Rugby bogat, rugby sarac...

     Cei a caror adolescenta si tinerete se leaga de anii „70, isi vor da seama imediat ca titlul acestui articol este inspirat din titlul serialului de televiziune „Om bogat, om sarac” care a fost prezentat de Televiziune, daca nu ma insel, prin anii „75-„76. Nu as fi parafrazat titlul filmului cu Nick Nolte si Peter Strauss daca nu as fi fost convins ca se potriveste, mai mult decat oricand, situatiei rugby-ului de astazi.
     Rugby bogat...
    
     Evenimentul principal al sezonului de toamna 2008 l-a constituit, fara indoiala, seria turneelor celor trei „mari puteri” ale Sudului, Africa de Sud, Noua Zeelanda si Australia, in Emisfera nordica. Duelurile directe Nord-Sud au generat, aproape intotdeauna, spectacole de calitate, fiind asteptate cu nerabdare si curiozitate de iubitorii rugby-ului de pretutindeni. Trebuie mentionat faptul ca si echipa Argentinei s-a aflat in turneu, in aceeasi perioada, in Europa, intalnind Franta (6-12), Italia (22-14) si Irlanda (3-17), dar scopul articolului de fata este de a incerca o analiza doar a evolutiei celor trei „mari puteri”.
    
     Dincolo de rivalitatile directe dintre reprezentantele celor doua emisfere, fiecare toamna rugbystica europeana a oferit si ofera, in mod invariabil, prilejul compararii raportului de forte dintre Nord si Sud; o comparatie care are tendinta de a deveni, mai ales in epoca rugby-ului profesionist, aproape o obsesie (cine este mai tare: Sudul sau Nordul?). In plus, campania Noii Zeelande a starnit un interes deosebit intrucat All Blacks aveau ocazia de a inregistra cel de-al treilea „Grand Slam” in cei 103 ani de confruntari rugbystice cu echipele Regatului Unit.
    
     Rezultatele se cunosc. Africa de Sud a invins Scotia (14-10), Tara Galilor (20-15) si Anglia (42-6); Australia a invins Italia (30-20), Anglia (28-14), Franta (18-13), si pierdut in fata Tarii Galilor (18-21); Noua Zeelanda a invins Scotia (32-6), Irlanda (22-3), Tara Galilor (29-9) si Anglia (32-6). Prin urmare, s-au disputat 11 meciuri directe, dintre care „Sudistii” au castigat 10, pierzand doar unul ( aceasta neputand la socoteala meciul Noua Zeelanda-Munster 18-16 si meciul Australia-Barbarians 18-11).
    
     Asadar, „turnirurile”rugbystice ale lunii Noiembrie 2008 au consemnat o superioritate zdrobitoare a Noii Zeelande, Australiei si Africii de Sud. Iar „cireasa pe tortul” Sudului l-a reprezentat Marele Slem realizat de All Blacks in fata celor patru echipe britanice, cel de-al treilea dupa expeditiile triumfatoare din 1978 si 2005.
    
     In continuare, imi ingadui ca, dincolo de rezultatele partidelor si de bilantul turneelor, sa consemnez cateva ganduri si observatii pe marginea recentelor intalniri Nord-Sud:
    
    
     Trecand in revista meciurile pomenite mai sus, se poate afirma ca luna Noiembrie a purtat pecetea unei, oarecum, neobisnuite „densitati” valorice. Prezenta campioane mondiale en-titre, Africa de Sud, incercarea Noii Zeelande de a realiza „The Grand Slam”, precum si prima aventura europeana a Australiei sub conducerea noului antrenor, neo-zeelandezul Robbie Deans, au constituit factori care au avut darul de a amplifica, pe buna dreptate, interesul si curiozitatea iubitorilor rugby-ului de pretutindeni. In fond, aceste intalniri „la nivel inalt” intre marile natiuni rugbystice sunt asteptate si dorite de toti „locuitorii” Planetei Ovale. De fapt, in era profesionismului, aceste intalniri sunt asteptate si dorite, la fel de mult, si de industria sportiva, respectiv de economia rugby-ului care, pentru a supravietui, are nevoie de profiturile generate de asemenea „summit”-uri rugbystice. Prin urmare, toamna lui 2008 promitea spectacole de calitate in arenele rugbystice ale Europei.
    
