ROMÂNIA / JUCĂTORI: De la 14 reprezentanți în elita campionatului Franței, în 1998, la niciunul acum!
De Marian Burlacu, 28 Feb. 2026
În 26 august 1998, am semnat în cotidianul „ProSport” un articol intitulat „Legiunea română de onoare”. Subiectul acestuia l-a reprezentat numărul de jucători din Top 24, prima divizie de rugby din Franța, pe care îl avea România, precum și celelalte națiuni din sportul cu balonul oval. După reprezentanții țării gazdă, cei mai numeroși, desigur, Stejarii erau în număr de 14, fiind cei mai numeroși. Pe locurile următoare se aflau neozeelandezii (11), italienii (6), englezii (5), scoțienii (4), georgienii (3), rușii (2), australienii (2), argentinienii (2), marocanii (2) și ivorienii (2). Astăzi România nu mai are niciun reprezentant în divizia de elită din Franța (Top 14). Și aceasta în contextul în care Georgia își poate face o echipă din jucătorii pe care-i are acolo. Plus rezerve. O divizie de elită franceză în care regăsim rugbyști din Belgia, Camerun, Canada, Chile, Congo, Germania, Polonia, Portugalia, Republica Moldova, Rusia, Spania, SUA, Uruguay și Zimbabwe. Și aceasta fără a-i mai pomeni pe aceia din Africa de Sud, Anglia, Argentina, Australia, Fiji, Irlanda, Italia, Noua Zeelandă, Samoa, Scoția, Tonga și Țara Galilor.
Faptul că România nu mai are niciun reprezentant în Top 14, iar în Pro D2 (divizia a doua) sunt câțiva are un efect nefast și asupra evoluțiilor / rezultatelor echipei de rugby a României. Fiindcă în timp ce Georgia își pregătește internaționalii preponderent la cluburile din Hexagon, iar aceasta se vede în joc și performanțe, naționala noastră nu mai are lideri precum erau odinioară Tiberiu Brânză, Gabriel Vlad, Tudor Constantin, Romeo Gontineac, Sorin Socol, Alexandru Manta, Florin Corodeanu și ceilalți jucători care au scris istorie la grupări din Hexagon.
Și mai trist este că în ultimii ani au fost rugbyști români tineri care au refuzat oferte primite de la cluburi din Franța. De ce? Fiindcă ei, astăzi, pot câștiga salarii bune în România fără a face un efort comparabil cu cel presupus de legitimarea la formații de top din Hexagon.
Nu pot condamna această atitudine, desigur. Fiindcă fiecare om are dreptul să-și aleagă singur un drum în viață. Pe de altă parte, însă, nu pot sa mă fac că nu văd că acești jucători nu au evoluat corespunzător, pe măsura talentului lor (am evitat să scriu că „s-au plafonat”) jucând în campionatul de aici, unul de un nivel modest.
Mai e de spus că în ultimul timp în presa din Franța s-a scris despre posibila trecere a lui Taylor Gontineac de la Beziers, echipă din Pro D2, la Castres Olympique, una dintre formațiile de vârf din Top 14. Din câte se pare, transferul s-ar fi amânat pentru la vară. Iar dacă se va concretiza România va avea din nou un reprezentant în elita rugby-ului francez. Fără a uita de talonerii formați de Castres. Și mă refer la Ștefan Buruiană, împrumutat la Albi, și la Lukas Mitu.
