ROMÂNIA / INFRASTRUCTURĂ: Rugbyștii au dat la lopată pe șantierul stadionului „23 august”!
De Marian Burlacu, 12 Ian. 2025
Deunăzi, Primarul General al Bucureștilor, Nicușor Dan, a făcut publică o informație legată de Arena Națională. Și anume că încasările realizate anul trecut din evenimentele desfăşurate pe acest stadion, cel mai mare din România – concerte, meciuri de fotbal şi alte manifestări – se ridică la aproximativ 1,2 milioane de euro. Nu s-a precizat și care au fost cheltuielile făcute de municipalitate cu întreținerea acestei baze. Cert este că Arena Națională nu poate găzdui întreceri de atletism, fiindcă nu are pistă, și nici meciuri de rugby, pentru că nu e loc pentru terenul de țintă... Așadar, un stadion care a avut din start un handicap. Și anume că nu poate găzdui „orice”. Nici măcar la fotbal. Și aceasta fiindcă Arena Națională din București n-are capacitatea cerută pentru găzduirea finalei Ligii Campionilor, de pildă. Paradoxal, vechiul stadion, cel numit „23 august”, a fost ridicat pentru a se organiza Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor din 1953, competiție care a avut și rugbyul în program. Mai mult decât atât, jucătorii de rugby de la noi au dat la lopată pe șantierul arenei vechi. Așa cum mi-a mărturisit, în 2011, Viorel Morariu, pe atunci președinte de onoare al Federației Române de Rugby (FRR) și vicepreședinte de onoare al Rugby Europe, forul continental. (Foto: „Scânteia”)
În ultimii ani, din momentul în care s-a inaugurat stadionul „Arcul de Triumf” au fost mulți care, invocând „banul public”, au cerut ca acesta să nu fie folosit doar pentru meciurile și antrenamentele echipelor de rugby din țara noastră, ci și pentru cele din alte sporturi, în special pentru cele din fotbal. Paradoxal, atunci când s-a ridicat Arena Națională puțini au sesizat faptul că aceasta nu va putea găzdui concursuri de atletism și meciuri de rugby... Deși și în cazul acesteia era vorba despre „banul public”.
Decizia de a se face un stadion, cel mai mare din România, fără pistă de atletism și fără posibilitatea de a se amenaja terenul de țintă (sunt două, câte unul în fiecare jumătate de teren) a avut efecte asupra rentabilizării arenei. Iar într-un articol apărut recent, pe site-ul „Gazetei sporturilor”, sub titlul „Nicușor Dan a anunțat câți bani a produs Arena Națională în 2024. Cifrele DEZASTRULUI: cât a pierdut Primăria București”, au fost comparate, pe ani, cheltuielile și încasările de la „Arena Națională”. Iar constatarea e simplă: s-au cheltuit de 3 ori mai mulți bani decât s-au obținut...
Înaintea inaugurării Arenei Naționale, am scris o serie de articole despre vechiul stadion, cel care s-a numit „23 august”, în cotidianul „Adevărul”. Iată un interviu pe care l-am făcut cu Viorel Morariu despre ridicarea arenei bucureștene.
„Fost internaţional român, apoi antrenor şi şef al federaţiei, Viorel Morariu, a câştigat cu Locomotiva turneul organizat la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Bucureşti (1953), dar a şi muncit pe şantierul Stadionului „23 August".
„Adevărul": Am auzit că şi sportivii au dat, efectiv, la lopată pe şantier.
Viorel Morariu: Da, am muncit şi eu, şi colegii mei care făceau rugby sau fotbal. Am fost câteva zile, nu o perioadă prea lungă. La Festivalul din 1953 s-a organizat o festivitate de deschidere cum se face şi la Jocurile Olimpice, iar eu am fost portdrapelul delegaţiei României. Am fost ales deşi tatăl meu, care era preot romano-catolic, fusese trimis să muncească la Canal.
E adevărat că românii au făcut foamea un an pentru a se organiza acel festival?
Lumea o ducea greu atunci. Şi s-au făcut sacrificii. Participanţii au avut un alt regim. Veniseră tineri din toată lumea. Şi nu numai sportivi pentru că atunci au fost şi alte activităţi culturale. Eu am avut noroc că la rugby era preşedinte Emil Drăgănescu. El nu ţinea cont cine-ţi sunt părinţii, ce-au fost şi chestii de-astea legate de statutul social. Important era pentru el să-ţi faci datoria.
Cum a fost cu Franţa în '57, cu 100.000 de fani în tribune pe fostul „23 August"?
Stadionul a fost arhiplin. Înainte de meciul nostru s-a disputat unul de fotbal, între echipele B ale României şi Poloniei. Spectatorii au rămas să ne vadă şi pe noi. Au mai venit însă şi alţii, interesaţi numai de rugby. Şi cum meciul a fost foarte disputat, lumea a rămas până la sfârşit. Am pierdut greu, cu 15-18, printr-o lovitură de pedeapsă fructificată de Vannier de la mijlocul terenului, chiar de lângă tuşă.
Erau românii mai atraşi de sport pe atunci?
În primul rând, în acei ani nici nu prea aveai ce să faci. Nu era televiziune, computere, internet, toate distracţiile de acum. Cred totuşi că erau şi mai interesaţi de sport. Ei veneau şi la meciurile de rugby din campionat. Pe Parcul Copilului, când juca Griviţa cu Steaua, de pildă, tribunele erau pline.
Cum vi se pare „Arena Naţională"?
Când fiul meu, Octavian Morariu, era preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Sport, el a susţinut ca acest stadion să aibă şi pistă de atletism, să poată găzdui, printre altele, şi meciuri de rugby. Păcat că s-a făcut doar un stadion pentru fotbal”.
