Turneul celor Trei Natiuni 2005: Observatii si Concluzii

     Fiecare editie a Turneului celor 3 Natiuni reprezinta un eveniment rugbystic care starneste un interes deosebit fiind urmarit cu interes pe intreaga Planeta Ovala. Anul acesta insa, in contextul turneului “Leilor” Britanici in Noua Zeelanda, competitia suprema a Sudului a fost asteptata cu un interes enorm, atat de suporterii cat, mai ales, de criticii Noii Zeelande. Primii doreau sa-i convinga pe sceptici – cred, insa, ca in adancul sufletului lor, doreau sa se convinga si pe ei insisi - ca 2005 reprezinta intr-adevar nasterea unei mari echipe All Blacks. Cei din urma, care vedeau in selectionata antrenata de Graham Henry o echipa „buna”, dar nu mai mult decat atat, deloc impresionati de evolutia neo-zeelandezilor in testele cu Lions, inclinau sa creada ca Noua Zeelanda va esua in tentativa ei de a cuceri Tri-Nations Cup 2005.
    
     All Blacks cu castigat o batalie, dar nu si razboiul
    
     In ciuda faptului ca i-au depasit clar pe „Lions” castigand seria testelor cu 3-0, destui analisti, in special cei britanici, desi au recunoscut superioritatea gazdelor, au fost retinuti in a lauda performanta echipei conduse de Umaga, sustinand ca triumful All Blacks s-a datorat, in mare masura, evolutiei slabe a « Leilor » si nu valorii neo-zeelandezilor. Asa incat toata suflarea rugbystica, atat din Sud cat si din Nord, a asteptat cu nerabdare editia 2005 a Turneului celor 3 Natiuni, pentru a vedea cum va evolua Noua Zeelanda in fata Australiei si Africii de Sud, considerand ca aceste infruntari vor fi principalul test pentru echipa cotata ca „Number 1” in lume.
     Incercand o analiza a celei mai importante competitii a Emisferei Sudice, mi se pare important sa subliniez, de la bun inceput, faptul ca victoria Noii Zeelande in actuala editie a Turneului Tri-Nations este incontestabila. A fost un turneu foarte echilibrat, dar victoria echipei conduse de Tana Umaga nu poate fi pusa la indoiala, All Blacks dovedindu-se mai buni decat Springboks si Wallabies, ei confirmand astfel pozitia de cea mai buna echipa a lumii.
     Ceea ce merita insa a fi discutat si analizat este maniera in care All Blacks au jucat in acest Turneu. Intrebarea care se pune este urmatoarea: A fost justificat entuziasmul aprigilor suporteri All Blacks si al presei neo-zeelandeze care, dupa victoria in testele impotriva „Leilor” Britanici, ii si declarasera pe All Blacks invingatori ai Cupei Mondiale din 2007? Sau justificat a fost scepticismul lui Sir Clive Woodward si al ziaristilor britanici care, acceptand destul de greu naufragiul „Leilor” pe tarmurile Noii Zeelande, temperasera entuziasmul local, incercand sa minimalizeze intr-o oarecare masura victoria gazdelor, declarand ca sunt curiosi sa vada cum vor evolua All Blacks in fata australienilor si a sud-africanilor?
     Ca intotdeauna cand parerile sunt exprimate in forme extreme, radicale chiar, adevarul este undeva la mijloc. Opinia mea este ca All Blacks nu alcatuiesc, deocamdata, super-echipa dorita de suporterii lor, o super-echipa capabila sa domine cu autoritate rugby-ul mondial, dar reprezinta, in schimb, in acest moment, cea mai buna selectionata nationala din lume. Ei nu au impresionat in meciurile cu Australia si Africa de Sud, nu au produs un joc exceptional, dar, in final, s-au aratat superiori adversarilor lor in clipele decisive ale fiecarei partide, castigand, la mare lupta, dar pe merit, Turneul Tri-Nations.
     Sa incercam, deci, sa analizam, pe scurt, plusurile si minusurile echipei antrenate de Graham Henry.
    
