Semifinala Noua Zeelanda - Australia: Lauda fortei colective!

    
     In cea de-a doua semifinala desfasurata la Eden Park, in Auckland, All Blacks i-au invins pe Wallabies, 20-6, calificandu-se pentru finala de saptamana viitoare in care vor intalni Franta. A fost o inclestare feroce in care All Blacks au atacat in valuri, „mareea neagra” revarsandu-se continuu si acoperind in valtorile ei orice intentie ofensiva a „Cangurilor”.
    
    
    
    
     VOR FI ALL BLACKS CAMPIONII 2011? DISCUTII PE FORUM, CLICK AICI
    
     Lovitura de incepere ratata de catre Quade Cooper a fost, parca, un semn a ceea ce avea sa urmeze, anuntand „tortura” la care aveau sa fie supusi australienii de-a lungul intregului meci.
    
     Dupa parerea mea, superioritatea etalata de catre neo-zeelandezi s-a datorat remarcabilei forte colective. Meciul a insemnat o impresionanta demonstratie a fortei colective „All Blacks”, ceea ce le-a ingaduit acestora sa exercite o presiune sufocanta in absolut fiecare sector al jocului. Richie McCaw si ai sai au mentinut o presiune continua, neslabindu-i pe australienii din stransoare, reusind chiar sa mareasca „strocul” pe masura ce meciul de apropia de final.
    
     Semifinala de Auckland a confirmat, in opinia mea, un adevar fundamental al rugby-ului: daca individualitatile pot insemna foarte mult pentru o echipa, fiind capabile a face diferenta in meciuri desfasurate pe muchie de cutit, ele nu inseamna totul. In rugby, talentul individual, oricat de stralucitor ar fi, nu poate fi mai presus decat forta colectiva. In rugby, cand o echipa depinde prea mult de unul sau doi jucatori, forta sa colectiva scade.
    
     Daniel Carter este un jucator exceptional, insa forta colectiva a All Blacks a fost mai presus decat sclipirile „magicianului” din Christchurch. Carter nu a fost uitat, el este un jucator de mare clasa, dar urmarind meciul am avut senzatia ca lipsa sa nu a fost resimtita in masura in care se astepta intreaga natiune neo-zeelandeza. De-a lungul partidei, in nicio faza nu am simtit nevoia (adevarat, nu sunt neo-zeelandez) sa exclam „Oh, daca Daniel Carter ar fi fost acum pe teren!...”. Aceasta afirmatie nu inseamna deloc o minimalizare a rolului lui Daniel Carter, ci un omagiu adus echipei.
    
     Baza succesului a constituit-o exceptionala performanta a gramezii care si-a ingenucheat rivala, la propriu si la figurat, gramada constituind principalul instrument de exercitare a presiunii. Gramada a fost sursa acestei presiuni constante care s-a transmis apoi prin toate componentele „mecanismului” All Blacks, presandu-i neancetat pe adversari.
    
     Inaintarea australiana a progresat in ultimii ani, dar in meciul de la Auckland, ea s-a inclinat in fata unei gramezi puternice, dure, hotarata sa nu „ia prizonieri”. In gramezile ordonate, neo-zeelandezii si-au umilit rivalii, zenitul acestei dominari fiind atins in minutul 71, cand All Blacks au impins formidabil, pe introducerea lui Genia, dand peste cap gramada adversa, si castigand o lovitura de pedeapsa. A fost momentul triumfal al veteranului Brad Thorn, explozia de forta din aceasta faza pecetluind superioritatea de ansamblu a neo-zeelandezilor.
    
     Evolutia exceptionala a inaintasilor nu s-a limitat doar la fazele fixe, ci s-a extins si in joc deschis. Linia a treia McCaw-Read-Kaino a dominat jocul la sol, impunandu-se cu autoritate, nepermitandu-i lui David Pocock sa repete performanta din meciul cu Africa de Sud, impiedicand, in acest fel, fluiditatea jocului australienilor.
    
     Toti trei au avut o evolutie remarcabila - McCaw prezent in focul luptei, pe tot terenul, Read sarjand si amenintand mereu reduta adversa – dar, cu toate acestea, imi permit sa il consider pe Jerome Kaino cel mai bun jucator de pe teren. „Monotonia” jocului sau a fost impresionanta: A placat, a atacat, a placat, a atacat, a placat, a atacat! Kaino a fost imens in batalia inaintasilor, ridicandu-se, prin prestatia sa, deasupra coechipierilor si adversarilor sai.
    