Pentru cei care sunt mânați de curiozitate transcriu articolul scris de mine în urmă cu aproape trei decenii:
Legiunea română de onoare
La începutul secolului, Mircea Iconomu și Nae Mărăscu au jucat la US Perpignan, respectiv la Stade Francais. Legitimați în Hexagon, Mihai Wusek a câștigat titlul cu La Voulte, în 1969, iar Radu Demian a triumfat în Cupă cu Toulon, în 1970. Aflați în competiție cu celebrii All Blacks precum Franck Bunce sau Rush, Socol (Brive), Vlad și Brînză (Narbonne) au șanse să repete isprăvile lui Adrian Lungu, campion în 1993, cu Castres
Marian Burlacu
La mijlocul acestui secol, într-o vreme în care societatea românească a alunecat spre extrema stângă, Ciupi Calistrat a ales să trăiască în Franța. A plecat într-un turneu, cu o selecționată de rugby, și nu s-a mai întors. Fost campion de atletism, totodată practicant al jocului pus sub semnul lui Hercule, acest polisportiv a priceput lesne că în România viitorul nu putea să-i aducă nimic bun. Nici lui, nici națiunii sale. Trăind în exil, departe, Ciupi Calistrat a fost primul rugbyst român care a plecat să joace în Hexagon.
Înaintea lui, cei care aveau să fie considerați pionierii rugbyului românesc au parcurs traseul în sens invers. Aflați la studii, în Franța, aceștia au descoperit balonul oval și, la înapoierea acasă, l-au adus cu ei, în bagaje. Era pe la începutul secolului, atunci cînd nume precum cele ale lui Grigore Caracostea (Racing Club de France), Mircea Iconomu (US Perpignan) sau Henri Manu (Stade Francais) nu spuneau mare lucru. Astăzi însă, după 90 de ani, oricine recunoaște că ei au făcut să existe Mica Ovalie. Ca și faptul că în dreptul fiecăruia sunt trecute numele unor echipe franceze de prestigiu, în cazul ultimilor doi fiind vorba chiar despre finalistele campionatului din acest an. A trecut de atunci aproape o jumătate de secol. Răstimp în care alți practicanți ai rugbyului românesc și-au trecut pe cartea de vizită numele unor echipe franceze.
Primul val al înregimentărilor la echipe din Hexagon s-a înregistrat la sfârșitul anilor '60, exponenții săi cei mai de seamă fiind, după rezultatele obținute, Mihai Wusek și Radu Demian. Primul a cucerit campionatul în 1969, cu La Voulte, celălalt a triumfat în Cupa Franței (Challenge „Yves-du-Manoir") în 1970, cu Toulon. Lor li s-au alăturat și fotbaliști precum Pîrcălab sau Voinea, înregimentați la Nimes, însă performanțele rugbyștilor aveau să fie egalate abia după decembrie 1989, atunci cînd s-a înregistrat cel mai important val de legitimări în străinătate. Și când rugbystul Adrian Lungu a izbutit să repete succesele predecesorilor, devenind campion în 1993, cu Castres Olympique.
"Mareea neagră"
Fost antrenor al echipei naționale, director tehnic al Farului din Constanța, Mihai Naca obișnuiește să spună adesea că dacă ar sta trei-patru zile la fiecare jucător de-al său din Franța, ar zăbovi acolo toată vara. Oricât de ciudat ar părea, afirmația nu este prea departe de adevăr. Având cel mai numeros contingent de „stranieri" din Elite 1, românii îi domină astăzi, la acest capitol, chiar și pe neozeelandezi (11 reprezentanți), a căror pătrundere masivă din această vară este considerată un eveniment de către presa franceză. Mai cu seamă că numele „sudiștilor" sunt dintre cele mai grele. În primul rînd, centrul Franck Bunce (Castres), omul căruia patru țări i-au eliberat pasaport: Insulele Cook, Samoa de Vest, Anglia, și Noua Zeelandă! Crescut la periferia orașului Wellington, implicat odinioară și într-un furt de mașini, acesta și-a câștigat porecla care i se potrivea cel mai bine: „Animalul". Rugbyul I-a făcut să se adune de pe stradă. Profitând de amatorismul care a domnit în acest sport, Bunce a putut evolua de patru ori în selecționata Samoa de Vest, la Cupa Mondială din 1991, după care a jucat pentru All Blacks, adunând astfel 55 de selecții. A debutat în echipa Noii Zeelande la 30 de ani, devenind în 1997 cel mai bătrân jucător al ei (35 de ani). Alături de Bunce, în Franța se mai află alți trei foști internaționali care au ieșit din grațiile actualului selecționer John Hart: Eric Rush (Begles-Bordeaux), Stensness (Toulouse) și Matson (Brive). Cea mai bună afacere pare a fi fost făcută de Stade Francais, care l-a angajat pe George (2,02 m și 118 kg), jucător de linia a doua, la recomandarea lui Sean Fitzpatrick, până mai ieri căpitanul All Blacks.
