Profesionismul accentueaza suferinta natiunilor „mici”

     Canada si rugby-ul „hibrid”
    
     In prezent, rugby-ul canadian se confrunta cu trei probleme majore. In primul rand, migratia celor mai buni jucatori care parasesc Canada, atrasi fiind de contractele de profesionisti peste tot in lume. In lotul care a efectuat turneul in Europa (N.R, in luna noiembrie 2004), pentru meciurile cu Italia si Anglia, s-au aflat doisprezece jucatori care evolueaza in campionatele a sapte tari: Franta, Anglia, Scotia, Irlanda, Italia, Tara Galilor, Hong Kong! Un adevarat cosmar pentru antrenorul echipei nationale, aflat in imposibilitate de a aduna toti jucatorii in acelasi timp pentru stagiile de pregatire in vederea turneelor sau a disputarii meciurilor-test, aceste stagii derulandu-se, cateodata, doar cu amatorii autohtoni, profesionistii fiind retinuti la echipele lor de club.
     In asemenea conditii, rezultatele acestei echipe-hibrid, formata din amatori si profesionisti, contrasteaza puternic cu rezultatele excelente ale selectionatei nationale obtinute la Cupa Mondiala din 1991, selectionata formata din jucatori care faceau parte din doua cluburi, din Vancouver si Victoria, ambele bazate intr-o singura provincie, in Columbia Britanica. In acest mod, echipa putea fi asamblata cu usurinta, coeziunea fiind principala forta a echipei nationale.
     Plecarea celor mai buni jucatori a avut insa si un alt efect si anume, scaderea nivelului competitiilor interne. In plus, cluburile canadiene nu au avut si nu au ocazia unor contacte regulate cu cluburile europene, de exemplu, iar lipsa contactelor la nivel international afecteaza in mod vizibil valoarea competitiilor desfasurate pe plan intern.
     A doua problema o constituie popularitatea acestui sport intr-o tara in care Wayne Gretzky a facut concurenta lui Pierre Elliot Trudeau si Lester B. Pearson, doi fosti premieri, in sondajul organizat de Canadian Broadcasting Corporation pentru desemnarea celei mai importante personalitati canadiene. Nu este greu de ghicit, in Canada rugby-ul nu este, nici pe departe, egalul hocheiului pe gheata, nebucurandu-se de popularitatea sportului cu pucul si crosa. Anul trecut (N.R., in 2003), fostul international Gareth Rees, consilier tehnic al Federatiei Canadiene de Rugby (care a demisionat de altfel in urma cu cateva luni) a intreprins, impreuna cu Graham Bowden, un alt oficial al Federatiei, un turneu de-a lungul si de-a latul Canadei cu scopul de a promova rugby-ul, de a crea o imagine populara a acestui sport, de a incerca sa atraga cat mai multi tineri catre rugby si, in acelasi timp, de a forma o baza cat mai solida la nivelul cluburilor. A fost, fara indoiala, o sarcina extrem de dificila in conditiile in care sportul nord-american este dominat de sporturile profesioniste, iar toate mijloacele financiare sunt dirijate catre cele „patru mari”: fotbalul american, baseball-ul, baschetul si hocheiul pe gheata. Visul tinerilor de astazi este de a deveni urmatorul Gretzky, Lemieux, Bryant sau O’Neill, si nu urmatorul Mike James.
     A treia problema o constituie, desigur, asigurarea mijloacelor financiare. Sa nu uitam ca rugby-ul ocupa locul 40 in ierarhia sportiva a tarii, avand 16 000 jucatori inregistrati si 429 de cluburi. In Canada, rugby-ul este un sport amator, iar jucatorii care evolueaza in competitiile interne, evident, nu sunt platiti. In ceea ce priveste suportul financiar acordat amatorilor, este demn de remarcat faptul ca numai in timpul stagiilor de pregatire ale echipei nationale, internationalii care fac parte din cluburile canadiene primesc o indemnizatie de doar 500 pana la 1000 de dolari. Pentru a incetini, cel putin, aceasta migratie a celor mai valorosi jucatori, una dintre solutii ar fi aceea de a realiza o structura de jucatori semi-profesionisti. Problema este ca Federatia nu are mijloacele financiare de a plati salarii rezonabile care sa-i faca pe jucatori sa ramana in Canada. Anul trecut, bugetul Federatiei Canadiene a fost de 2 600 000 de dolari, deficitul ridicandu-se la 500 000 de dolari. Comparativ, salariul mediu al unui hocheist in National Hockey League (NHL) este de 1 800 000 de dolari! Comentariile sunt de prisos.
    