     Gramada All Blacks in progres constant
    
     Cel mai mare castig al Noii Zeelande mi se pare a fi evolutia gramezii. De la sosirea lui Henry la conducerea echipei nationale, gramada All Blacks se afla intr-un progres continuu. Aceasta s-a observat limpede in turneul european din toamna anului trecut, care a culminat cu lectia de rugby oferita francezilor pe Stade de France, cresterea valorica evidenta fiind confirmata in meciurile cu British „Lions”.
     Inaintarea All Blacks a castigat in coeziune si omogenitate, si este evident efortul ei de a-si canaliza atat forta fizica cat si mentala in exercitarea unei presiuni considerabile asupra adversarei directe in gramezile ordonate si in cele spontane. In general, „the tight five” – linia intai si a doua – pare din ce in ce mai sudat, asigurand gramezii stabilitatea necesara pentru a constitui o platforma solida de lansare a atacurilor liniei de treisferturi. In joc deschis, inaintasii All Blacks au demonstrat, in anumite momente ale meciurilor, un dinamism si o agresivitate care i-au ajutat sa perforeze perdelele defensive, varful de lance fiind, in opinia mea, Kevin Mealamu, un taloner care evolueaza excelent in joc deschis, si care confera liniei intai un dinamism si o energie ofensiva, absolut remarcabile.
     Desi a functionat mai bine in meciurile verii, tusa ramane o problema inca nerezolvata, dand destule dureri de cap antrenorilor neo-zeelandezi. Chiar daca nu constituie singura cauza a acestei probleme, evolutiile inegale ale lui Ali Williams reprezinta, in schimb, unul dintre factorii principali care influenteaza in mod negativ comportarea de ansamblu a gramezii. Williams este capabil sa realizeze meciuri exceptionale, asa cum a fost primul test in fata „Leilor”; faze inspirate, precum lovitura de picior prin care i-a servit eseul pe tava lui Howlett, in ultimul meci impotriva Australiei; alteori insa, dispare complet din joc, infasurandu-se intr-o inexplicabila mediocritate.
     Linia a treia, dominata de prezenta lui Ritchie McCaw, care desi nu a dovedit o forma deosebita, ramane unul dintre cei mai valorosi flankeri ai lumii, a iesit in evidenta prin truda si eficienta in aglomerari, sector de joc in care neo-zeelandezii si-au contrat, uneori decisiv, adversarii, lipsindu-i de numeroase baloane, si creandu-si astfel ocazii de atac.
     In ciuda unei evolutii, in general, satisfacatoare, linia a treia are si ea probleme ei, cea mai important parandu-mi-se a fi lipsa unei „inchideri” veritabile.
     In prezent, Noua Zeelanda joaca, dupa parerea mea, cu trei flankeri, So’oialo fiind mai mult aripa de gramada decat „Numarul 8”. All Blacks au nevoie pe acest post de un jucator cu gabarit impresionant, capabil sa lanseze sarje devastatatoare din spatele gramezii, „spargand” prima cortina defensiva adversa si deschizand drumul flankerilor sau al „cavaleriei usoare” catre butul advers. Noua Zeelanda nu are in momentul de fata un jucator de tipul lui Lyons sau Corry, jucatori a caror prezenta fizica masiva devine foarte eficienta in sarjele gramezii.
     In ciuda acestui progres evident, gramada All Blacks se afla, inca, in plina faza de reconstructie, neatingand, deocamdata, acea maturitate deplina care sa o faca se se impuna cu autoritate in fata rivalilor directi.
    
