Turneul celor VI natiuni- criteriu de evaluare a pregatirii

     Corespondenta din Toronto
Derby-ul Anglia-Franta, o uvertura europeana a Cupei Mondiale


     Editia 2003 a Turneului celor VI Natiuni, care va incepe sambata 15 februarie, reprezinta, pentru fiecare dintre cele sase selectionate, principalul criteriu de evaluare a nivelului de pregatire in perspectiva Cupei Mondiale.
     In ciuda faptului ca echipele europene vor mai disputa meciuri oficiale pana la startul marelui “summit” rugbystic , care se va desfasura la toamna, in Australia, comportarea in actuala editie a Turneului va da posibilitatea antrenorilor de a identifica, forma si consolida nucleul de jucatori in jurul caruia se va alcatui echipa de baza; de a testa, in acelasi timp, noi jucatori, mentinand astfel concurenta pe posturi in cadrul lotului; de a confirma (sau infirma), anumite idei si strategii de joc, si de a aprecia unde se afla echipa lor din punct de vederea al pregatirii fizice, tehnice, psihice, acum, la inceputul noului sezon al carui obiectiv principal este, fara indoiala, cistigarea trofeului William Webb Ellis
     Judecand prin prisma rezultatelor sezonului trecut, se pare ca Turneul, care debuteaza cu o veritabila finala continentala, se va incheia inainte de a incepe cu adevarat. Exagerez, desigur, dar Anglia si Franta au dominat cu atata autoritate rugbyul european, in ultimii ani, incat este dificil de crezut ca ele vor putea pierde locurile unu si doi in ierarhia europeana, tocmai in anul Cupei Mondiale. Evident, surprizele nu pot fi excluse, ele facand parte dintotdeauna din „repertoriul” Turneului. Irlanda, in primul rand, si apoi Scotia si Tara Galilor, fiind capabile, prin evolutii de exceptie, sa rastoarne calculele favoritelor, amenintand „dualismul” anglo-francez.

Meciul Anglia-Franta intre traditie si rivalitate


     Derby-ul de sambata, de pe Twickenham, are, semnificatii mult mai profunde decat cele ale unui simplu meci din cadrul Turneului.
     In primul rand, un meci Anglia-Franta ascunde in spatele sau, dincolo de traditie, multe alte meciuri disputate in decursul anilor, fiecare cu istoria sa, si impreuna cu ele, o lunga si acerba rivalitate rugbystica(si nu numai...). Daca englezii au dominat inceputurile rugby-ului si perioada de dinaintea celui de-a doilea razboi mondial, francezii s-au aratat superiori in anii „60-„70,( perioada care a insemnat mai mult un duel franco-galez decat unul franco-englez), ultima decada a secolului XX aratand, in schimb, o remarcabila revenire a supusilor Majestatii Sale, care au castigat trei „Grand Slams”(1991, 1992, 1995) fata de doua ale francezilor (1997, 1998).
     In al doilea rand, acest meci opune cele mai mari natiuni rugbystice ale Europei, singurele, de altfel, care, in momentul de fata, pot contesta suprematia Emisferei Sudice. Niciodata, de-a lungul istoriei rugby-ului, doua natiuni ale „batranului continent” nu s-au aflat, mai mult decat acum, in pozitia de a sfida superioritatea Sudului; niciodata in istoria Cupei Mondiale, nici chiar in finalele disputate in 1987, 1991 si 1999, nu s-au aratat aceste doua echipe, Franta si Anglia, mai puternice ca acum, si totodata capabile de a intrerupe seria succeselor sudiste, de a detrona pe australieni, campionii mondiali en-titre, si odata cu aceasta, de a destrama mitul invincibilitatii natiunilor „Sudului” la Cupa Mondiala.
     In al treilea rand, exista, cred, o dorinta ascunsa in spiritul oricarui competitor- fie el antrenor sau jucator- in acest venerabil Turneu; dorinta nu doar de a invinge, ci, de a invinge realizand Marele Slem.
     Atat Laporte cat si Woodward, chiar daca nu vor sa faca public un asemenea gand, stiu foarte bine ca, in prezent, fiecare dintre aceste doua echipe este capabila sa realizeze cinci victorii pe linie; in mod limpede, o asemenea performanta ar intari increderea jucatorilor in propriile forte, si, implicit, increderea in forta echipei lor. A te prezenta la Cupa Mondiala, in postura de campioana absoluta a Europei, ar insemna ceva enorm, in primul rand pe plan psihic pentru fiecare dintre aceste doua echipe.

Gramada franceza si treisferturile engleze-doua (ne)cunoscute ale meciului ?