Comparația pe care francezii o fac între Elite 1 și Super 12 este justificată și de apariția unor britanici în loturile echipelor dir Hexagon. Oarecum plictisit de concurența cu englezul Grayson, internaționalul scoțian Peter Townsend a părăsit pe Northampton pentru Brive. Împreună cu irlandezul de linia a doua Jeremy Davidson (Castres), el va încerca să profite de prezența în țara care a reușit Marele Şlem, doi ani la rând, pentru a-și asigura participarea la turneul final al Cupei Mondiale din anul 1999.
Prezența italienilor (6), englezilor (5), georgienilor (3), rușilor (2) sau australienilor (2) face din campionatul Franței unul dintre cele mai cosmopolite din lume.
Talentați, serioși și ieftini
Văduvit de cei mai valoroși jucători ai săi, rugbyul românesc oscilează între a se mândri cu această situație sau a-și plânge incapacitatea de a-i păstra acasă. Există păreri care merg până acolo încât subliniază doar prezența lui Vlad și Brânză în „XV"-le lui Narbonne „Celelalte echipe franceze la care evoluează români nici nu contează!", spunea recent Mircea Paraschiv, antrenorul echipei naționale. O părere care este însă contrazisă de noile realități din Elite 1. Acolo unde cel mai amărît club are un buget de 7,5 milioane, cam de zece ori cât primește Federația· Română de Rugby. Unde există condiții de pregătire, refacere și joc net superioare celor din țara noastră. Unde fiecare meci este cu o clasă peste orice derby de la noi, fie el chiar Dinamo - Steaua.
Aflat în grațiile lui Pierre Berbizier, conducătorul lui Narbonne, simpatizat de presa franceză, Gabriel Vlad a pus prezența românilor la echipele din Hexagon pe seama talentului și seriozității acestora. Considerați jucători „asimilați", deci beneficiind cam de aceleași drepturi ca și cei comunitari, „stejarii" au avut de tras până și-au asigurat acest statut privilegiat. Fiindcă în Franța, ca și pretutindeni în lumea civilizată, străinul este privit la început cu reținere, poate și pentru că el vine să ocupe un loc altfel rezervat autohtonilor.
Creșterea numărului de rugbyști români din Elite 1 la 14 dovedește că acea perioadă de neîncredere a fost depășită rapid. Având nevoie de jucători talentați, muncitori, serioși și, nu în ultimul rînd, fără pretenții exagerate, grupările franceze par a-și face acum o politică din recrutarea „stejarilor". Agățîndu-se și de posibilitatea „transferului pe linie de studii", ele vor lua orice rugbyst-student de talent fără să plătească nimic în schimb.
Cazul lui Sorin Socol, ajuns la CA Brive, campioana continentului în 1997 și finalistă a Cupei Europei anul acesta, este bine cunoscut. lar refuzul său de a răspunde convocărilor la lotul național pentru simplul motiv că trage speranțe că îl va prinde pe cel al Franței, alăturat titularizării lui Stoica în echipa Italiei, sunt cele mai elocvente exemple că rugbyul românesc nu duce lipsă de valori. Semn că el nu poate, nu vrea sau nu știe ce să facă pentru și cu ele.