Iată câteva cifre legate de meciurile de rugby disputate pe vechiul stadion „23 august”
- La 5 iunie 1960, 55.000 de spectatori au sărbătorit prima victorie importantă din istoria tricolorilor: 11-5 cu Franţa. Cu trei ani înainte, în faţa a 100.000 de oameni, românii trecuseră pe lângă egal (15-18).
- Din totalul celor opt meciuri disputate aici contra Franţei, România s-a impus doar de trei ori: 3-0 (1962), 6-9 (1964), 15-14 (1968), 3-14 (1970), 15-10 (1974), 3-18 (1984), 21-33 (1991) şi 15-24 (1995).
- În 1964, Griviţa Roşie a cucerit Cupa Campionilor Europeni, după ce a câştigat cu 10-0 finala cu Stade Montois (Franţa).
- La 1 mai 1977, România a umilit Italia: 69-0! Abia în 1999, peninsularii au pierdut la o diferenţă mai mare, cu Africa de Sud (3-74). Tot contra „Squadrei Azzurra", în 2004, „stejarii" au obţnut ultimul succes în faţa unei naţiuni majore: 25-24. A fost ultimul meci-test disputat de naţionala de rugby pe vechiul stadion. Alte partide cu Italia: 14-6 (1962), 28-4 (1989) şi 18-21 (1991).
- Singura echipă majoră de rugby din Emisfera Australă care a jucat cu România, la București, a fost Noua Zeelandă. S-a întâmplat la 24 octombrie 1981, când temuţii „All Blacks" au suferit crunt până s-au impus cu 14-6. De remarcat că în acel meci arbitrul scoţian Alan Hosie a refuzat să valideze două eseuri marcate de români, unul după altul, la aceeaşi acţiune de atac. El a declarat ulterior că n-a putut crede că naţionala noastră poate să marcheze o încercare Noii Zeelande!
- Nici echipele britanice n-au scăpat neînvinse. Rugbyştii noştri au învins Scoţia (28-22, în 1984 şi 18-12, în 1991), pierzând un singur meci (18-33 în 1986). Contra Ţării Galilor, România a înregistrat un succes, 24-6 la 12 noiembrie 1983, iar în 17 septembrie 1994 a pierdut onorabil (9-16). Cu Anglia, în schimb, în 13 mai 1989, România a pierdut la scor (3-58).
- Ultimul meci-test cu o echipă de limbă engleză a fost cel cu Irlanda, din 2 iunie 2001. Rugbyştii români au jucat cu mult curaj, însă au cedat (3-37) în faţa trupei lui O'Driscoll.
- România a susţinut 30 de meciuri pe locul în care s-a înălţat Arena Naţională, câştigând 17 partide și pierzându-le pe celelalte.
Iată alte fragmente din articolele pe care le-am semnat în „Adevărul” despre vechiul stadion din inima Bucureștilor:
„La 6 septembrie 2011, Naţional Arena, urmaşul „victoriei socialismului sportiv“ din România - „Stadionul 23 August“ - , va fi inaugurat cu un meci România-Franţa, din preliminariile Euro 2012. Născut mult mai greu decât bătrânul său înaintaş, Naţional Arena duce mai departe titlul de „cel mai mare stadion al ţării“.
Grandoarea şi unicitatea sunt două dintre cele mai importante elemente comune ale „Stadionului 23 August” şi ale Naţional Arena. Ambele construite în epoci diferite pentru a fi gazda unor evenimente sportive internaţionale au înghiţi sute de mii de metri cubi de pământ şi de betoane.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a „ridicat“ în 1953, în cinci luni, cea mai mare arenă din Europa de Est pentru a arăta lumii de ce este capabilă România. Astăzi, chiar de 23 august, enumerăm motivele pentru care, în 1953, liderii Partidului Muncitoresc Român au decis să ridice în Capitală o arenă ce se dorea a fi cea mai impresionantă din ţările comuniste din estul Europei. Iar în zilele următoare vom zăbovi asupra modului în care aceasta a fost construită şi a evenimentelor sportive pe care le-a găzduit.
La începutul anilor '50, în Bucureşti nu existau foarte multe stadioane moderne. Cum de altfel nu există nici astăzi. Cel mai important dintre ele, ANEF (ulterior „Republicii"), se afla în cartierul Uranus-în anii '80, a fost dărâmat, o parte din structura sa fiind folosită la amenajarea parcării Palatului Parlamentului. Inaugurat la 9 mai 1926, în prezenţa Regelui Ferdinand I, la meciul de rugby România - Selecţionata Armatei Franceze 3-35, stadionul avea să fie afectat serios în timpul bombardamentelor din al Doilea Război Mondial. El avea să fie refăcut şi redat sportului la 3 septembrie 1948, când a găzduit prima ediţie a Campionatelor Internaţionale de Atletism ale României.
Atunci când s-a pus problema ca Bucureştiul să găzduiască Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, în 1953, regimul comunist a avut şi o mare dilemă. Aceassta era legată de stadionul unde urma să se desfăşoare festivităţile de deschidere şi de închidere. Cel mai simplu era ca întrecerile să fie găzduite de „Republicii" - mai existau variantele „Giuleşti", care fusese inaugurat în 1939, şi „Dinamo", ale cărui lucrări de amenajare tocmai se încheiaseră. Cum ambele arene aveau un număr redus de locuri, până la 20.000, iar un proces de mărire presupunea timp mai mare, s-a ales varianta care doar pe hârtie părea a fi mai dificilă: să se ridice un alt stadion!
La concurenţă cu Moscova şi Budapesta
Decizia luată de Partidul Muncitoresc Român, condus la acea vreme de Gheorghe Gheorghiu-Dej, pare bizară la prima vedere. Explicaţiile ei pot fi însă mai multe, fără a exista însă şi una oficială - conducătorii de atunci ai României nu se remarcau prin transparenţă atunci când hotărau ceva. În primul rând, Stadionul „ANEF", chiar dacă îşi schimbase numele în „Republicii" - ba, mai mult decât atât, în septembrie 1944 găzduise o manifestaţie a PMR-ului în care se ceruse demisia Guvernului Sănătescu - era perceput ca un simbol al regalităţii.
