O victorie a experientei

     Corespondenta din Toronto - CANADA
     Invingand echipa Africii de Sud, cu 30-23, in meciul disputat pe „ABSA Stadium” (fostul King’s Park) din Durban, Noua Zeelanda a facut un pas decisiv catre castigarea actualei editii a Turneului celor 3 Natiuni. Desigur, australienii mai au sansa de a retine trofeul, insa ei trebuie sa-i invinga pe sud-africani, saptamana viitoare, la o diferenta de 25-30 de puncte si sa inscrie cel putin patru eseuri. Nimic nu este imposibil, dar nu cred ca echipa lui Straeuli, in ciuda lipsei de experienta, va ceda la o asemenea diferenta de scor.
    
     Revenind la meciul de sambata, atractiv si spectaculos, doua aspecte mi se par a fi demne de remarcat: tactica Noii-Zeelande si progresul sud-africanilor.
    
     Urmarind meciurile Noii Zeelande din acest sezon, mi se pare limpede faptul ca John Mitchell incearca sa confere echipei sale o flexibilitate tactica care sa-i permita sa schimbe executia jocului in teren in functie de adversarul pe care il are in fata. De exemplu, in meciurile impotriva selectionatei Wallabies, simtind ca linia de treisferturi australiana este superioara liniei conduse de Umaga, el si-a bazat jocul pe o defensiva cat mai ermetica, in care linia de treisferturi a avut un rol crucial in a absorbi presiunea adversa, atacurile fiind initiate, fie prin lovituri lungi de urmarire, fie, in majoritatea cazurilor, de catre gramada prin moluri penetrante, o „specialitate” All Blacks.
    
     In schimb, in fata Africii de Sud, care nu poseda, deocamdata, forta australienilor, Mitchell a schimbat radical tactica echipei sale, atacand de la inceput cu treisferturile, desfasurand jocul pana la aripi, cautand sa exploateze viteza lui Caleb Ralph si, mai ales, Doug Howlett.
    
     Aceasta schimbare de tactica a fost evidenta in meciul de la Durban, unde trei dintre cele patru eseuri neozeelandeze au fost marcate de jucatorii liniei de treisferturi (MacDonald, Howlett, Mauger), eseul de penalitate (discutabil, de altfel) fiind rezultatul unui atac a lui Tana Umaga. All Blacks au atacat de la inceputul meciului alternand combinatiile pe centru purtate de Mehrtens, Umaga si Mauger, cu deschiderile pana la aripile Ralph si Howlett. Gramada a repetat evolutia buna din meciul cu Australia, tusa a confirmat progresul din meciurile anterioare, iar Richie McCaw a jucat, din nou, ca un lider in devenire al inaintarii.
    
     Fara a contesta catusi de putin succesul Noii Zeelande, un succes al experientei, avand in vedere, insa, unele decizii discutabile (eseul de penalitate, eseul refuzat lui Paulse), mi se pare ca Springboks au trecut pe langa o victorie pe care ar fi meritat-o aproape in aceeasi masura ca si adversarii lor. Scriu „aproape” pentru ca, totusi, Krige, van Niekerk si ceilalti au aratat cateva nepermise slabiciuni in defensiva in momentele cruciale ale partidei. Unele placaje ratate, precum si dezorganizarea defensiva in anumite faze de joc au oferit neozeelandezilor spatii largi de atac care au dus, in cele din urma, la inscrierea eseurilor amintite mai sus.
    
     Straeuli are insa „circumstante atenuante”, actuala selectionata a Africii de Sud fiind o echipa in formare, fara o experienta bogata, aflata insa in mare progres fata de sezonul trecut. In conditiile deosebite ale rugbyului sud-african in care antrenorii echipei nationale, in cazul in care nu obtin succese imediate, sunt devorati, pur si simplu, de formidabila presiune creata de presa si de suporteri, o presiune existenta la nivel national, Rudolf Straeuli a avut curajul de a incepe construirea unei echipe care include multi tineri adunati in jurul catorva „veterani” precum Meyer, Dalton, Krige, LeRoux sau chiar Skinstad.
    
     Strategia lui Straeuli, un fost inaintas, pare a fi foarte simpla si se bazeaza pe ideea de a construi si dezvolta un joc colectiv in care gramada puternica, dar mobila, sa castige si sa controleze posesia balonului si, avansand in terenul adversarilor, sa constituie rampa de lansare a atacurilor care sa puna in valoare viteza si forta de penetrare a unei rapide si explozive linii de treisferturi care beneficiaza de cativa sprinteri de mare clasa ca Paulse, Hall, Joubert sau Russell. Straeuli experimenteaza diferite formule de echipa, si pentru a mari mobilitatea gramezii, sambata l-a titularizat in linia a doua pe A.J Venter, care la echipa sa de club a jucat si aripa de gramada, in locul masivului Matfield.
    
     Nu stiu cum se va incheia ultimul meci al Turneului, Africa de Sud - Australia, dar daca Noua Zeelanda va castiga trofeul, va fi, fara indoiala, o victorie „la puncte” si nu prin „KO”, a All Blacks in dauna marilor lor rivali, campionii mondiali Wallabies.