Telenovela antrenorilor la Timisoara

Tags: timisoara saracens Grainger Heikell este ultimul antrenor concediat de Timisoara Saracens, intr-o perioada relativ scurta de timp. Sigur ca Heikell a fost dat afara dupa eliminarea suferita pe teren propriu, contra rusilor de la Krasnyi-Yar, insa acest lucru se inscrie, dupa cum vom incerca sa detaliem, intr-un context mai larg.

De la resuscitarea rugby-ului banatean au trecut cam 7 ani, adica de cand la carma echipei a fost instalat sud-africanul Chester Williams.

​Atunci cand echipa era pe val, fostul campion mondial, dupa ce castigase titlul cu Timisoara, a plecat de la echipa. Multa lume, la momentul respectiv, nu si-a putut explica aceasta mutare, mai ales ca dinspre conducere nu s-au dat multe detalii. Faptul ca Williams si-a dorit sa fie mai mult langa familie a fost, atunci, o explicatie acceptabila.

​Dupa Chester Williams, a fost promovat unul dintre secunzii sai, Danie de Villiers. Echipa a mers cat a mers, dupa care, iarasi fara o explicatie prea logica si prea transparenta pentru public, a intervenit ruptura. Danie de Villiers a plecat, locul sau fiind luat de unul dintre secunzii din staff, Grainger Heikell.

Scenariul s-a repetat si acum, insa, de data aceasta, exista supozitia lipsei de rezultate si de performanta sportiva. Numai ca, ati ghicit, locul lui Heikell a fost luat de un secund al sau, Sosene Anesi.

​Consideram totusi ca un club mare, care doreste sa aiba performante, ar trebui sa isi reconsidere tactica utilizarii staff-ului tehnic. Este clar ca, la nivelul bancii tehnice, iti trebuie oameni valorosi si carora sa le oferi continuitate, cu proiecte sustenabile pe teren lung.

​Sub rezerva explicatiei ca sunt supozitii speculative si fara a avea suspiciunea ca la Timisoara se intampla asa, ne permitem, ca o concluzie, sa afirmam urmatoarele:

- conducatorii nu trebuie sa isi depaseasca limitele de competenta si sa nu confunde activitatea manageriala cu cea strict rugbystica. Faptul ca ei aduc banii necesari functionarii nu ii transforma in antrenori;
- un secund, momit ipotetic cu un pumn de arginti in plus, nu va fi niciodata mai bun decat principalul pe care il inlocuieste;
- un secund care accepta sa preia rolul dupa o situatie neclara care a condus la indepartarea unui coleg al sau din staff, inseamna ca nu are valoare ca om;
- un antrenor care accepta imixtiunile conducerii in planurile tehnico-tactice, nu are ce cauta la o echipa performanta;
​- un sir de intamplari asemanatoare, petrecute la mica distanta temporala una de alta, nu mai inseamna coincidenta.

​Pentru a nu intra in polemici inutile, propozitiile de mai sus nu vizeaza neaparat cazul Timisoara Saracens, ci se adreseaza, cu putere de generalitate, intregului esichier rugbystic. Daca vreunii din acest areal se regasesc ca fiind vizati, atunci este strict problema lor si ar trebui sa reflecteze asupra problematicii in sine.

​Certitudinea este ca Timisoara Saracens prezinta anumite simptome cu privire la antrenori si comportamentul fata de acestia, toate repercutandu-se asupra rezultatelor echipei in competitiile oficiale, interne si internationale.