În al doilea rând, comuniştii români se aflau în concurenţă cu omologii lor din celelalte ţări ale Blocului Europei de Est. Ei ştiau că sovieticii, ungurii şi polonezii ridicau, în acea vreme, stadioane impresionante în capitalele lor. Şi nu puteau rămâne mai prejos. Aşa că, din pământ (la propriu) şi iarbă verde, au construit într-un timp-record (februarie - iulie 1953) arena care avea să primească numele raionului în care se găsea, adică „23 August". Una care, având 80.000 de locuri, era printre cele mai mari din răsăritul continentului - iniţial, stadionul „Ferenc-Puskas" a depăşit-o (104.000), însă ulterior numărul de locuri al acestuia a fost redus la puţin peste 70.000.
S-a folosit mână de lucru ieftină
Timpul foarte scurt în care s-a ridicat Stadionul „23 August" nu trebuie să ne mire. Imediat după venirea lor la putere, comuniştii români au iniţiat acele şantiere ale tineretului, de fapt o formă prin care statul se folosea de mână de lucru ieftină şi disciplinată. Nu era totuşi o practică nouă pentru ţara noastră. În anii '20, ridicarea Stadionului „Republicii" se făcuse cu ajutorul armatei. Ulterior, în timpul lui Ceauşescu, pe majoritatea şantierelor ţării, îndeosebi la Canalul Dunăre - Marea Neagră şi la Casa Poporului, au lucrat atât tinerii, cât şi militarii.
Complexul Sportiv „23 August" nu a fost, de altfel, singurul obiectiv din anii '50 realizat cu ajutorul brigadierilor. Filmul „Răsună valea" (1950) prezintă munca titanică şi deseori neplătită a tinerilor care au săpat în stâncă, cu utilaje rudimentare, cele 35 de tunele ale căii ferate Bumbeşti - Livezeni. Iar exemplele pot continua cu Salva - Vişeu, Agnita - Botorca. Şi, din acest motiv, nu se ştie exact cât a costat ridicarea Stadionului „23 August".
Frâiele „şantierului festivalului“, aşa cum a fost denumită megaconstrucţia socialistă în cele cinci luni de lucru, au fost încredinţate tânărului „arhitect comunist“ Willy Iuster şi „comandantului brigăzii de şoc“, Ion Brezeanu.
Munca pe şantierul viitorului „Parc de Cultură şi Sport 23 August“ era în totalitate mecanizată la acea vreme, tocmai pentru ca lucrările să se încadreze în termenul foarte scurt de timp. „Escavatoare de 1,5 metri cubi, screpere cu cupa de şase metri cubi, buldozere, dragline, gredere ne amintesc de aspectul Canalului Dunăre Marea Neagră“, notează revista „Ştiinţă şi Tehnică“ în numărul din luna mai 1953 păstrată şi acum de colecţionarul bucureştean Sergiu Partenie.
Oraşul de pe stadion
Aproape 5.000 de muncitori - „brigadieri“, aşa cum erau numiţi - au fost aduşi pe şantierul stadionului încă din luna februarie. Erau aceiaşi care au contribuit la ridicarea „vârfurilor industriei socialiste“ a secolului trecut: Hidrocentrala de la Moroieni, furnalul de la Hunedoara sau fabrica de ciment de la Fieni. „Pentru tinerii care muncesc cu avânt pe «Şantierul Festivalului» cum l-au botezat ei, a apărut un adevărat orăşel, cu zeci de bărăci-dormitoare şi alte bărăci. Alături de ei, vin pe şantier, în fiecare zi, sute de tneri din toate colţurile Capitalei, din fabrici, uzine, şcoli, facultăţi, instituţii, răspunzând apelului Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitor“, preciza, în stilul specific epocii, redacţia revistei.
Frenezia arenelor noi a cuprins „Blocul comunist"
Nu numai comuniştii români au început să ridice stadioane la puţin timp după venirea lor la putere. Acelaşi lucru l-au făcut şi vecinii bulgari sau unguri, dar şi polonezii, cehii şi slovacii sau est-germanii. Pe undeva, situaţia este explicabilă. Ţările Europei Răsăritene fuseseră zdruncinate serios de război, iar multe dintre bazele sportive afectate sau distruse de bombardamente.
Forţaţi să construiască un stadion
Cu doi ani înainte ca Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor să fie găzduit de Bucureşti, acesta s-a desfăşurat în Republica Democrată Germană, la Berlin. Şi cum arena olimpică era în acea parte a oraşului controlată de americani, a fost nevoie de un nou stadion.
Inaugurat în 1961, acesta a fost denumit „Berliner Sportpark" - apoi şi-a schimbat numele în „Friedrich-Ludwig Jahn", cu ocazia centenarului naşterii celui socotit a fi părintele gimnasticii din Germania. Dotat cu pistă de atletism, stadionul avea pe atunci o capacitate de 30.000 de locuri, care a fost redusă la 10.000 în 1988, când a fost renovat. Acolo şi-au disputat meciurile echipele de fotbal Hertha şi FC Dynamo Berlin.
Stadion transformat în piaţă!
Un alt stadion ridicat în anii '50 a fost „Dziesieciolecia" din Varşovia. Cu o capacitate de 71.000 de locuri, el a fost proiectat pentru a găzdui Jocurile Olimpice. Acolo, în 1968, în timpul unei sărbători comuniste, Ryszard Siwiec a protestat faţă de intrarea în Praga a trupelor sovietice. Şi tot pe aceeaşi arenă, dar în 1983, s-a ţinut o slujbă catolică în prezenţa Papei Ioan Paul al II-lea. După căderea comunismului, stadionul a fost abandonat, fiind transformat de primăria oraşului Varşovia într-o... piaţă. Cea mai mare din Europa dintre cele sub cerul liber! În 2008, s-a decis demolarea arenei, în locul acesteia fiind construit, la fel ca la Bucureşti, Stadionul Naţional. Acolo se vor disputa meciuri de la Euro 2012, turneu pe care Polonia îl va organiza împreună cu Ucraina.