     Si totusi...
    
     In ciuda faptului ca turneele din toamna trecuta au avut ca protagoniste pe cele mai bune echipe ale lumii, nivelul meciurilor nu s-a ridicat, dupa parerea mea, la cota valorica asteptata; exceptie facand, probabil, partida Tara Galilor-Australia, darza, spectaculoasa, echilibrata. Asta nu inseamna ca celelalte intalniri au fost de un nivel slab. Nu, ele nu au deceptionat, dar, impresia mea este ca, avand in vedere exigentele impuse de aceste mari natiuni rugbystice, testele lunii Noiembrie nu au impresionat si nici nu au entuziasmat.
    
     Afirmatia mea nu este o critica acra, ci, doar o observatie, care poate fi mai mult sau mai putin corecta. Comparand, de exmplu, cu turneul Marelui Slem al Noii Zeelande, din 2005, nicio partida nu a atins dramatismul, incordarea, tensiunea, intensitatea si energia meciului Anglia-Noua Zeelanda, disputat in 2005, cand All Blacks au invins, 23 -19, jucand in 14 jucatori si, la un moment dat, chiar in 13, dupa o formidabila inclestare sportiva.
    
     Suntem, uneori, nedrepti cu echipele din elita mondiala dorind ca ele sa etaleze, in fiecare meci-test, un rugby de vis care sa ilumineze intreaga Planeta Ovala. Nu as vrea fiu inteles gresit, au fost partide de mare lupta (stindardul european a fost purtat, cu cinste, de bravii scotieni si de galezi, deopotriva!), presarate cu faze frumoase, dar personal, mi s-a parut ca de-a lungul acestor campanii, nu a existat acea vibratie unica si acel sentiment de „implinire rugbystica” caracteristice marilor meciuri. Aceasta este, desigur, o parere subiectiva.
    
     Evolutia dezamagitoare a echipei Angliei. Dupa triumful de la Cupa Mondiala din 2003, Anglia s-a aflat intr-un continuu declin; zguduita de conflicte interne, dupa indeparatarea lui Andy Robinson, sosirea si indepartarea lui Brian Ashton dupa suprinzatoarea calificare in finala Cupei Mondiale, aducerea in fruntea echipei a lui Martin Johnson, echipa Angliei nu reuseste sa isi revina. Martin Johnson a fost numit, recent, manager, sperantele puse in fostul capitan ale echipei Angliei au fost si sunt enorme, dar si el se afla intr-o situatie extrem de dificila. Johnson a fost un mare jucator, dar nu este un magician. Sub conducere sa, Anglia a pierdut net in fata Africii de Sud, Noii Zeelande si Australiei in urma unor evolutii slabe si foarte slabe, facand sarcina fostului mare capitan al echipei Angliei si mai dificila.
    
     Rostul randurilor de fata nu este de a face o analiza a rugby-ului englez, dar imi permit sa constat ca, pe plan intern, una dintre probleme cu care se confrunta rugby-ul englez este, dupa parerea mea, prezenta masiva a jucatorilor straini. Profesionismul a inlesnit o adevarata „invazie” a jucatorilor din Noua Zeelanda, Australia, Africa de Sud, Fiji, Samoa si chiar Franta.Rugby-ul englez are, desigur, un imens rezervor de jucatori si poseda resursele necesare pentru a depasi criza in care se afla. Cu toate acestea, cluburile din Guinness Premiership sunt angajate intr-o adevarata cursa a transferurilor internationale care incepe sa aiba un impact negativ asupra promovarii tinerilor jucatori englezi. Si as utiliza doar doua exemple: situatia posturilor de mijlocas la deschidere si de pilier.
    