Faptul că România nu mai are niciun reprezentant în Top 14, iar în Pro D2 (divizia a doua) sunt câțiva are un efect nefast și asupra evoluțiilor / rezultatelor echipei de rugby a României. Fiindcă în timp ce Georgia își pregătește internaționalii preponderent la cluburile din Hexagon, iar aceasta se vede în joc și performanțe, naționala noastră nu mai are lideri precum erau odinioară Tiberiu Brânză, Gabriel Vlad, Tudor Constantin, Romeo Gontineac, Sorin Socol, Alexandru Manta, Florin Corodeanu și ceilalți jucători care au scris istorie la grupări din Hexagon.
Și mai trist este că în ultimii ani au fost rugbyști români tineri care au refuzat oferte primite de la cluburi din Franța. De ce? Fiindcă ei, astăzi, pot câștiga salarii bune în România fără a face un efort comparabil cu cel presupus de legitimarea la formații de top din Hexagon.
Nu pot condamna această atitudine, desigur. Fiindcă fiecare om are dreptul să-și aleagă singur un drum în viață. Pe de altă parte, însă, nu pot sa mă fac că nu văd că acești jucători nu au evoluat corespunzător, pe măsura talentului lor (am evitat să scriu că „s-au plafonat”) jucând în campionatul de aici, unul de un nivel modest.
Mai e de spus că în ultimul timp în presa din Franța s-a scris despre posibila trecere a lui Taylor Gontineac de la Beziers, echipă din Pro D2, la Castres Olympique, una dintre formațiile de vârf din Top 14. Din câte se pare, transferul s-ar fi amânat pentru la vară. Iar dacă se va concretiza România va avea din nou un reprezentant în elita rugby-ului francez. Fără a uita de talonerii formați de Castres. Și mă refer la Ștefan Buruiană, împrumutat la Albi, și la Lukas Mitu.
Pentru cei care sunt mânați de curiozitate transcriu articolul scris de mine în urmă cu aproape trei decenii:
Legiunea română de onoare
La începutul secolului, Mircea Iconomu și Nae Mărăscu au jucat la US Perpignan, respectiv la Stade Francais. Legitimați în Hexagon, Mihai Wusek a câștigat titlul cu La Voulte, în 1969, iar Radu Demian a triumfat în Cupă cu Toulon, în 1970. Aflați în competiție cu celebrii All Blacks precum Franck Bunce sau Rush, Socol (Brive), Vlad și Brînză (Narbonne) au șanse să repete isprăvile lui Adrian Lungu, campion în 1993, cu Castres
Marian Burlacu
La mijlocul acestui secol, într-o vreme în care societatea românească a alunecat spre extrema stângă, Ciupi Calistrat a ales să trăiască în Franța. A plecat într-un turneu, cu o selecționată de rugby, și nu s-a mai întors. Fost campion de atletism, totodată practicant al jocului pus sub semnul lui Hercule, acest polisportiv a priceput lesne că în România viitorul nu putea să-i aducă nimic bun. Nici lui, nici națiunii sale. Trăind în exil, departe, Ciupi Calistrat a fost primul rugbyst român care a plecat să joace în Hexagon.
Înaintea lui, cei care aveau să fie considerați pionierii rugbyului românesc au parcurs traseul în sens invers. Aflați la studii, în Franța, aceștia au descoperit balonul oval și, la înapoierea acasă, l-au adus cu ei, în bagaje. Era pe la începutul secolului, atunci cînd nume precum cele ale lui Grigore Caracostea (Racing Club de France), Mircea Iconomu (US Perpignan) sau Henri Manu (Stade Francais) nu spuneau mare lucru. Astăzi însă, după 90 de ani, oricine recunoaște că ei au făcut să existe Mica Ovalie. Ca și faptul că în dreptul fiecăruia sunt trecute numele unor echipe franceze de prestigiu, în cazul ultimilor doi fiind vorba chiar despre finalistele campionatului din acest an. A trecut de atunci aproape o jumătate de secol. Răstimp în care alți practicanți ai rugbyului românesc și-au trecut pe cartea de vizită numele unor echipe franceze.