Construcţia-vedetă a parcului din estul Bucureştiului era, evident, stadionul cu 80.000 de locuri. „Această construcţie reprezintă o mare victorie a tehnicienilor noştri, atât în ceea ce priveşte poriectul, cât şi în privinţa execuţiei. Pentru ca să se poată face unor manifestaţii sportive care reunesc zeci de mii de spectatori existau mai multe soluţii: extinderea stadionului Republicii până la înălţimea tribunei întâia, extinderea stadionului Dinamo, sau completarea potcoavei stadionului Giuleşti. Toate aceste soluţii, deşi porneau de la construcţii existente, necesitau totuşi un timp îndelungat de execuţie: ca orice construcţie de beton armat monolit, care trebuia turnat la faţa locului“, explica, în revista „Ştiinţă şi Tehnică“, inginerul B. Ungureanu.
Deoarece acest lucru prezenta anumite dezavantaje , proiectanţii au găsit soluţia construcţiei unui stadion cu tribunele rezemate direct de teren, stadion care nu mai exista în România. Modelul a fost preluat din Uniunea Sovietică, de la Stadionul „Kirov“ din Leningrad.
Patru motive pentru care stadionul a fost construit într-un timp record
„El are o serie de avantaje hotărâtoare:
1) permite executarea în termen rapid;
2) permite o mare concentrare de braţe de muncă şi de utilaj pe şantier;
3) permite o mecanizare aproape completră a şantierului;
4) permite economii însemnate de beton, oţel, lemn pentru cofraje etc. Utilizând din plin experienţa proiectanţilor şi constructorilor stadionului Kirov, arhitecţii şi inginerii noştri au putut elabora planurile acestui minunat stadion în timp util, astfel că la începutul primăverii şantierul era în plină activitate“, a mai explicat inginerul Ungureanu.
Aşezarea stadionului
Stadionul era amplasat între Bulevardul Muncii şi Bulevardul Mareşal Tolbuhin. Axul central era orientat în direcţia Nord-Sud, perpendicular pe Bulevardul Muncii. Potrivit proiectanţilor, acestă aşezare permitea ca tribuna oficială să fie umbrită între orele 16.00 şi 17.00 , când avea loc majoritatea competiţiilor, iar jucătorii aveau soarele în lateral în timpul jocului.
Cifrele lui „23 August“
Terenul gazonat şi sectoarele de aruncări şi sărituri aveau în total o suprafaţă 11.455 de metri pătraţi (11 hectare). Cele şase culoare ale pistei de alergări erau acoperite c cu zgură neagră , iar pe părţile lungi ale pistei erau amenajate aliniamente de 129 de metri pentru cursele de 110 metri garduri şi pentru pornirea în cursa de 1.500 de metri.
Tribunele aveau în total 51 de rânduri de bănci (gradene), lăţimea gradenelor fiind aceeaşi de sus până jos: 75 de centimetri. Înălţimea lor, însă, varia astfel încât vizibilitatea să fie optimă din toate punctele. „În marginea de sus a tribunelor se întinde o alee lată de 12 metri care înconjoară întreg stadionul. De pe această alee largă, care va fi amenjată ca un bulevard, cu arbori şi iluminare bogată, întrg stadionul va oferi o panoramă minunată“, îşi încheia articolul din „Ştiinţă şi Tehnică“ inginerul Ungureanu.
Conducerea lucrărilor de proiectare a revenit, în anul 1951, tânărului arhitectul ieşean Willy Iuster, ieşit doar de doi ani de pe băncile facultăţii. „De atunci, activitatea lui, în domeniul proiectării în construcţii, s-a desfăşurat neîntreruptă şi plină de roade. Tânărul arhitect a muncit la proiectarea câtorva din construcţiile înfăptuite de Statul nostru democrat-popular. (...) tânărului arhitect i se încredinţau lucrările de proiectare a «Complexului de cultură şi sport 23 August» din Capitală. Munca de proiectare nu a fost uşoară datorită problemelor noi puse de această construcţie şi datorită termenului scurt de executare. Dar tânărul arhitect comunist Willy Iuster, împreună cu întregul său colectiv (...). De preţuit le-a fost documentaţia sovietică de specialitate avută la dispoziţie“, mai precizau redactorii revistei.
La fel de tânăr era şi Ion Brezoianu, care pe atunci abia împlinea 18 ani. Un băiat din regiunea Ploieşti care a început să muncească de la 14 ani, la fabrica «Predeluş» din raionul Sinaia. „Încă de atunci a dovedit că are multă dârzenie: în trei luni şi-a însuşit meseria de mecanic-fochist. Ionică muncea în fabrică şi în acelaşi timp învăţa. (...) Anul trecut, la chemarea organizaţiei noastre revoluţionare de tineret, tânărul mecanic-fochist de la «Predeluş» s-a hotărât repede şi a plecat pe şantier la Fieni (regiunea Ploeşti). De acolo el a trecut să lucreze pe şantierul Complexului de Cultură şi Sport «23 August» din Bucureşti în munca de comandant al brigăzii nr. 5. Într-o zi, pe la începutul lui martie, au sosit multe vagoane cu materiale ce trebuiau descărcate cât mai repede. Sarcina a fost încredinţată brigăzii nr. 5. Membrii acestei brigăzi – care acum sunt numiţi ăpe şantier «smeii lui Brezeanu», au descărcat atât de repede şi bine materialele, au muncit cu atâta însufleţire încât de atunci descărcarea vagoanelor cu materiale pentru şantier a devenit specialitatea brigăzii“.