     Aruncand o privire rapida asupra echipelor din campionatul englez, se observa ca printre cei mai constanti titulari ai postului de „uvertura” se numara Butch James (Bath, Africa de Sud), Carlos Spencer (Northampton, Noua Zeelanda), Glen Jackson (Saracens, Noua Zeelanda), Nick Evans (Harelquins, Noua Zeelanda). Daca ii adaugam pe Derick Hougaard (Leicester, Africa de Sud) si Peter Hewat (London Irish, Australia, care joaca mai mult ca fundas, dar este folosit, in situatii extreme, si ca „uvertura”) se observa ca jumatate din echipele engleze folosesc mijlocasi la deschidere din Emisfera sudica. Jonny Wilkinson fiind, din nou, accidentat, Danny Cipriani, marea speranta a rugby-ului englez, si Toby Flood sunt singurele „uverturi” de meserie, dar niciunul dintre ei nu a demonstrat o forma prea buna in sezonul de toamna. Amandoi au avut evolutii nesatisfacatoare in partidele cu Africa de Sud, Australia, Noua Zeelanda, Cipriani, in primul rand, dezamagindu-si numerosii suporteri care vad in el pe urmasul lui Jonny Wilkinson.
    
     O situatie asemanatoare – dar nu atat de acuta – incepe sa se observe si la nivelul pilierilor. Selectionata „Trandafirului” se bazeaza, practic, pe patru pilieri care poseda experienta internationala: Sheridan, Vickery, Stevens si, intr-o mai mica masura, Payne ( acesta convocat in timpul din urma ca urmare a accidentarilor titularilor). Prezenta unor pilieri ca Hayman, Dermody (Noua Zeelanda), Murray (Scotia), Barnard, Visagie (Africa de Sud), Ayerza, Castrogiovanni, Nieto, Bonorino (Argentina) fac mai dificila nu atat formarea cat, mai ales, promovarea tinerilor pilieri englezi.
    
     Echipa Frantei, sub conducerea lui Marc Lievremont, se afla intr-o perioada de reconstructie si de cautari a celor mai bune solutii privind „XV”-ele de baza. Retragerea lui Pieter de Villiers (sud-african de origine), accidentarea lui Marconnet, precum si „invazia” pilierilor straini (argentinieni, sud-africani, neo-zeelandezi, georgieni, romani), au lasat si lasa urme adanci la nivelul inaintarii. Pilierii reprezinta, inca, o problema, desi se pare ca Mas, Faure, Lecouls si Barcella au avut evolutii multumitoare reusind sa stabilizeze gramada. Francezii au sclipiri, dar nu si-au gasit, deocamdata, coeziunea si reperele unei mari echipe. „Cocosii” au pierdut in fata Australiei, la Paris, un meci pe care ar fi trebuit, in mod normal, sa il castige, dar David Skrela a avut o zi absolut mizerabila, ratand incredibil cinci lovituri de pedeapsa si un drop gol. Medard si Malzieu sunt doi jucatori in plina ascensiune, iar daca gramada franceza isi va regasi forta de altadata si transformerii nu vor repeta contra-performanta lui Skrela din meciul cu Australia, atunci formatia lui Lievremont poate emite pretentii pentru castigarea Turneului celor VI Natiuni.
    
     Umilita de prea multe ori, in ultimii ani, in duelul gramezilor, Scotia incearca sa isi construiasca o inaintare „grea”. James Hamilton (2,02m,124 kg), Euan Murray (1,85m, 119 Kg), Nathan Hines (2,01m, 119 Kg), Scott Murray (2,03m, 118 Kg), Allan Jacobsen (1,76m, 113 Kg) reprezinta nucleul in jurul caruia Frank Hadden urmareste sa construiasca inaintarea cu care sa atace Turneul celor VI Natiuni. Si pomenind de inaintarea scotiana, imi permit sa scot in evidenta progresul pilierului Euan Murray. Jucatorul lui Northampton a progresat enorm de la debutul sau ca titular in partida cu echipa noastra (Scotia-Romania 48-6, in Noiembrie 2006) si are toate calitatile pentru a deveni un pilier de talie mondiala.In meciurile cu Africa de Sud si Noua Zeelanda, pierdute de Scotia, Murray a avut o evolutie excelenta, in meciul cu All Blacks, el dominandu-l cateogoric pe adversarul sau direct Jamie Mackintosh (1,93 m, 130 Kg). Evolutiile sale din sezonul trecut il recomanda pe Murray ca un candidat foarte solid pentru turneul din vara al „Leilor” Britanici in Africa de Sud.
    