     Cu ani in urma, cliseul analizei unei partide Franta-Anglia consta in a compara jocul plin de inspiratie si fantezie al „cocosilor” cu jocul solid, considerat (uneori pe nedrept) insa, lipsit de imaginatie si stereotip, al insularilor; „focurile de artificii” ale treisferturilor franceze cu rigoarea si disciplina gramezii engleze. Avind in vedere traditia si cultura rugby-ului in cele doua tari, comparatia ramane, in general, valabila. Imi ingadui, insa, cateva „amendamente”. Urmarind echipa Frantei in sezonul trecut, nu cred ca exagerez cu nimic afirmand ca punctul forte al francezilor l-a constituit, in primul rand, inaintarea.
     Cred ca „Les Bleus” poseda la ora actuala, cea mai puternica gramada din lume, mai puternica chiar decat cele prezentate de Noua-Zeelandea si Australia, in turneul european din toamna trrcuta. Nu putini comentatori ai rugbyului sustin ca „le cinq de devant”( linia intai si linia a doua) este cel mai puternic de pe planeta. De acord, si, in plus, as adauga ca si linia a treia Betsen-Harinordoquy-Magne, merita, fara nici o retinere, acelasi titlu. Si chiar daca De Villiers nu va juca sambata, fiind inlocuit de Califano, nu cred ca forta gramezii conduse de Ibanez va fi, cumva, diminuata. Aceasta nu inseamna ca linia de treisferturi a ramas in umbra inaintarii. Nu, nicidecum, „french flair-ul” nu este o simpla amintire, ci o realitate, asa incat, intr-o zi de mare inspiratie, Traille, Garbajosa, Clerc si colegii lor pot strapunge cu usurinta cele mai „betonate” aparari.
     Pe de alta parte,linia de treisferturi engleza, aflata, de cativa ani, intr-un progres continuu, a avut, la randul ei, un sezon de-a dreptul exceptional, dand dovada de o formidabila forta de penetratie, care o propulseaza, cel putin in momentul actual, printre cele mai bune din lume. Fara a fi la fel de creativi ca adversarii lor de dincolo de Canalul Manecii, dar robusti si rapizi, atacantii englezi imprima jocului lor o dimensiune fizica in regim de mare viteza, caracteristica a echipelor din Emisfera Sudica, care poate pune in incurcatura orice echipa din lume.
     In mod evident, un meci de un asemenea nivel, nu poate fi castigat doar de inaintare sau doar de linia de atac. Asa incat, ambele formatii vor trebui sa etaleze un joc complet, caracterizat printr-un echilibru permanent intre gramada si treisferturi. Teoretic, daca momentele fixe (gramezile si tusa) vor fi egale, atunci soarta meciului se va decide la nivelul posesiei si conservarii balonului. Formatia care va reusi sa mentina mai mult timp posesia mingii, va beneficia de numeroase momente de atac, impunand astfel, o presiune continua asupra adversarei sale. Tactica gazdelor va fi, cred, destul de simpla: Leonard, White, Johnson, Hill si ceilalti vor incerca, in primul rand, sa se impuna in aglomerari si mol-uri, sa pastreze posesia balonului perioade de timp cat mai lungi, pentru a-i lipsi, in acest fel, pe adversarii directi de „munitiile” destinate „cavaleriei usoare” tricolore. Linia de treisferturi franceza fara baloane este ca un buchet de flori, fara apa, ofilindu-sa in glastra. In acelasi timp, dominand posesia balonului, inaintasii englezi vor putea pune in valoare calitatile deosebite de atacanti ale lui Robinson, Greenwood si, mai ales, Cohen.
     In ceea ce ii priveste pe francezi, bazandu-se pe calitatile inaintasilor, cred ca ei vor incerca, de la inceput, sa impuna un exercitiu de forta in gramada, incercand sa-si oboseasca rivalii. Uzand gramada engleza, „cocosii” ar fi avantajati, in cele din urma, in fazele dinamice ale jocului, aceasta conducand, in mod logic, la controlul balonului. Si toata lumea rugby-ului stie de ce sunt in stare treisferturile franceze atunci cand au suficienta mingi pentru a ataca „la mana”.

Factorul Wilkinson


     Fara indoiala, Jonny Wilkinson reprezinta un factor care poate avea o influenta decisiva in derby-ul de pe Twickenham. Bernard Laporte stie foarte bine ca echipa sa nu poseda o „uvertura” de asemenea valoare. Adevarat, nici Merceron, nici Gelez nu sunt jucatori de calibrul lui Wilkinson. Dar, la fel de adevarat este faptul ca Franta a mai invins Anglia cu Wilkinson in teren. Si, la fel de adevarat este faptul ca, intr-o zi de gratie, factorul-Clerc, sau factorul-Rougerie pot anula factorul-Wilkinson.
     Pana la un punct, randurile de mai sus reprezinta doar simple speculatii rugbystice. Ceea ce nu constituie deloc o speculatie este faptul ca Jonny Wilkinson este, actualmente, cel mai bun mijlocas la deschidere din lume. Mai bun decat Mehrtens, mai bun decat Larkham(sunt sigur,insa, ca cei doi nu si-au spus inca ultimul cuvant).
     Wilkinson se poate astepta la un „tratament” special din partea trio-ului Betsen-Harinordoquy-Magne care va cauta sa exercite o presiune constanta asupra tanarului mijlocas de la Newcastle, anihilarea acestuia fiind, probabil, una dintre componentele tacticii pregatite de Laporte. Poate ca acesta este si motivul care l-a determinat pe Clive Woodward sa il titularizeze pe pozitia de centru, pe Charles Hodgson, care, la echipa sa de club, Sale Sharks, evolueaza ca mijlocas la deschidere. Faptul ca antrenorul englez a ales sa joace cu doua „uverturi”, arata intentia sa de a incerca sa reduca, intr-o oarecare masura, presiunea care apasa pe umerii lui Wilkinson.
     Evident, Woodward si-a asumat un anumit risc prin aceasta titularizare, deoarece, s-ar putea ca Hodgson sa se dovedeasca a fi punctul mai slab din centrul defensivei (sau ofensivei) echipei sale; pozitia de centru necesita anumite automatisme si reflexe caracteristice postului, pe care un mijlocas la deschidere s-ar putea sa nu le posede. Exista, desigur, si exceptii, si imi aduc aminte ca Mike Catt a jucat, cu succes, in nationala Angliei, si ca mijlocas si ca centru.
     Jonny Wilkinson este, deja, o vedeta a planetei ovale. Pentru a intra definitiv in istoria rugby-ului, el mai are de facut cativa pasi. Pasi care pot incepe (sau nu), intr-o dupa amiaza de februarie, la Londra, pe Twickenham, si se pot incheia (sau nu) cateva luni mai tarziu, intr-o dupa amiaza de noiembrie, la Sydney, pe Stadium Australia.