În ultimii ani, din momentul în care s-a inaugurat stadionul „Arcul de Triumf” au fost mulți care, invocând „banul public”, au cerut ca acesta să nu fie folosit doar pentru meciurile și antrenamentele echipelor de rugby din țara noastră, ci și pentru cele din alte sporturi, în special pentru cele din fotbal. Paradoxal, atunci când s-a ridicat Arena Națională puțini au sesizat faptul că aceasta nu va putea găzdui concursuri de atletism și meciuri de rugby... Deși și în cazul acesteia era vorba despre „banul public”.
Decizia de a se face un stadion, cel mai mare din România, fără pistă de atletism și fără posibilitatea de a se amenaja terenul de țintă (sunt două, câte unul în fiecare jumătate de teren) a avut efecte asupra rentabilizării arenei. Iar într-un articol apărut recent, pe site-ul „Gazetei sporturilor”, sub titlul „Nicușor Dan a anunțat câți bani a produs Arena Națională în 2024. Cifrele DEZASTRULUI: cât a pierdut Primăria București”, au fost comparate, pe ani, cheltuielile și încasările de la „Arena Națională”. Iar constatarea e simplă: s-au cheltuit de 3 ori mai mulți bani decât s-au obținut...
Înaintea inaugurării Arenei Naționale, am scris o serie de articole despre vechiul stadion, cel care s-a numit „23 august”, în cotidianul „Adevărul”. Iată un interviu pe care l-am făcut cu Viorel Morariu despre ridicarea arenei bucureștene.„Fost internaţional român, apoi antrenor şi şef al federaţiei, Viorel Morariu, a câştigat cu Locomotiva turneul organizat la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Bucureşti (1953), dar a şi muncit pe şantierul Stadionului „23 August".
„Adevărul": Am auzit că şi sportivii au dat, efectiv, la lopată pe şantier.
Viorel Morariu: Da, am muncit şi eu, şi colegii mei care făceau rugby sau fotbal. Am fost câteva zile, nu o perioadă prea lungă. La Festivalul din 1953 s-a organizat o festivitate de deschidere cum se face şi la Jocurile Olimpice, iar eu am fost portdrapelul delegaţiei României. Am fost ales deşi tatăl meu, care era preot romano-catolic, fusese trimis să muncească la Canal.
E adevărat că românii au făcut foamea un an pentru a se organiza acel festival?
Lumea o ducea greu atunci. Şi s-au făcut sacrificii. Participanţii au avut un alt regim. Veniseră tineri din toată lumea. Şi nu numai sportivi pentru că atunci au fost şi alte activităţi culturale. Eu am avut noroc că la rugby era preşedinte Emil Drăgănescu. El nu ţinea cont cine-ţi sunt părinţii, ce-au fost şi chestii de-astea legate de statutul social. Important era pentru el să-ţi faci datoria.
Cum a fost cu Franţa în '57, cu 100.000 de fani în tribune pe fostul „23 August"?
Stadionul a fost arhiplin. Înainte de meciul nostru s-a disputat unul de fotbal, între echipele B ale României şi Poloniei. Spectatorii au rămas să ne vadă şi pe noi. Au mai venit însă şi alţii, interesaţi numai de rugby. Şi cum meciul a fost foarte disputat, lumea a rămas până la sfârşit. Am pierdut greu, cu 15-18, printr-o lovitură de pedeapsă fructificată de Vannier de la mijlocul terenului, chiar de lângă tuşă.
Erau românii mai atraşi de sport pe atunci?
În primul rând, în acei ani nici nu prea aveai ce să faci. Nu era televiziune, computere, internet, toate distracţiile de acum. Cred totuşi că erau şi mai interesaţi de sport. Ei veneau şi la meciurile de rugby din campionat. Pe Parcul Copilului, când juca Griviţa cu Steaua, de pildă, tribunele erau pline.
Cum vi se pare „Arena Naţională"?
Când fiul meu, Octavian Morariu, era preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Sport, el a susţinut ca acest stadion să aibă şi pistă de atletism, să poată găzdui, printre altele, şi meciuri de rugby. Păcat că s-a făcut doar un stadion pentru fotbal”.
Iată câteva cifre legate de meciurile de rugby disputate pe vechiul stadion „23 august”
- La 5 iunie 1960, 55.000 de spectatori au sărbătorit prima victorie importantă din istoria tricolorilor: 11-5 cu Franţa. Cu trei ani înainte, în faţa a 100.000 de oameni, românii trecuseră pe lângă egal (15-18).
- Din totalul celor opt meciuri disputate aici contra Franţei, România s-a impus doar de trei ori: 3-0 (1962), 6-9 (1964), 15-14 (1968), 3-14 (1970), 15-10 (1974), 3-18 (1984), 21-33 (1991) şi 15-24 (1995).
- În 1964, Griviţa Roşie a cucerit Cupa Campionilor Europeni, după ce a câştigat cu 10-0 finala cu Stade Montois (Franţa).
- La 1 mai 1977, România a umilit Italia: 69-0! Abia în 1999, peninsularii au pierdut la o diferenţă mai mare, cu Africa de Sud (3-74). Tot contra „Squadrei Azzurra", în 2004, „stejarii" au obţnut ultimul succes în faţa unei naţiuni majore: 25-24. A fost ultimul meci-test disputat de naţionala de rugby pe vechiul stadion. Alte partide cu Italia: 14-6 (1962), 28-4 (1989) şi 18-21 (1991).
- Singura echipă majoră de rugby din Emisfera Australă care a jucat cu România, la București, a fost Noua Zeelandă. S-a întâmplat la 24 octombrie 1981, când temuţii „All Blacks" au suferit crunt până s-au impus cu 14-6. De remarcat că în acel meci arbitrul scoţian Alan Hosie a refuzat să valideze două eseuri marcate de români, unul după altul, la aceeaşi acţiune de atac. El a declarat ulterior că n-a putut crede că naţionala noastră poate să marcheze o încercare Noii Zeelande!