     Performanta Noii Zeelande – obtinerea celui de-al treilea Mare Slem – este, fara indoiala, absolut remarcabila. Victoriile nete obtinute in fata echipelor britanice precum si faptul ca nu au primit niciun eseu reprezinta o indicatie clara a fortei, in special a celei defensive, a All Blacks. Marsul triumfal al Noii Zeelande in Europa anului 2008 trebuie, insa, privit cu echilibru si obiectivitate. Nu vreau sa stirbesc cu nimic meritul echipei conduse de McCaw, dar acest succes trebuie privit si in contextul actual al rugby-ului european. Anglia este o echipa aflata intr-o criza profunda, Scotia incearca sa isi re-construiasca o echipa competitiva, cautand cea mai buna combinatia a gramezii, in timp ce Irlanda, purtand inca trauma unei Cupe Mondiale ratate, incearca si ea, sub conducerea unui nou antrenor, Declan Kidney, sa isi regaseasca identitatea si forta de joc. Prin urmare, fara a diminua cu nimic meritele selectionatei All Blacks, Marele Slem a fost obtinut si pe fondul unei perioade mai putin faste a rugby-ului european. All Blacks au jucat bine, dar nu au stralucit. Repet, insa, izbanda Noii Zeelande a fost pe deplin meritata.
    
     In alta ordine de idei, as vrea sa fac cateva observatii in privinta jucatorilor. Daniel Carter nu a avut o evolutie deosebita si nu a dominat jocul asa cum era de asteptat. Jocul sau de picior a fost, deseori, imprecis, dar, asa cum a dovedit si cu alte ocazii, chiar si atunci cand nu este in forma maxima, Carter a creat faze exceptionale, asa cum a fost eseul lui Muliaina din meciul cu Anglia.
    
     Pozitia de mijlocas la gramada continua sa constituie un punct mai slab al Noii Zeelande. Jimmy Cowan, „copilul teribil” si indisciplinat al rugby-ului neo-zeelandez, pare a fi devenit favoritul antrenorilor; in opinia mea, el nu a atins, inca, nivelul reprezentat de scoala de „demis” neo-zeelandeza care i-a dat, alaturi de alti mari jucatori, pe Syd Going, Chris Laidlaw, Dave Loveridge, David Kirk, Justin Marshall sau Byron Kelleher.
    
     Reusita spectaculoasei „cavalcade” a Noii Zeelande prin Europa s-a datorat, inainte de toate, fortei colective a All Blacks. Totusi, inainte de a incheia aceasta scurta trecere in revista a echipei Noii Zeelande, mi-as ingadui sa scot in evidenta prestatiile a trei jucatori: Ma’a Nonu, Tony Woodcock si Ali Williams.
    
     Puternicul centru din Wellington mi s-a parut a fi inregistrat un progres remarcabil. El nu mai este centrul limitat si rudimentar de altadata, cand jocul sau se baza, in exclusivitate, pe forta fizica si, implicit, pe „percutarile” de „buldozer”. In trecut, Nonu fie ca bloca balonul in placajele adversarilor, fiind penalizat, fie pasele sale erau imprecise. In ambele situatii, el era incapabil sa asigure continuitatea fazelor pentru echipa sa, ceea ce a dus la indeparatarea sa din lotul All Blacks.
    
     In acest sezon, si, in special, de-a lungul turneului european, Nonu a parut mult mai matur, jocul sau a devenit mai variat; unghiurile de atac asijderea, el gasind cu relativa usurinta culoare de patrundere prin liniile defensive adverse; calitatea paselor s-a s-a imbunatatit considerabil si Ma’a Nonu formeaza, impreuna cu Conrad Smith, o pereche de centri cu un viitor promitator pentru All Blacks.
    
