Romania-Irlanda: A inceput urcusul…

     Corespondenta din Toronto.
     Scopul randurilor de mai jos nu este acela de a scuza o infrangere- un esec ramane un esec- ci de a aprecia performanta unei curajoase echipe a Romaniei. Poate parea paradoxal, dar am senzatia ca urcusul rugby-ului romanesc catre recastigarea pozitiei pe care o detinea in trecut in ierarhia internationala, poate incepe cu aceasta partida pierduta impotriva Irlandei. Sunt de parere ca rugby-ul nostru se afla, si se va afla inca pentru o destul de lunga perioda de timp, intr-o etapa in care nu in primul rand scorul, ci maniera in care evolueaza echipa si modul in care progreseaza ar trebui sa fie principalele criterii de analiza. Desigur, aceasta nu inseamna, in nici un fel, “emiterea” unui “cec in alb” pentru a justifica eventuale umilitoare infrangeri.
     Partida cu Irlanda a aratat, in mod evident, ca Romania nu poseda, deocamdata, aceleasi mijloace de exprimare, in teren, ca ale echipelor din elita mondiala. Dar, tot acest meci a aratat faptul ca Romania este capabila sa formeze o selectionata competitiva, fiind pe cale sa cladeasca o gramada puternica care sa constituie platforma solida pe care sa sustina jocul de ansamblu al echipei, un joc modern, rapid, cursiv.
     In meciul lor de debut la Cupa Mondiala, jucatorii nostri au comis prea multe greseli, care la prima vedere par marunte, dar care tin de bazele fundamentale ale jocului: pozitii de ofsaid, placaje ratate, pase “inainte”, obstructii in aparare si in atac, imprecizia loviturilor de picior. Toate acestea au dus atat la primirea cu usurinta a eseurilor (oh, acele placaje ratate!) si la numeroase penalizari, cat si la pierderea unor ocazii favorabile de atac (in special obstructiile in molurile penetrante cand gramada avansa promitator in jumatatea de teren a irlandezilor).
     In plus, Ionut Tofan a parut total coplesit de anvergura meciului. In rolul atat de important al “uverturii”, el nu a reusit sa organizeze si sa dirijeze jocul dupa nevoile si posibilitatile echipei, nefacand intotdeauna cele mai bune alegeri in fazele de atac, irosind multe baloane, fiind imprecis in loviturile tactice de picior, acestea transformandu-se, de cele mai multe ori, in “munitii” ofensive pentru irlandezi care au lansat contraatacuri foarte rapide.
     “Treisferturile” au incercat sa combine si sa deschida jocul pana la aripi, reusind in cateva ocazii, dar, in general, ele nu au izbutit sa depaseasca de prea multe ori linia avantajului, combinatiile, in special pe centru, fiind previzibile si usor de blocat de catre adversari. Esta laudabil insa, ca Gontineac si colegii sai de linie au cautat mereu sa varieze actiunile ofensive, atacand fie pe centru fie pe toata latimea terenului.
     Pachetul de inaintasi, marturisesc, a constituit pentru mine, o reala surpriza si un motiv de satisfactie. Prima gramada ordonata a meciului, in care ai nostri au castigat balonul pe introducerea lui Stringer-datorita, probabil, si unei lipse de concentrare din partea irlandezilor- a aratat intentia unei posibile “revolte” a inaintarii romane. Aceasta “revolta” care, sunt convins ca se va petrece, este amanata, deocamdata, pentru viitor, dar important este faptul ca intentia si posibilitatile de a progresa, exista. Tusa a fost sigura si a functionat bine, cu o foarte buna coordonare intre taloneur si “prinzatori”, iar inaintarea, cu toate ca a dat semne de oboseala spre final, mai ales dupa inlocuirile lui Balan si Socaciu, a fost la inaltime atat in gramezile ordonate cat si in joc deschis.
     Au existat momente, ca acelea de la sfarsitul primei reprize, cand inaintarea noastra a mentinut sub o presiune formidabila apararea irlandeza, tintuind-o pe linia butului. Una dintre problemele majore ale echipei noastre, insa, consta in faptul ca jucatorii nostri nu sunt capabili, deocamdata, sa mentina acelasi ritm, aceeasi intensitate a actiunilor, si o presiune continua asupra adversarului, pe tot parcursul meciului.
     Fara a subestima sau ignora efortul celorlalti jucatori romani, imi ingadui sa remarc, totusi, doi inaintasi care au lasat, in opinia mea, o impresie deosebita: Petru Balan si Ovidiu Tonita.
     Pilierul de la Biarritz , cu o impecabila tinuta in gramezile ordonate, s-a dovedit nu doar puternic in fazele fixe ci si foarte bun cu balonul in mana, in joc deschis, conducand, deseori, sarjele inaintarii. Mi-l amintesc de la Cupa Mondiala din 1999, cand, daca nu ma insel, a evoluat pe postul de taloneur. Un progres imens care il poate transforma pe Balan intr-un adevarat lider al gramezii romane! La randul sau, Tonita, demonstrand ca poseda automatismele tipice liniei a treia, a fost prezent in fazele de ofensive si defensive, trudind ca un “salahor”, placand, atacand si cautand sa sustina cat mai eficient purtatorul de balon.
     Fortand putin comparatia mi se pare ca echipa Romaniei este asemeni unui pianist incepator, dar silitor, care studiaza cu abnegatie pentru a deslusi primele masuri din “Für Elise”, zbatandu-se si straduindu-se sa descifreze si sa lege, incet-incet, diezii si bemolii dificili, poticnindu-se insa cand canta intreaga piesa. De la “Für Elise” pana la “Imperial”-ul rugbyului, Romania mai are un drum lung, foarte lung si foarte dificil.
     Dar tocmai in depasirea acestor greutati si in dorinta de a ajunge, candva, sa interpreteze marele concert “Imperial” al rugby-ului impreuna cu elita mondiala, trebuie sa consiste marea provocare a echipei nationale, in particular, si a rugby-ului romanesc, in general.