Primul val al înregimentărilor la echipe din Hexagon s-a înregistrat la sfârșitul anilor '60, exponenții săi cei mai de seamă fiind, după rezultatele obținute, Mihai Wusek și Radu Demian. Primul a cucerit campionatul în 1969, cu La Voulte, celălalt a triumfat în Cupa Franței (Challenge „Yves-du-Manoir") în 1970, cu Toulon. Lor li s-au alăturat și fotbaliști precum Pîrcălab sau Voinea, înregimentați la Nimes, însă performanțele rugbyștilor aveau să fie egalate abia după decembrie 1989, atunci cînd s-a înregistrat cel mai important val de legitimări în străinătate. Și când rugbystul Adrian Lungu a izbutit să repete succesele predecesorilor, devenind campion în 1993, cu Castres Olympique.
"Mareea neagră"
Fost antrenor al echipei naționale, director tehnic al Farului din Constanța, Mihai Naca obișnuiește să spună adesea că dacă ar sta trei-patru zile la fiecare jucător de-al său din Franța, ar zăbovi acolo toată vara. Oricât de ciudat ar părea, afirmația nu este prea departe de adevăr. Având cel mai numeros contingent de „stranieri" din Elite 1, românii îi domină astăzi, la acest capitol, chiar și pe neozeelandezi (11 reprezentanți), a căror pătrundere masivă din această vară este considerată un eveniment de către presa franceză. Mai cu seamă că numele „sudiștilor" sunt dintre cele mai grele. În primul rînd, centrul Franck Bunce (Castres), omul căruia patru țări i-au eliberat pasaport: Insulele Cook, Samoa de Vest, Anglia, și Noua Zeelandă! Crescut la periferia orașului Wellington, implicat odinioară și într-un furt de mașini, acesta și-a câștigat porecla care i se potrivea cel mai bine: „Animalul". Rugbyul I-a făcut să se adune de pe stradă. Profitând de amatorismul care a domnit în acest sport, Bunce a putut evolua de patru ori în selecționata Samoa de Vest, la Cupa Mondială din 1991, după care a jucat pentru All Blacks, adunând astfel 55 de selecții. A debutat în echipa Noii Zeelande la 30 de ani, devenind în 1997 cel mai bătrân jucător al ei (35 de ani). Alături de Bunce, în Franța se mai află alți trei foști internaționali care au ieșit din grațiile actualului selecționer John Hart: Eric Rush (Begles-Bordeaux), Stensness (Toulouse) și Matson (Brive). Cea mai bună afacere pare a fi fost făcută de Stade Francais, care l-a angajat pe George (2,02 m și 118 kg), jucător de linia a doua, la recomandarea lui Sean Fitzpatrick, până mai ieri căpitanul All Blacks.
Comparația pe care francezii o fac între Elite 1 și Super 12 este justificată și de apariția unor britanici în loturile echipelor dir Hexagon. Oarecum plictisit de concurența cu englezul Grayson, internaționalul scoțian Peter Townsend a părăsit pe Northampton pentru Brive. Împreună cu irlandezul de linia a doua Jeremy Davidson (Castres), el va încerca să profite de prezența în țara care a reușit Marele Şlem, doi ani la rând, pentru a-și asigura participarea la turneul final al Cupei Mondiale din anul 1999.
Prezența italienilor (6), englezilor (5), georgienilor (3), rușilor (2) sau australienilor (2) face din campionatul Franței unul dintre cele mai cosmopolite din lume.
