportului, avand meritul de a fi scos in evidenta unicitatea rugby-ului.
    
     Aceasta este frumusetea rugby-ului!
    
     Am avut ocazia sa asist si la alte meciuri importante ale Turneului celor V/VI Natiuni, dintre care unele erau chiar decisive pentru realizare unui „Grand Slam”, dar niciunul nu a fost ca acesta.
    
     „Ireland’s Call” a rasunat deasupra stadionului „Millenium”si „soldatii” condusi de Brian O’Driscoll si Paul O’Connell au raspuns chemarii tarii lor, reusind sa castige cel de-al doilea Mare Slem din istoria rugby-ului irlandez! Irlanda a invins Tara Galilor, 17-15, reusind, astfel, „The Grand Slam” dupa 61 de ani de asteptare!
    
     61 de ani sa lupti pentru a castiga un Mare Slem! 61 de ani de speranta si rabdare! Cea mai lunga asteaptare din istoria rugby-ului irlandez a luat sfarsit sambata, pe un stadion aflat tocmai in inima Tarii Galilor, una dintre marile rivale ale Irlandei! A fost emotionant sa il vedem in tribune pe Jack Kyle, acum in varsta de 83 de ani, cel care a fost „uvertura” in echipa „Marelui Slem,” din 1948.
    
     Meciul de la Cardiff a constituit un eveniment exceptional, fiind mai mult decat un meci decisiv al Turneului celor VI Natiuni, semnificatia victoriei irlandezilor fiind mult mai profunda decat castigarea unui titlu.
    
     A fost o lupta pe viata si pe moarte, o batalie plina de o incrancenare si o ferocitate pe care numai marile batalii rugbystice le pot genera.
    
     Meciul a inceput in forta, a continuat in forta si s-a terminat in forta. Ciocniri dure, neanduratoare ca luptele gladiatorilor din arenele romane, un ritm debordant, cu atacuri si contraatacuri rapide, lansate de ambele parti. Irlandezii au dominat atat teritorial cat si posesia balonului, iar Paul O’Connell a fost absolut imperial in tuse. In ciuda acestei usoare superioritati, irlandezii s-au trezit condusi la pauza, 0-6. Una dintre cauzele care au condus la acest scor dezavantajos a fost faptul ca, in prima repriza, mijlocasii irlandezi au fost eclipsati de adversarii lor directi. Thomas O’Leary a fost dominat de agresivul Mike Phillips – cel mai bun jucator al gazdelor - in timp ce Ronan O’Gara, care nu s-a dovedit foarte precis in jocul sau de picior, a ratat o lovitura de pedeapsa in timp ce Stephen Jones a transformat doua.
    
     Repriza a doua a insemnat, insa, cu totul si cu totul altceva, irlandezii avand un start fulminant. Au urmat 5 minute de gratie, iluminate, probabil, de Sfantul Patrick, in care O’Driscoll si Bowe au marcat doua eseuri decisive! La primul eseu, dupa o tuse castigata de O’Connell, gramada irlandeza a avansat ca un tavalug, lent, implacabil, metru cu metru, centimetru cu centimetru, catre terenul de tinta galez, ingaduindu-i lui Brian O’Driscoll sa se strecoare sub un morman de trupuri si sa culce balonul pe linia butului.
    
     La cel de-al doilea, O’Gara a lansat o scurta, dar eleganta, lovitura de urmarire, peste linia de treisferturi adversa, balonul fiind recuperat, in plin fuleu, de catre Tommy Bowe care a sprintat formidabil, intre Gavin Henson si Shane Williams, direct catre eseu.
    
     Aceste 5 minute, care au intors rezultatul la 6-14, au fost decisive si au permis oaspetilor sa isi impuna o anumita autoritate in joc sub semnul careia s-a desfasurat restul reprizei secunde. Galezii nu au cedat deloc, Stephen Jones inscriind alte doua lovituri de pedeapsa si reducand scorul la 12-14.
    
     A urmat, apoi, acel splendid final pe masura giganticei batalii care se apropia de sfarsit. Fortand comparatia, imi permit sa afirm ca am asistat la un final shakesperean, prin tensiunea emotionala si dramatismul ultimelor minute. Un final ca in legendele medievale, cu un „turnir” in care cei doi „cavaleri”, Stephen Jones si Ronan O’Gara, s-au infruntat intr-un duel al drop-golurilor, in care irlandezul a biruit, in cele din urma. In minutul 75, Jones a intors rezultatul de la 12-14 la 15-14, pentru ca in minutul 77, O’Gara sa reuseasca drop-golul datorita caruia Irlanda a preluat conducerea cu 17-15. Drama nu s-a oprit, insa, aici. In ultimul minut de joc, Stephen Jones a executat o lovitura de pedeapsa de la 48 de metri, a carei transformare ar fi scufundat Insula de Smarald intr-un ocean al deznadejdei. Nu s-a intamplat asa deoarece zborul balonului s-a frant, spre deceptia galezilor, chiar sub bara transversala, consfiintind, astfel, triumful irlandezilor.
    
     Nu sunt irlandez, nu pot pretinde ca am simtit emotia uriasa pe care au incercat-o jucatorii si suporterii irlandezi. Dar, urmarind felul in care au jucat O”Driscoll si colegii sai, citind expresia de crancena determinare si hotarare de pe chipurile lor, am inteles, cred, ca tinerii barbati, cu „inimi de otel si capetele neplecate” au privit, intotdeauna, ca pe un privilegiu faptul ca s-au aflat in postura de a raspunde chemarii tarii lor! Ireland’s Call! Lauda jucatorilor irlandezi!
    
     Meciul de la Cardiff m-a facut sa inteleg, mai mult decat oricand, ca aceasta echipa a Irlandei a jucat pentru suporterii sai. Acesta este cel mai frumos sentiment pe care il poate incerca un suporter: sa simta ca echipa nationala joaca pentru tara si pentru, el, suporterul!
    
     Lauda Irlandei, jucatorilor si suporterilor sai!
    
     Eugen Cionga
     Toronto