     Jocul de ansamblu si „caderile” temporare
    
     In ceea ce priveste jocul de ansamblu al Noii Zeelande, imi ingadui sa fac doua observatii.
     In primul rand, se intampla ca in cursul unei partide, All Blacks sa aiba perioade de „cadere” – fizica,mentala – in care lasa echipei adverse initiativa totala, permitandu-i acesteia sa se desprinda sau sa recupereze diferente mari de puncte. In primul meci cu Australia, neo-zeelandezii erau condusi dupa 15 minute, cu 13-0, dar au avut forta sa revina si sa castige cu 30-13. In cel de-al doilea meci cu „Wallabies”, castigat cu 34-24, neo-zeelandezii au condus cu 20-0, dupa 30 de minute, dar le-au ingaduit oaspetilor sa inscrie rapid 3 eseuri si sa se apropie pana la 19-20. Si trebuie remarcat faptul ca aceasta revenire nu s-a datorat unei evolutii exceptionale a australienilor, ci, in mare masura, colapsului temporar al gazdelor. Apoi, in primul meci cu Springboks, neo-zeelandezii s-au lasat condusi cu 13-0, nemiaputand remonta deficitul si pierzand meciul cu 16-22.
     In mod evident, pentru a-si consolida pozitia din fruntea ierarhiei mondiale si a capata autoritatea unui lider incontestabil, neo-zeelandezii au nevoie sa elimine din jocul lor asemenea oscilatii care conduc la situatii dificile si, uneori, la diferente de scor care nu mai pot fi recuperate. Aceste pierderi de ritm si de tempo sunt periculoase, primejdioase chiar, iar la Cupa Mondiala vor fi absolut inacceptabile.
     In al doilea rand, s-a observat destul de clar faptul ca, atunci cand joaca sub presiune, All Blacks comit prea multe greseli. Lasand la o parte greselile individuale ale lui Leon McDonald, care au condus la primirea a doua eseuri, mi s-a parut ca cele mai multe probleme le-au avut neo-zeelandezii in tuse. In momentul in care „prinzatorii” adversi i-au contrat pe propriile repuneri, Jack si Williams au avut probleme in a-si castiga baloanele. Astfel de situatii conduc la momente de cumpana in tabara All Blacks, influentand siguranta jocului lor de ansamblu.
     In privinta liniei de treisferturi, antrenorii isi pun mari sperante in rezervorul de talente pe care il au la dispozitie. Rokocoko si Howlett au revenit in tromba, iar in spatele lor se afla Gear si Sivivatu. Jocul nesigur al lui McDonald pe postul de „uvertura” i-a convins, probabil, pe Henry si colegii sai, ca acesta ar trebui sa evolueze numai ca fundas, „dublandu-l” pe Muliaina.
     Piri Weepu a avut o prestatie promitatoare, poseda un gabarit care il ajuta sa atace ca un adevarat flanker, dar nu are viteza si explozia lui Kelleher. Luke McAllister l-a inlocuit cu succes pe Carter, accidentat, dar amandoi mijlocasii la deschidere au nevoie de mai multe meciuri dificile pentru a convinge.
     Repetand ideea de la inceputul articolului, mi se pare ca Noua Zeelanda a castigat o batalie dar nu (inca) si razboiul.
    