- Nici echipele britanice n-au scăpat neînvinse. Rugbyştii noştri au învins Scoţia (28-22, în 1984 şi 18-12, în 1991), pierzând un singur meci (18-33 în 1986). Contra Ţării Galilor, România a înregistrat un succes, 24-6 la 12 noiembrie 1983, iar în 17 septembrie 1994 a pierdut onorabil (9-16). Cu Anglia, în schimb, în 13 mai 1989, România a pierdut la scor (3-58).
- Ultimul meci-test cu o echipă de limbă engleză a fost cel cu Irlanda, din 2 iunie 2001. Rugbyştii români au jucat cu mult curaj, însă au cedat (3-37) în faţa trupei lui O'Driscoll.
- România a susţinut 30 de meciuri pe locul în care s-a înălţat Arena Naţională, câştigând 17 partide și pierzându-le pe celelalte.
Iată alte fragmente din articolele pe care le-am semnat în „Adevărul” despre vechiul stadion din inima Bucureștilor:
„La 6 septembrie 2011, Naţional Arena, urmaşul „victoriei socialismului sportiv“ din România - „Stadionul 23 August“ - , va fi inaugurat cu un meci România-Franţa, din preliminariile Euro 2012. Născut mult mai greu decât bătrânul său înaintaş, Naţional Arena duce mai departe titlul de „cel mai mare stadion al ţării“.
Grandoarea şi unicitatea sunt două dintre cele mai importante elemente comune ale „Stadionului 23 August” şi ale Naţional Arena. Ambele construite în epoci diferite pentru a fi gazda unor evenimente sportive internaţionale au înghiţi sute de mii de metri cubi de pământ şi de betoane.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a „ridicat“ în 1953, în cinci luni, cea mai mare arenă din Europa de Est pentru a arăta lumii de ce este capabilă România. Astăzi, chiar de 23 august, enumerăm motivele pentru care, în 1953, liderii Partidului Muncitoresc Român au decis să ridice în Capitală o arenă ce se dorea a fi cea mai impresionantă din ţările comuniste din estul Europei. Iar în zilele următoare vom zăbovi asupra modului în care aceasta a fost construită şi a evenimentelor sportive pe care le-a găzduit.
La începutul anilor '50, în Bucureşti nu existau foarte multe stadioane moderne. Cum de altfel nu există nici astăzi. Cel mai important dintre ele, ANEF (ulterior „Republicii"), se afla în cartierul Uranus-în anii '80, a fost dărâmat, o parte din structura sa fiind folosită la amenajarea parcării Palatului Parlamentului. Inaugurat la 9 mai 1926, în prezenţa Regelui Ferdinand I, la meciul de rugby România - Selecţionata Armatei Franceze 3-35, stadionul avea să fie afectat serios în timpul bombardamentelor din al Doilea Război Mondial. El avea să fie refăcut şi redat sportului la 3 septembrie 1948, când a găzduit prima ediţie a Campionatelor Internaţionale de Atletism ale României.
Atunci când s-a pus problema ca Bucureştiul să găzduiască Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, în 1953, regimul comunist a avut şi o mare dilemă. Aceassta era legată de stadionul unde urma să se desfăşoare festivităţile de deschidere şi de închidere. Cel mai simplu era ca întrecerile să fie găzduite de „Republicii" - mai existau variantele „Giuleşti", care fusese inaugurat în 1939, şi „Dinamo", ale cărui lucrări de amenajare tocmai se încheiaseră. Cum ambele arene aveau un număr redus de locuri, până la 20.000, iar un proces de mărire presupunea timp mai mare, s-a ales varianta care doar pe hârtie părea a fi mai dificilă: să se ridice un alt stadion!
La concurenţă cu Moscova şi Budapesta
Decizia luată de Partidul Muncitoresc Român, condus la acea vreme de Gheorghe Gheorghiu-Dej, pare bizară la prima vedere. Explicaţiile ei pot fi însă mai multe, fără a exista însă şi una oficială - conducătorii de atunci ai României nu se remarcau prin transparenţă atunci când hotărau ceva. În primul rând, Stadionul „ANEF", chiar dacă îşi schimbase numele în „Republicii" - ba, mai mult decât atât, în septembrie 1944 găzduise o manifestaţie a PMR-ului în care se ceruse demisia Guvernului Sănătescu - era perceput ca un simbol al regalităţii.
În al doilea rând, comuniştii români se aflau în concurenţă cu omologii lor din celelalte ţări ale Blocului Europei de Est. Ei ştiau că sovieticii, ungurii şi polonezii ridicau, în acea vreme, stadioane impresionante în capitalele lor. Şi nu puteau rămâne mai prejos. Aşa că, din pământ (la propriu) şi iarbă verde, au construit într-un timp-record (februarie - iulie 1953) arena care avea să primească numele raionului în care se găsea, adică „23 August". Una care, având 80.000 de locuri, era printre cele mai mari din răsăritul continentului - iniţial, stadionul „Ferenc-Puskas" a depăşit-o (104.000), însă ulterior numărul de locuri al acestuia a fost redus la puţin peste 70.000.
S-a folosit mână de lucru ieftină
Timpul foarte scurt în care s-a ridicat Stadionul „23 August" nu trebuie să ne mire. Imediat după venirea lor la putere, comuniştii români au iniţiat acele şantiere ale tineretului, de fapt o formă prin care statul se folosea de mână de lucru ieftină şi disciplinată. Nu era totuşi o practică nouă pentru ţara noastră. În anii '20, ridicarea Stadionului „Republicii" se făcuse cu ajutorul armatei. Ulterior, în timpul lui Ceauşescu, pe majoritatea şantierelor ţării, îndeosebi la Canalul Dunăre - Marea Neagră şi la Casa Poporului, au lucrat atât tinerii, cât şi militarii.