     Romania si supravietuirea rugby-ului
    
     Dupa cum se poate constata, profesionismul accentueaza suferinta natiunilor „mici”, si aceasta afirmatie este valabila si pentru Romania. Tara noastra plateste si va continua sa plateasca un pret enorm pentru faptul de a fi neglijat, de decenii, doua aspecte fundamentale ale acestui joc: formarea cadrelor tehnice si lipsa atentiei fata de campionatul intern.
     In anii ”70, perioada cea mai fertila din istoria rugbyului romanesc, sportul cu balonul oval a beneficiat de serviciile unei pleiade de antrenori si educatori apartinand unei generatii formate inaintea si in timpul celui de-al doilea razboi mondial si care a avut sansa unor contacte destul de stranse cu rugby-ul european si, mai ales, cu cel francez. Cand reprezentantii acestei generatii au disparut, rugby-ul nostru s-a aflat intr-o stare de „vacuum tehnic” in ceea ce priveste procesul de formare. Fara educatori, fara antrenori capabili, baza de selectie s-a redus in mod considerabil, calitatea jucatorilor de asemenea, afectand astfel rugby-ul la toate nivelele. Daca adaugam la toate acestea, si deteriorarea rapida a situatiei economice care a atins accente tragice in anii ”80, atunci avem imaginea clara a crizei care cuprinsese rugby-ul nostru.
     Al doilea aspect negativ rezida in canalizarea, aproape in exclusivitate, de-a lungul anilor a tuturor resurselor umane, materiale, financiare in directia echipei nationale. In timpul regimului comunist, rugby-ul devenise, ca toate celelalte sporturi, un instrument de propaganda, succesul echipei nationale fiind prezentat ca rezultatul „politicii juste” a Partidului. In acelasi timp, campionatul national era neglijat aproape complet, aceasta stare de lucruri erodand treptat fundamentul rugby-ului nostru. Dupa 1995, rugby-ul romanesc nu a fost crutat de exodul celor mai buni jucatori spre Occident, in special catre Franta si Italia.
     Campionatul national, de nivel mediocru, format din 10 formatii a fost si este dominat de cele doua cluburi importante, Steaua si Dinamo. Sprijinite fiind de doua importante institutii de stat, Ministerul Apararii si Ministerul de Interne, aceste doua cluburi se bucura de o anumita stabilitate financiara, de care toate celelalte participante sunt lipsite aproape in totalitate. Cluburile din provincie incearca sa supravietuiasca cum pot, gratie, in mare masura, sponsorilor locali. Nimeni nu stie, insa, cu siguranta, cat timp vor putea rezista in aceste conditii si cate echipe vor participa la editia viitoare a campionatului.
     Situatia economica dificila, prapastia dintre bogati si saraci largindu-se din ce in ce mai mult, precum si conditiile sociale vitrege, reprezinta factori care conduc la neputinta Federatiei de a impiedica plecarea celor mai buni jucatori in strainatate.
     Dupa catastrofa inregistrata pe Twickenham, in fata Angliei (0-134), si sosirea lui Octavian Morariu in fruntea Federatiei, s-a observat o schimbare de atitudine. Echipa nationala a inceput sa „mearga” mai bine, gratie si prezentei antrenorilor francezi. Romania nu a revenit la nivelul anilor ’70, dar, cel putin, a inceput urcusul din subsolul rugby-ului mondial.
     Acum, Federatia trebuie sa-si canalizeze eforturile pentru stabilirea unei strategii generale, sustinuta de o politica de marketing si sponsorizare, capabila sa asigure dezvoltarea si largirea bazei rugby-ului, ridicarea nivelului campionatului intern, si crearea mijloacelor de formare a antrenorilor si educatorilor. Cale de mijloc nu exista, deoarece, este limpede, nu putem avea un rugby competitiv pe plan international daca nu avem competitii interne puternice.
    
     Eugen Cionga – Toronto
    
     N.R.: Acest articol a aparut in Midi-Olympique, numarul din 15-21 Noiembrie 2004. Subtitlurile apartin versiunii romanesti.