     Tony Woodcock este, dupa parerea mea, cel mai valoros pilier stanga al momentului si a dovedit acest lucru, cu prisosinta, in testele impotriva formatiilor britanice. Puternic, dar, mai ales, tehnic, Woodcock si-a pus mereu in dificultate adversarii directi constituind piatra de temelie a fundatiei gramezii All Black. In sfarsit, Ali Williams! Ierarhia elitei mondiale a jucatorilor de linia a doua a fost dominat in ultimii ani, in mod indiscutabil, de Victor Matfield si Bakkies Botha. Cei doi sud-africani au format si formeaza cea mai buna pereche de linia a doua din lume. Impresia mea este, insa, ca, in sezonul trecut, Ali Williams s-a ridicat, peste Victor Matfield, interpretand un rol fundamental in mecanismul gramezii All Blacks.
    
     Meciurile din cadrul acestor turnee s-au desfasurat dupa noile reguli cunoscute sub numele de Experimental Law Variations (ELV). Cred ca mai este nevoie de timp pentru a putea analiza si determina, in mod obiectiv, efectul acestor reguli asupra jocului de rugby. Cu toate acestea imi permit sa imi exprim indoiala cu privire la doua dintre reguli: eliminarea loviturilor de pedeapsa si inlocuirea lor cu lovituri libere, precum si posibilitatea de a prabusi mol-ul.
     Dupa cum s-a putut lesne observa, meciurile-test au abundat in schimburi de lovituri de picior intre fundasi adversi. Au existat, cateodata, momente caraghioase, chiar ridicole, schimbul de lovituri de picior asemanandu-se cu ricoseul bilelor de la jocurile mecanice. In acele momente ma gandeam ca spectatorii si rugby-ul merita ceva mult mai mult decat schimburile furioase de lovituri de picior.
    
     In privinta prabusirii mol-ului, marturisesc ca nu am inteles si nu inteleg foarte bine motivul care a determinat introducerea acestei noi reguli. Mol-ul reprezinta o componenta fundamentala a jocului de rugby in XV si reflecta, in afara fortei, si capacitatea tehnica a gramezii. Nu cred ca eliminand mol-ul traditional si grabind „prabusirea” sa, jocul a devenit mai simplu, mai rapid si mai spectaculos.
    
     Si sa nu uitam faptul ca frumusetea rugby-ului nu consta numai in viteza, in succesiuni de faze rapide si in cavalcade spectaculoase, ci si in inclestarea gramezilor.
    
     Marturisesc ca seria turneelor din noiembrie 2008 mi-a produs si o anumita doza de ingrijorare. Ingrijorarea mea esta ca, prin reducerea turneelor celor mai bune echipe ale lumii doar la meciuri-test, fara intalniri cu echipe de club sau selectionate provinciale, rugby-ul sa nu cada in pacatul elitismului. Un elitism care ar eroda bazele fundamentale pe care a fost cladit acest minunat sport. Inteleg ca „ceasul” rugby-ului nu s-a oprit in 1995, atunci cand a aparut profesionismul. Inteleg realitatea impusa de noua ordine economica in sport, in general, si in rugby, in particular. Inteleg ca rugby-ul apartine industriei sportive mondiale. Inteleg ca rugby-ul nu putea supravietui ca sport amator si ca profesionismul era o necesitate. Inteleg ca pragmatismul si eficienta economica sunt factori care guverneaza evolutia sportului cu balonul oval. Inteleg ca nu putem trai din amintiri, iar amatorismul este o perioada incheiata in rugby, cel putin la nivel international.
    