     Placajul sau salvator asupra lui Digby Ioane, in minutul 12 al primei reprize, cand l-a ridicat, pur si simplu, in brate oprindu-l astfel, din inaintarea sa spre eseu, a fost o uluitoare demonstratie de forta fizica.
    
     All Blacks s-au dovedit superiori si in ceea ce priveste jocul tactic de picior, mult mai exact decat al adversarilor. Fie ca au „prins” tuse lungi, fie ca au lansat lovituri de urmarire, inalte sau la firul ierbii, Dagg, Weepu, Cruden, Nonu, Kahui, Jane au folosit cu inteligenta, precizie si eficienta jocul de picior. In plus, Cory Jane a fost absolut impecabil in receptionarea baloanelor „inalte”, rezistand „bombardamentului” australian.
    
     Evolutia neo-zeelandezilor a fost completata de o superba organizare si rigoare defensiva datorita carora au stavilit incercarile de atac ale oaspetilor. All Blacks au blocat toate culoarele „interioare” anihilindu-i complet atat pe Digby Ioane ( cu exceptia fazei din minutul 12) , Adam Ashely-Cooper si James O’Connor, cat si perechea de mijlocasi Genia-Cooper.
    
     VOR FI ALL BLACKS CAMPIONII 2011? DISCUTII PE FORUM, CLICK AICI
    
     „Haituiti” neancetat de linia a treia neo-zeelandeza, Genia si Cooper au batut mereu in retragere, nefiind capabili sa organizeze defensiva echipei lor si sa puna in valoare forta combinativa a liniei de treisferturi. Jucand sub o continua presiune, fara libertate de miscare, amandoi mijlocasii au fost obligati sa foloseasca loviturile de picior ca ultima forma de atac. Ori, in conditiile in care Cory Jane si coechipierii sai s-au aratat foarte siguri in receptionarea baloanelor, tactica „Cangurilor” s-a dovedit a fi total ineficienta. Anihiland „centrul de comanda” al „Wallabies” – perechea Will Genia-Quade Cooper – All Blacks au anihilat, de fapt, intreaga „putere de foc” a australienilor.
    
     Excelenta evolutie a gramezii a permis liniei de treisferturi sa beneficieze de suficiente „munitii” pentru a lansa asalt dupa asalt impotriva fortificatiilor adverse.
    
     Israel Dagg si-a dovedit clasa, cursa si pasa sa ce a oferit , din cadere, balonul lui Ma’ Nonu pentru singurul eseu al meciului, fiind absolut splendide. Dagg este un jucator care, pe langa o superba accelerare, poseda instinctul contraatacului ceea ce il va face, pentru multi ani de-acum inainte, fundasul titular al All Blacks. Impreuna cu Cory Jane, el a constituit un pericol permanent pentru apararea australiana.
    
     Aaron Cruden, devenit titular in urma accidentarilor lui Carter si Slade, a depasit toate asteptarile, reusind sa inscrie un drop gol important, evoluand fara nicio urma de inhibare, si castigand net duelul sau cu Quade Cooper. Desigur, tanarul din Manawatu a avut sansa de a juca in spatele unei gramezi invingatoare, ceea ce constituie un mare avantaj pentru o „uvertura”. Dar aceasta nu stirbeste cu nimic din meritele mijlocasului la deschidere al Noii Zeelande.
    
     Adevaratul „dirijor” al echipei a fost Piri Weepu, cel care, inca nerefacut de pe urma unei gripe si in ciuda ratarii unei transformari si a trei lovituri de pedeapsa, a controlat cu maturitate si siguranta, jocul echipei sale. In actualul sezon, Piri Weepu a capatat un rol din ce in ce mai important in angrenajul echipei, impunandu-se in fata coechipierilor sai, Jimmy Cowan si Andy Ellis.
    
     Noua Zeelanda a meritat, din plin, victoria, dovedind, din nou, ca este cea mai buna echipa a lumii. Si totusi, mai ramane un singur obstacol: finala Cupei Mondiale.
    
     Eugen Cionga
     Toronto