     Africa de Sud la un pas de victorie
    
     Springboks s-au aflat la cateva minute de a castiga pentru a doua oara consecutiv Turneul celor 3 Natiuni. Eseul lui Mealamu din finalul meciului de la Dunedin, le-a spulberat sperantele, dar, in ciuda dezamagirii produse de aceasta infrangere dramatica, Jack White poate avea destule motive de satisfactie. Echipa Africii de Sud se afla pe o panta ascendenta, inregistrand un progres semnificativ si confirmand evolutia buna de anul trecut.
     Conceptia de joc a sud-africanilor se bazeaza pe forta, fizica si tehnica, a inaintarii. Ca si in cazul Noii Zeelande, se cuvine remarcat progresul gramezii, care constituie punctul forte al jocului sud-africanilor.
     Ramane de vazut cum va evolua in turneul european din aceasta toamna, dar linia a doua Matfield-Botha este, probabil, in acest moment, cea mai valoroasa din lume. Ei pot domina orice adversari in tuse, culegand numeroase baloane care pot fi transformate de catre perechea de mijlocasi in baloane de atac.
     Schalk Burger este, la randul sau, un flanker de mare valoare si, dupa parerea mea, in aceasta editie a Turneului, el s-a ridicat deasupra lui McCaw, considerat de cativa ani a fi cea mai buna aripa de gramada din lume. Daca Juan Smith va confirma saltul valoric din acest sezon, iar Joe Van Niekerk va reveni la nivelul din 2001-2002, atunci Africa de Sud va avea o linia a treia redutabila.
     Nu totul este insa roz pe platourile sud-africane. Ceea ce este ingrijorator pentru aceasta tanara selectionata Springboks este, in opinia mea, lipsa creativitatii la nivelul perechii de mijlocasi si a liniei de treisferturi. Centrii si aripile sunt, in general, jucatori atletici, puternici, care nu se tem deloc de contactul fizic cu adversari directii cautand cu insistenta „spargerea” liniei „frontului” prin patrunderi in forta. In ciuda unor reusite, atacurile lor pacatuiesc insa printr-o suparatoare lipsa de fantezie si imaginatie, care limiteaza potentialul ofensiv al „Antilopelor”.
     In aceasta editie a Turneului am vazut o linie de treisferturi sud-africana care a practicat un joc foarte oportunist, stand mereu „la pânda” si „vanand” greselile adversarilor. Este foarte bine sa stii sa profiti de erorile comise de rivalii directi si sa concretizezi aceste greseli in puncte pretioase, care pot hotari, uneori, soarta unor meciuri decisive. Dar nu cred ca oportunismul este atributul unei mari echipe, iar jocul unei formatii de talia si traditia Africii de Sud, trebuie sa se bazeze pe mult mai mult decat specularea greselilor adversarilor. Daca procentajul erorilor adversarilor scade aproape de zero – si aceasta se poate intampla la Cupa Mondiala – atunci oportunismul nu la va servi la mai nimic sud-africanilor. Nimic nu este exclus, dar nu cred ca trofeul mondial se poate castiga bazandu-te pe interceptii si sprinturi fulminante.
     Daca facem o scurta trecere in revista a eseurilor marcate de Spingboks in acest Turneu, observam urmatoarele:
     In meciul de la Dunedin, impotriva Noii Zeelande, cele trei eseuri inscrise de Habana, Januarie si Fourie au fost posibile din cauze a trei greseli ale neo-zeelandezilor; in meciul de la Perth, castigat impotriva Australiei, Habana a inscris doua eseuri in urma unor contraatacuri superbe, este adevarat, dar generate de doua greseli ale lui Lyons si Rogers; in victoria obtinuta la Cape Town in fata Noii Zeelande, singurul eseu al gazdelor a fost marcat de Jean de Villiers in urma unei interceptii in propriul „22” dupa o pasa gresita a lui Kelleher, care era inca ametit in urma knock-down-ului suferit in fata lui Matfield.
     Toate aceste eseuri au insemnat – ceea ce, subliniez, este foarte important - puncte pe tabela de marcaj, dar nici unul dintre ele nu a fost rodul unor scheme de atac sau combinatii, pregatite la antrenamente. Dupa cum mentionam mai sus, oportunismul ramane o arma eficace in panoplia oricarei echipe, dar nu poate constitui, totusi, criteriul fundamental al stabilirii valorii unei echipe in elita mondiala.
     Asadar, una dintre problemele, nu tocmai usoare as zice, cu care se confrunta Jack White este, dupa parerea mea, formarea unei perechii de mijlocasi care sa constituie un adevarat „centru de comanda” al echipei. O pereche de mijlocasi care sa se caracterizeze prin forta creativa, fantezie si imaginatie, capabila sa puna in valoare o linie de treisferturi care iese in evidenta, in primul rand, prin remarcabile calitati fizice.
     Trecand in revista aspectele pozitive, Springboks au impresionat prin calitatea defensivei etalate in toate cele patru meciuri. Au fost momente in partidele sustinute in care apararea sud-africana a fost de-a dreptul impenetrabila, dovedind o organizare defensiva ireprosabila, fundamentul acestei tacticii defensive constituindu-l izolarea completa a purtatorului de balon. Aveam impresia uneori ca asistam la un meci de rugby in XIII, existand faze in care purtatorul de balon era inconjurat de doi-trei jucatori sud-africani, fiindu-i astfel imposibil sa continue atacul echipei sale!
     Prin urmare, nu cred ca exagerez daca afirm ca baza evolutiei bune a Africii de Sud s-a datorat, in mare parte, exceptionalei organizari si flexibilitati defensive. Daca Springboks vor adauga acestei organizari defensive extraordinare o dimenisune ofensiva pe masura, atunci ei vor putea fi considerati printre marii favoriti ai Cupei Mondiale.
    