     Pe de alta parte, nu cred ca profesionismul inseamna, in mod necesar, negarea traditiilor. Dupa parerea mea, aceasta noua structura care propune organizarea, in week-end-uri succesive in decursul unei singure luni, doar a meciurilor-test intre marile natiuni rugbystice si eliminarea partidelor din timpul saptamanii, ar putea conduce la un elitism care ar putea genera o „suprasaturare” rugbystica ce ar putea pune in pericol principiile rugby-ului. Rostul acestor randuri nu este acela de a trage un semnal de alarma – probabil ca nu este nevoie de asa ceva - si s-ar putea ca modul in care privesc aceste tendinte ale rugby-ului mondial sa fie gresit. Gasesc, insa, ca aceste meciuri-test desfasurate vara in Emisfera Sudica si toamna in Emisfera Nordica sunt pe cale de a deveni un fel de „finale” directe care, in cele din urma ii pot plictisi pe spectatori. Personal, mi se pare ca Bledisloe Cup a inceput sa isi piarda, incet-incet, din interes, pe masura ce Noua Zeelanda si Australia se intalnesc de cate trei ori in decurs de cateva luni.
    
     „Ce este mult, strica” iata o vorba romaneasca care se potriveste si in rugby. In aceasta toamna a existat o exceptie, si anume meciul dintre Noua Zeelanda si provincia irlandeza Munster. Acest meci a fost organizat, la insistentele irlandezilor, cu ocazia impliniri a 30 de ani de cand selectionata Munster i-a invins pe All Blacks (12-0 in 1978). Marturisesc ca acest meci mi-a produs o enorma placere. A fost un meci splendid, a carui intensitate si dramatism s-au ridicat deasupra celor degajate de meciurile test desfasurate in aceasta toamna! Atmosfera a fost de-a dreptul superba gratie publicului irlandez care a fost la inaltime! A fost un adevarat regal! Acest meci justifica pe deplin ideea de a include in turneele „emisferelor”, alaturi de necesarele meciuri-test, si partide „de mijlocul saptamanii” avand ca adversari selectionate provinciale. Din acest punct de vedere, „British Lions” raman singura institutie care, dupa parerea mea, inca pastreaza spiritul originar al rugby-ului in tumultuoasa era a profesionismului. Iata de ce astept cu nerabdare apropiatul turneu al „Leilor” in Africa de Sud!
    
     Rugby sarac...
    
     In paralel cu turneele celor trei mari puteri sudiste, alte doua echipe, de mai mica anvergura, au debarcat in Europa. Este vorba de Canada si de selectionata Pacific Islanders, alcatuita din jucatori din Fiji, Samoa si Tonga. Intrucat cunosc mai bine rugby-ul canadian, imi ingadui sa zabovesc mai mult asupra evolutiei echipei „Frunzei de Artar”.
    
     Formatia antrenata de Kieran Crowley, fostul fundas All Blacks, a sustinut patru intalniri: 21-13 cu Portugalia, 0-55 cu Irlanda, 13-34 cu Tara Galilor si 0-41 cu Scotia. A fost pentru prima data in istoria rugby-ului canadian, cand echipa nationala a intalnit, in mod consecutiv, in cadrul unui turneu european, trei dintre cele mai puternice natiuni ale lumii. Dupa cum bine se observa, statistica nu este favorabila canadienilor: 26 puncte marcate, 143 primite; 3 eseuri inscrise si 20 de eseuri incasate.
    
     Turneul Canadei poate fi privit din mai multe puncte de vedere.
    
     In primul rand, arata dorinta IRB-ului de a da posibilitatea echipelor mai slab cotate sa infrunte echipe din elita mondiala. Din acest punct de vedere, intentia este laudabila. Antrenorii canadieni au subliniat faptul ca importanta turneului consta in posibilitatea oferita tinerilor jucatori de a intalni pe unii dintre cei mai valorosi rugbysti din lume si de a castiga, in acest fel, experienta. Pana la un punct, judecata mi se pare a fi corecta pentru ca, este adevarat, jucand cu cei mai buni decat tine poti progresa.
    