Complexul Sportiv „23 August" nu a fost, de altfel, singurul obiectiv din anii '50 realizat cu ajutorul brigadierilor. Filmul „Răsună valea" (1950) prezintă munca titanică şi deseori neplătită a tinerilor care au săpat în stâncă, cu utilaje rudimentare, cele 35 de tunele ale căii ferate Bumbeşti - Livezeni. Iar exemplele pot continua cu Salva - Vişeu, Agnita - Botorca. Şi, din acest motiv, nu se ştie exact cât a costat ridicarea Stadionului „23 August".
Frâiele „şantierului festivalului“, aşa cum a fost denumită megaconstrucţia socialistă în cele cinci luni de lucru, au fost încredinţate tânărului „arhitect comunist“ Willy Iuster şi „comandantului brigăzii de şoc“, Ion Brezeanu.
Munca pe şantierul viitorului „Parc de Cultură şi Sport 23 August“ era în totalitate mecanizată la acea vreme, tocmai pentru ca lucrările să se încadreze în termenul foarte scurt de timp. „Escavatoare de 1,5 metri cubi, screpere cu cupa de şase metri cubi, buldozere, dragline, gredere ne amintesc de aspectul Canalului Dunăre Marea Neagră“, notează revista „Ştiinţă şi Tehnică“ în numărul din luna mai 1953 păstrată şi acum de colecţionarul bucureştean Sergiu Partenie.
Oraşul de pe stadion
Aproape 5.000 de muncitori - „brigadieri“, aşa cum erau numiţi - au fost aduşi pe şantierul stadionului încă din luna februarie. Erau aceiaşi care au contribuit la ridicarea „vârfurilor industriei socialiste“ a secolului trecut: Hidrocentrala de la Moroieni, furnalul de la Hunedoara sau fabrica de ciment de la Fieni. „Pentru tinerii care muncesc cu avânt pe «Şantierul Festivalului» cum l-au botezat ei, a apărut un adevărat orăşel, cu zeci de bărăci-dormitoare şi alte bărăci. Alături de ei, vin pe şantier, în fiecare zi, sute de tneri din toate colţurile Capitalei, din fabrici, uzine, şcoli, facultăţi, instituţii, răspunzând apelului Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitor“, preciza, în stilul specific epocii, redacţia revistei.
Frenezia arenelor noi a cuprins „Blocul comunist"
Nu numai comuniştii români au început să ridice stadioane la puţin timp după venirea lor la putere. Acelaşi lucru l-au făcut şi vecinii bulgari sau unguri, dar şi polonezii, cehii şi slovacii sau est-germanii. Pe undeva, situaţia este explicabilă. Ţările Europei Răsăritene fuseseră zdruncinate serios de război, iar multe dintre bazele sportive afectate sau distruse de bombardamente.
Forţaţi să construiască un stadion
Cu doi ani înainte ca Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor să fie găzduit de Bucureşti, acesta s-a desfăşurat în Republica Democrată Germană, la Berlin. Şi cum arena olimpică era în acea parte a oraşului controlată de americani, a fost nevoie de un nou stadion.
Inaugurat în 1961, acesta a fost denumit „Berliner Sportpark" - apoi şi-a schimbat numele în „Friedrich-Ludwig Jahn", cu ocazia centenarului naşterii celui socotit a fi părintele gimnasticii din Germania. Dotat cu pistă de atletism, stadionul avea pe atunci o capacitate de 30.000 de locuri, care a fost redusă la 10.000 în 1988, când a fost renovat. Acolo şi-au disputat meciurile echipele de fotbal Hertha şi FC Dynamo Berlin.
Stadion transformat în piaţă!
Un alt stadion ridicat în anii '50 a fost „Dziesieciolecia" din Varşovia. Cu o capacitate de 71.000 de locuri, el a fost proiectat pentru a găzdui Jocurile Olimpice. Acolo, în 1968, în timpul unei sărbători comuniste, Ryszard Siwiec a protestat faţă de intrarea în Praga a trupelor sovietice. Şi tot pe aceeaşi arenă, dar în 1983, s-a ţinut o slujbă catolică în prezenţa Papei Ioan Paul al II-lea. După căderea comunismului, stadionul a fost abandonat, fiind transformat de primăria oraşului Varşovia într-o... piaţă. Cea mai mare din Europa dintre cele sub cerul liber! În 2008, s-a decis demolarea arenei, în locul acesteia fiind construit, la fel ca la Bucureşti, Stadionul Naţional. Acolo se vor disputa meciuri de la Euro 2012, turneu pe care Polonia îl va organiza împreună cu Ucraina.
Construcţia-vedetă a parcului din estul Bucureştiului era, evident, stadionul cu 80.000 de locuri. „Această construcţie reprezintă o mare victorie a tehnicienilor noştri, atât în ceea ce priveşte poriectul, cât şi în privinţa execuţiei. Pentru ca să se poată face unor manifestaţii sportive care reunesc zeci de mii de spectatori existau mai multe soluţii: extinderea stadionului Republicii până la înălţimea tribunei întâia, extinderea stadionului Dinamo, sau completarea potcoavei stadionului Giuleşti. Toate aceste soluţii, deşi porneau de la construcţii existente, necesitau totuşi un timp îndelungat de execuţie: ca orice construcţie de beton armat monolit, care trebuia turnat la faţa locului“, explica, în revista „Ştiinţă şi Tehnică“, inginerul B. Ungureanu.
Deoarece acest lucru prezenta anumite dezavantaje , proiectanţii au găsit soluţia construcţiei unui stadion cu tribunele rezemate direct de teren, stadion care nu mai exista în România. Modelul a fost preluat din Uniunea Sovietică, de la Stadionul „Kirov“ din Leningrad.