     Australia intr-un moment de criza
    
     Fara indoiala, aceasta editie a Turneului a constituit o mare dezamagire pentru australieni. Este pentru prima data, din 1968-1969, cand „Wallabies” au pierdut cinci teste la rand, si tot prima data cand au terminat Turneul celor Trei Natiuni fara sa obtina nici o victorie. Acestea sunt „recorduri” cu care Eddie Jones nu se poate mandri, iar presa australiana nu a pierdut prilejul de a-l necaji pe antrenorul „Cangurilor”.
     Deceptionanta a fost prestatia gramezii si, mai ales, a liniei intai. A fost limpede pentru toata lumea faptul ca pilierii australieni au fost complet dominati in toate fazele jocului de catre adversarii directi. Young, Baxter si Dunning nu s-au ridicat nici un moment la nivelul acestei competitii, evolutia lor slabe fiind una dintre cauzele principale ale esecului australian. Fie ca a fost vorba de o trecatoare criza de forma, in cazul tinerilor Baxter si Dunning, sau o uzura prelungita in cazul veteranului Young, cert este nu poti emite pretentii la castigarea unui trofeu de asemenea anvergura, fara a avea o linie intai competitiva la cel mai inalt nivel.
     Problema liniei intai trebuia sa fie rezolvata rapid – mai sunt doar doi ani pana la Cupa Mondiala – iar Eddie Jones a si declarat ca una dintre prioritatile turneului european din aceasta toamna este revenirea in forma a titularilor de pana acum, precum si incercarea unor noi pilieri.
     O a doua cauza a nereusitei australienilor a fost lantul de accidentari a unor jucatori de baza ai echipei. Larkham, Flatley, Lyons, Sailor, Paul, Mortlock, Giteau, Turinui,Latham sunt jucatori care nu pot fi inlocuiti cu usurinta. Eddie Jones a fost obligat sa faca veritabile jonglerii pentru a acoperi diferite posturi, dar nu intotdeauna improvizatiile au avut rezultatul scontat.
     Cu toate aceste infrangeri, „Cangurii” au aratat ca, in ciuda problemelelor reale de la nivelul inaintarii, linia de treisferturi se afla intr-o situatie mult mai buna. Tanarul Drew Mitchell a avut un debut de zile mari pe postul de fundas, in timp ce Clyde Rathbone, Morgan Turinui, Mark Gerrard si chiar Lloyd Johansson, au avut comportari mai mult decat meritorii in situatia in care gramada proprie era net dominata de adversari.
     In privinta lui Gregan, care a jucat foarte bine in ultimul meci al Turneului, impotriva Noii Zeelande, el va ramane titular atata vreme cat concurentii sai pe postul de mijlocas la gramada se vor dovedi mai buni. Pana acum nici Whitaker si nici Henjak nu s-au aratat mai buni, asa incat nu mi se pare surprinzator faptul ca George Gregan va conduce Australia in turneul european din aceasta toamna.
    
     Eugen Cionga – Toronto