Talentați, serioși și ieftini
Văduvit de cei mai valoroși jucători ai săi, rugbyul românesc oscilează între a se mândri cu această situație sau a-și plânge incapacitatea de a-i păstra acasă. Există păreri care merg până acolo încât subliniază doar prezența lui Vlad și Brânză în „XV"-le lui Narbonne „Celelalte echipe franceze la care evoluează români nici nu contează!", spunea recent Mircea Paraschiv, antrenorul echipei naționale. O părere care este însă contrazisă de noile realități din Elite 1. Acolo unde cel mai amărît club are un buget de 7,5 milioane, cam de zece ori cât primește Federația· Română de Rugby. Unde există condiții de pregătire, refacere și joc net superioare celor din țara noastră. Unde fiecare meci este cu o clasă peste orice derby de la noi, fie el chiar Dinamo - Steaua.
Aflat în grațiile lui Pierre Berbizier, conducătorul lui Narbonne, simpatizat de presa franceză, Gabriel Vlad a pus prezența românilor la echipele din Hexagon pe seama talentului și seriozității acestora. Considerați jucători „asimilați", deci beneficiind cam de aceleași drepturi ca și cei comunitari, „stejarii" au avut de tras până și-au asigurat acest statut privilegiat. Fiindcă în Franța, ca și pretutindeni în lumea civilizată, străinul este privit la început cu reținere, poate și pentru că el vine să ocupe un loc altfel rezervat autohtonilor.
Creșterea numărului de rugbyști români din Elite 1 la 14 dovedește că acea perioadă de neîncredere a fost depășită rapid. Având nevoie de jucători talentați, muncitori, serioși și, nu în ultimul rînd, fără pretenții exagerate, grupările franceze par a-și face acum o politică din recrutarea „stejarilor". Agățîndu-se și de posibilitatea „transferului pe linie de studii", ele vor lua orice rugbyst-student de talent fără să plătească nimic în schimb.
Cazul lui Sorin Socol, ajuns la CA Brive, campioana continentului în 1997 și finalistă a Cupei Europei anul acesta, este bine cunoscut. lar refuzul său de a răspunde convocărilor la lotul național pentru simplul motiv că trage speranțe că îl va prinde pe cel al Franței, alăturat titularizării lui Stoica în echipa Italiei, sunt cele mai elocvente exemple că rugbyul românesc nu duce lipsă de valori. Semn că el nu poate, nu vrea sau nu știe ce să facă pentru și cu ele.
Articole similare
05 Iun. 2026
APARIȚIE EDITORIALĂ: Gheorghe Varga și Petrică Motrescu au povestit cum a jucat antrenorul Valeriu Irimescu un meci în Noua Zeelandă / VIDEO
Componenți ai echipei de rugby seniori a României în perioada sa de glorie, Petrică Motrescu și Gheorghe Varga i-au fost elevi lui VALERIU IRIMESCU (1940-2026), cel socotit de mulți...
05 Iun. 2026
ROMÂNIA / ECHIPA A: Selecționata noastră s-a înclinat în fața lui Suzuki Griquas Rugby
Aflată de câteva zile în Africa de Sud, echipa secundă a României a pierdut cu 20-35 (13-21), astăzi (vineri, 5 iunie 2026), meciul cu Suzuki Griquas Rugby. Sud-africanii au fost...
04 Iun. 2026
ROMÂNIA / COPII ȘI JUNIORI: Pe terenurile din Parcul Copilului se joacă turneul „Legendele rugby-ului grivițean”
Ultima etapă a Campionatului de Mini-Rugby al Asociației Municipale de Rugby București (AMRB) se va desfășura sâmbătă, 6 iunie 2026, pe terenurile amenajate la Stadionul „Parcul...
04 Iun. 2026
FRANȚA / PRO D2: Adrian Moțoc și Atila Septar au contribuit la promovarea echipei din Nisa / VIDEO
Campionatul de rugby al Franței se apropie de final. În Nationale (divizia a treia), de pildă, RC Narbonne a reușit promovarea în Pro D2 după ce a câștigat la mare luptă...
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te la newsletterul Rugby.ro si primeste ultimele noutati pe email.
