Povestea unui rugbyst ajuns in Australia (I)

     “Am stat langa sine si ne-am localizat in functie de ora la care treceau trenurile pe langa noi!” (Alexander Phillip)
     Daca am sa va spun o poveste despre Alexander Phillip, veţi ridica din sprancene, intrebandu-va cine e si ce relevanta are povestea lui pentru Baia Mare. Daca am sa va spun, insa, cum capitanul juniorilor de la CSS 2 - rugby a fugit la 22 ani in Iugoslavia, aterizand (aproape) direct intr-o celula de politie sarba, iar apoi jocul destinului l-a purtat pana in Australia, veti deveni - cu siguranta - interesati.
     Alexandru Mihaltz, alias Alexander Phillip, a fost 4 ani capitanul echipei de juniori CSS 2 - rugby, avandu-l ca antrenor pe Negruţ. A trecut apoi la echipa de seniori, Stiinta Cemin (antrenori, Popovici si Rada), evoluand in Divizia A, echipa cu care s-a clasat pe pozitii absolut onorabile in campionatul intern.
     Povestea lui, de pe bancile scolii pana in fierbintea Australie, se va derula in paginile noastre de sport.

“Fugeam de la scoala doua ore pe terenul de rugby si apoi ne intorceam la cursuri”


     - Hai sa ne lamurim inca din start ce-i cu schimbarea de nume?
     - Numele l-am schimbat in Australia, din simplul motiv ca era mult mai usor pentru toti ceilalti sa-mi inteleaga numele si sa-l retina. Am pastrat Alexandru, iar Phillip vine de la faptul ca, junior fiind, eram foarte entuziasmat intotdeauna la antrenamente, foarte agitat, iar colegii mi-au spus ca-l concurez in verva pe delfinul Flipper. De aici am ajuns sa fiu “Filip”, iar de aici vine actualul Phillip.
     - Cum ai ajuns la rugby?
     - S-a mutat la vreo doua blocuri de mine un rugbyst si asa am ajuns eu si un prieten de al meu sa ne orientam spre acest sport. Eram in clasele VII-VIII, aveam ore dupa-masa si tot atunci si antrenamentele. In consecinta fugeam de la scoala doua ore pe terenul de rugby si apoi ne intorceam la cursuri. Cata bataie am incasat noi ne chestia asta! Apoi ajunsi la liceu lucrurile s-au linistit: aveam scoala dimineata, antrenamente dupa-masa. Vreo 5 ani am jucat la CSS 2, apoi am evoluat - alaturi de seniori, la un meci din Cupa Romaniei de la Bucuresti, in compania Stelei. Am reusit si eu un eseu! Tata cred ca mai are pe undeva ziarul de atunci... In 1985 am trecut la Stiinta Cemin, unde am ramas pana in 1987.
     - De ce a fost asa scurta prezenta ta la seniori?
     - Eram student la subingineri, in anul III. Era sesiunea de vara cand m-am hotarat sa fug din tara. De fapt tot timpul am avut ideea asta de a pleca din tara. In 25 iunie 1987, la 22 de ani, am si facut-o.

“Am schimbat cativa dolari si primul loc unde ne-am dus a fost o pizzerie”


     - Poveştile astea cu fugitul din tara sunt mai mereu spectaculoase. A ta cum este?
     - Am mintit acasa ca merg la mina sa lucrez pentru un proiect pe care trebuia sa-l predau pentru sesiune. De fapt m-am dus la trenul care mergea spre Timisoara, impreuna cu un prieten, rugbyst si el. Cu Andrei. Eu aveam banii, el stia drumul, iar dupa o saptamana de planuri eram in tren spre Timisoara.
     - Spui ca tu erai cu banii. Cu ce suma in buzunar ai pornit sa-ti schimbi destinul?
     25.000 lei din C.A.R., pe care i-am schimbat in Timisoara in dolari. Pe atunci dolarul era 75 de lei... Din Timisoara am luat o cursa cu care sa ne apropiem de granita. Cand am coborat din tren ploua torential, eram uzi si afara era intuneric. Iar Andrei s-a dovedit ca stia atat de bine drumul incat doua zile nici n-am prea stiut pe unde suntem! Noroc ca ne-am luat “Mersul trenurilor” din gara, iar pe coperta era harta Romaniei. Am stat langa sine si ne-am localizat in functie de ora la care treceau trenurile pe langa noi! Dupa prima zi nu mai aveam nici mancare, nici apa. Ziua stateam ascunsi in tufe, noaptea ne deplasam. Abia dupa vreo 3 zile am zarit pichetul de graniceri.
     - Dupa cat timp dupa ce v-ati urcat in tren in Baia Mare v-ati vazut in Iugoslavia?
     - Dupa o saptamana si ceva, deoarece peripetiile au fost multe. Am trecut granita, ne-am spalat, ne-am schimbat hainele si am luat-o spre primul sat, unde ne-am trezit direct in fata cazarmei de graniceri. Asa ca am cotit-o pe o straduta laturalnica, unde era un chiosc de plastic portocaliu. N-am sa-l uit niciodata! Erau acolo banane, portocale, tot ce vrei, cred ca numai casete porno nu aveau! Iar noi nu mancaseram de vreo 3 zile... Asa ca ajunsi in localitate am schimbat cativa dolari si primul loc unde ne-am dus a fost o pizzerie. Doar ca asteptandu-ne pizza, ne-am trezit cu doi politisti care ne-au cerut actele. Le-am aratat pasapoartele romanesti fara vize. Si le-am mai spus si ca noi de acolo nu ne miscam pana nu ne mancam pizzele!
     Si v-au ascultat?
     - Au stat langa noi pana am mancat, apoi ne-au urcat in duba si ne-au dus la politie, in celule separate.
    
     (va urma)

NOTA REDACTIEI


     Acest material a aparut marti, 09 iulie 2002, in cotidianul "GRAIUL MARAMURESULUI", sub semnatura Ramonei-Ioana POP.