Obsesia defensivei

     Corespondenta din Toronto - CANADA
     Cu siguranta, acest meci Noua Zeelanda-Australia (12-6), primul din actuala editie a Turneului celor 3 Natiuni, disputat pe "Jade Stadium" din Christchurch, nu va ramane ca un punct de referinta in lunga si bogata istorie a intalnirilor dintre cele doua mari natiuni rugbystice.
    
     Fara indoiala, vremea ploioasa a influentat in mare masura nivelul tehnic al partidei; totusi, greselile comise de ambele parti, lipsa de spectaculozitate si tactica ultra-defensiva a celor doua echipe (in special a neozeelandezilor) a lasat, cred, o impresie neplacuta iubitorilor rugbyului de pretutindeni care intotdeauna asteapta ceva cu totul deosebit din partea acestor doua mari puteri ale planetei ovale.
    
     Ceea ce mi s-a parut frapant chiar de la inceputul meciului a fost tactica aleasa de All Blacks: lovituri lungi de urmarire care aveau scopul de a-i impinge pe australieni cat mai adanc in jumatatea lor de teren si, implicit, de a incerca mentinerea presiunii in zona de „22” a „cangurilor”. La prima vedere, justificarea pentru alegerea unei asemenea tactici, ar fi ca John Mitchell a incercat sa adapteze jocul echipei sale la conditiile atmosferice extrem de vitrege. Posibil, dar sa nu uitam faptul ca si australienii jucau in aceleasi conditii dificile, dar ei nu au ales aceeasi tactica. Dimpotriva, Latham, Burke, Herbert si Larkham au incercat de fiecare data cand au avut o ocazie favorabila sa lanseze atacuri in adancime, cautand sa strapunga defensiva adversa, fie prin centru, fie desfasurand locul pana la aripi..
    
     Revenind la tactica neo-zeelandezilor, cred ca nu l-am vazut niciodata pe Christian Cullen, un exponent al jocului pur ofensiv, avand calitati exceptionale de atacant (viteza, forta de penetrare, tehnica) ale carui curse produceau panica in defensiva oricarei echipe din lume, sa fi ramas cantonat, aproape tot meciul, in propria zona de aparare, si sa nu fi contraatacat macar o singura data; in ceea ce priveste intercalarea lui Cullen in atacurile „cavaleriei usoare” neo-zeelandeze, nici nu putea fi vorba de asa ceva pentru simplul motiv ca nu au existat asemenea lansari ale liniei de treisferturi. Marshall si Mehrtens i-au bombardat pe „Wallabies” cu nenumarate lovituri de picior sperand ca greselile acestora in receptia baloanelor inalte vor genera situatii favorabile pentru coechipierii lor porniti in urmarire; in aceste conditii nu este de mirare ca aripile Howlett si, mai ales, Ralph aproape ca nici nu au atins mingea! In acelasi timp, este interesant de remarcat faptul ca prima secventa de joc a neozeelandezilor care a cuprins mai mult de 6-7 faze continue s-a inregistrat de abia in minutul 66!
    
     In plus, „All Blacks” au avut probleme majore in tusa, unde lipsa de precizie a aruncarilor lui Hammett, combinata cu nesincronizarea acestuia cu Chris Jack mai ales, a dus la pierderea multor baloane pe repunerile proprii. Tusa a constituit, in ultimii ani, o problema constanta pentru All Blacks , dar evolutia lui Hammett si a saritorilor sai in aceasta partida este inacceptabila pentru nivelul unei echipe care i-a numarat candva in randurile sale pe Meads, Haden, Mexted, Whetton, Shelford, Brooke, Dalton sau Fitzpatrick. Desigur, pe ansamblu, gramada neozeelandezilor a functionat bine atat in fazele fixe, in care, de exemplu, Sommerville l-a dominat pe Young, cat si in joc deschis, unde „All Blacks” au construit cateva mol-uri penetrante foarte eficiente si periculoase pentru buturile australiene. Si aici se cuvine mentionat rolul liniei a treia Thorne-Scott Robertson-McCaw cu o remarcabila prezenta in joc, in fazele defensive si ofensive (atatea cate au fost), si avand in tanarul Richard McCaw un flanker de mare valoare care pare capabil de a calca pe urmele ilustrilor sai inaintasi Michael Jones si Josh Kronfeld.
    
     In ceea ce ii priveste pe australieni, acestia au aratat un joc mai variat, Gregan si Larkham alternand atacurile cu gramada, cu deschiderea liniei de treisferturi. Harrison si Sharpe au dominat tusele castigand baloane utile de atac, Kefu a fost foarte bun in joc deschis sarjele sale punand mereu sub presiune apararea neo-zeelandezilor, Latham a contraatacat ori de cate ori s-a ivit o ocazie favorabila, iar Herbert, Burke si Mortlock nu au renuntat nici un moment in incercarile lor de a destabiliza defensiva adversa. Pe scurt, „Wallabies” au etalat un joc mai complet decat adversarii lor, dar, din pacate pentru ei, nu au putut strapunge o aparare extrem de bine organizata care a rezistat chiar si atunci cand a ramas in 14 jucatori.
    
     All Blacks datoreaza victoria lor unui singur lucru: o defensiva acerba, foarte bine organizata, care a blocat toate atacurile oaspetilor atat la nivelul gramezii cat si la nivelul treisferturilor. A fost, fara dubiu, un efort formidabil al „oamenilor in negru” care merita sa fie evidentiat. Nu pot insa sa nu ma gandesc ca a fost o vreme cand principalul criteriu de apreciere a evolutiei selectionatei All Blacks era jocul ofensiv si nu cel defensiv.
    
     Exista astazi, in era rugbyului profesionist o obsesie a jocului defensiv. Problema este, dupa parerea mea, ca aceasta obsesie a perfectionarii defensivei in detrimentul jocului ofensiv, poate duce la un stil de joc inchis, cu aparari ermetice, nespectaculos, unidimensional care nu ajuta deloc viitorul rugbyului.