Patru motive pentru care stadionul a fost construit într-un timp record
„El are o serie de avantaje hotărâtoare:
1) permite executarea în termen rapid;
2) permite o mare concentrare de braţe de muncă şi de utilaj pe şantier;
3) permite o mecanizare aproape completră a şantierului;
4) permite economii însemnate de beton, oţel, lemn pentru cofraje etc. Utilizând din plin experienţa proiectanţilor şi constructorilor stadionului Kirov, arhitecţii şi inginerii noştri au putut elabora planurile acestui minunat stadion în timp util, astfel că la începutul primăverii şantierul era în plină activitate“, a mai explicat inginerul Ungureanu.
Aşezarea stadionului
Stadionul era amplasat între Bulevardul Muncii şi Bulevardul Mareşal Tolbuhin. Axul central era orientat în direcţia Nord-Sud, perpendicular pe Bulevardul Muncii. Potrivit proiectanţilor, acestă aşezare permitea ca tribuna oficială să fie umbrită între orele 16.00 şi 17.00 , când avea loc majoritatea competiţiilor, iar jucătorii aveau soarele în lateral în timpul jocului.
Cifrele lui „23 August“
Terenul gazonat şi sectoarele de aruncări şi sărituri aveau în total o suprafaţă 11.455 de metri pătraţi (11 hectare). Cele şase culoare ale pistei de alergări erau acoperite c cu zgură neagră , iar pe părţile lungi ale pistei erau amenajate aliniamente de 129 de metri pentru cursele de 110 metri garduri şi pentru pornirea în cursa de 1.500 de metri.
Tribunele aveau în total 51 de rânduri de bănci (gradene), lăţimea gradenelor fiind aceeaşi de sus până jos: 75 de centimetri. Înălţimea lor, însă, varia astfel încât vizibilitatea să fie optimă din toate punctele. „În marginea de sus a tribunelor se întinde o alee lată de 12 metri care înconjoară întreg stadionul. De pe această alee largă, care va fi amenjată ca un bulevard, cu arbori şi iluminare bogată, întrg stadionul va oferi o panoramă minunată“, îşi încheia articolul din „Ştiinţă şi Tehnică“ inginerul Ungureanu.
Conducerea lucrărilor de proiectare a revenit, în anul 1951, tânărului arhitectul ieşean Willy Iuster, ieşit doar de doi ani de pe băncile facultăţii. „De atunci, activitatea lui, în domeniul proiectării în construcţii, s-a desfăşurat neîntreruptă şi plină de roade. Tânărul arhitect a muncit la proiectarea câtorva din construcţiile înfăptuite de Statul nostru democrat-popular. (...) tânărului arhitect i se încredinţau lucrările de proiectare a «Complexului de cultură şi sport 23 August» din Capitală. Munca de proiectare nu a fost uşoară datorită problemelor noi puse de această construcţie şi datorită termenului scurt de executare. Dar tânărul arhitect comunist Willy Iuster, împreună cu întregul său colectiv (...). De preţuit le-a fost documentaţia sovietică de specialitate avută la dispoziţie“, mai precizau redactorii revistei.
La fel de tânăr era şi Ion Brezoianu, care pe atunci abia împlinea 18 ani. Un băiat din regiunea Ploieşti care a început să muncească de la 14 ani, la fabrica «Predeluş» din raionul Sinaia. „Încă de atunci a dovedit că are multă dârzenie: în trei luni şi-a însuşit meseria de mecanic-fochist. Ionică muncea în fabrică şi în acelaşi timp învăţa. (...) Anul trecut, la chemarea organizaţiei noastre revoluţionare de tineret, tânărul mecanic-fochist de la «Predeluş» s-a hotărât repede şi a plecat pe şantier la Fieni (regiunea Ploeşti). De acolo el a trecut să lucreze pe şantierul Complexului de Cultură şi Sport «23 August» din Bucureşti în munca de comandant al brigăzii nr. 5. Într-o zi, pe la începutul lui martie, au sosit multe vagoane cu materiale ce trebuiau descărcate cât mai repede. Sarcina a fost încredinţată brigăzii nr. 5. Membrii acestei brigăzi – care acum sunt numiţi ăpe şantier «smeii lui Brezeanu», au descărcat atât de repede şi bine materialele, au muncit cu atâta însufleţire încât de atunci descărcarea vagoanelor cu materiale pentru şantier a devenit specialitatea brigăzii“.
Articole similare
16 Iul. 2026
CAMPIONATUL NAȚIUNILOR 2026 / ITALIA: Antrenorul Quesada a fost suspendat pentru două meciuri fiindcă a criticat arbitrajul / VIDEO
World Rugby a introdus o nouă regulă cunoscută sub numele de „Match Official Abuse Sanction Process”, adică „Procesul de sancționare a abuzului verbal față de...
16 Iul. 2026
ROMÂNIA / CLUBURI ȘI ECHIPE: SCM USV Timișoara l-a transferat pe pilierul georgian Nikoloz Aptsiauri
Aflată în pregătirea dinaintea reluării Ligii de Rugby Kaufland 2026, echipa SCM USV Timișoara a plecat într-un mini-stagiu la Băile Herculane. Cantonament e mult spus, acesta...
16 Iul. 2026
CUPA NAȚIUNILOR 2026 / SAM- ROU: Dinamovistul Etienne Terblanche va debuta în ultimul meci al Stejarilor în America de Sud
Învinsă la Santiago de Chile (31-48), egală cu Uruguay (36-36), echipa de rugby a României va disputa sâmbătă, 18 iulie 2026, la ora 17.30, ultimul meci din prima parte a Cupei...
15 Iul. 2026
ROMÂNIA / ANTRENORI: Daniel Mitrea participă la programul NCDA – Coach Developer Academy în Japonia
Profesor de educație fizică și sport din 1996, antrenor de rugby, Daniel Mitrea (52 de ani) participă în această perioadă la programul NCDA – Coach Developer Academy, în...
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te la newsletterul Rugby.ro si primeste ultimele noutati pe email.