     Totusi, in conjunctura actuala a rugby-ului profesionst al carui impact economic si financiar a avut ca rezultat o stratificare valorica ce nu a existat inainte, se pune intrebarea: cat de utile sunt aceste turnee pentru echipele „mici”? Fara discutie, este important pentru tinerii jucatori ai acestor echipe sa aiba sansa de juca impotriva formatiilor de elita. Nu am fost niciodata antrenor si nu imi arog calitatea de a stii care este cel mai potrivit mod de pregatire a tinerilor jucatori. Sunt de acord ca natiunile „mici” trebuie sa pastreze un contact constant cu natiunile „mari”. Problema este ca sa se gaseasca cea mai buna modalitate de a realiza si pastra acest contact.
    
     Dupa turneul Canadei in Europa, ma gandeam in ce masura a fost eficienta pregatirea unui tanar jucator in meciuri pierdute cu 0-55 si cu 0-41. Este posibil ca tinerii jucatori sa acumuleze experienta si in infrangeri de asemenea proportii. Nu scriu aceste randuri nici cu ironie, nici cu sarcasm si nici pentru a lua in deradere infrangerile suferite de echipele „mici”. Ma intreb, insa, in cazul unui tanar jucator, care este balanta intre experienta acumulata si increderea (sau mai bine zis, lipsa increderii) generata de o asemenea infrangere? Cum iese de pe teren un tanar de 20-21 de ani dupa un meci pierdut de echipa sa cu 55-0?
    
     A fost, oare, acest turneu european peste puterile Canadei? Parerea mea este ca da, si banuiesc ca va trece multa vreme pana cand Canadei ii va fi oferita o ocazie de a intalni, din nou, trei echipe britanice in trei week-end-uri succesive. Cupa Mondiala a oferit sperantele unei reduceri a „prapastiei” dintre cele doua grupe valorice, dar recentul turneu al Canadei a demonstrat ca diferenta de valoare intre natiunile „mici” si cele „mari” este, inca, foarte mare.
    
     In mod limpede, este foarte dificil pentru natiunile „mici” sa ajunga sa fie acceptate la „masa bogatilor”. O echipa cum este Canada, ca si Romania, de altfel, trebuie sa creasca din interior, sa isi formeze o baza solida a selectiei interne, sa creasca si sa caleasca jucatori in turnee de mai mica anvergura si apoi sa incerce escaladarea „Everest”-ului rugbystic. Altfel, exista pericolul ca ruptura dintre cele doua grupe valorice sa devina permanenta.
    
     Poate ca este mai intelept ca IRB-ul sa sprijine natiunile „mici” prin organizarea unor turnee in tarile care au echipe de valori apropiate, De exemplu, ma gandesc ca Romania ar putea efectua un turneu in Canada si Statele Unite ale Americii, sustinand meciuri-test, dar si meciuri cu selectionate provinciale. Dupa cum, Canada si S.U.A ar putea intreprinde turnee in Romania, Georgia si Rusia. Experienta culturala ar fi interesanta, meciurile ar fi, cu siguranta, mult mai echilibrate, si mult mai utile pentru tinerii jucatori. Sigur ca asemenea turnee ar necesita fonduri substantiale, dar aici intervine rolul IRB-ului in sprijinirea natiunilor „mici”. In loc sa piarda cu 0-55 si 0-41 in fata irlandezilor si scotienilor, poate ca ar fi fost mai util pentru tinerii canadieni sa ii infrunte, in meciuri mult mai echilibrate, pe colegii lor „ intru suferinta”, romani, georgieni sau rusi.
    
     Rugby-ul nu se poate reduce doar la duelurile „bogatilor” pentru ca aceasta va conduce, mai devreme sau mai tarziu, dupa parerea mea, la o treptata lipsa de interes din partea audientei Planetei Ovale.
    
     Problema nu este – si scriu aceste randuri fara nicio urma de„manie proletara” - de a tolera pe „saracii” rugby-ului la masa „bogatilor”; problema este de a gasi strategiile si metodele potrivite pentru a genera o crestere valorica reala a natiunilor „mici”, din interior, care sa ingaduie formarea unei echipe nationale competitive.
    
     Eugen Cionga - Toronto