NATIUNI MAJORE / NOUA ZEELANDA: Unde sunt zapezile de altadata?

     Corespondenta din Toronto - CANADA.
     De multa, foarte multa vreme nu am vazut selectionata Noii Zeelande prestand un joc atat de mediocru ca in testul impotriva Irlandei. All Blacks care au jucat la Dunedin au fost, cel putin in seara de sambata, o umbra palida a marilor echipe care au dus faima rugby-ului neo-zeelandez de la un capat la altul al lumii.
    
     In mod surprinzator, in ciuda faptului ca John Mitchell a selectionat 13 jucatori de la Crusaders (doar Umaga si Howlett au fost singurii „intrusi” in „blocul” Canterbury), echipa neozeelandeza nu a aratat deloc coeziunea asteptata. Pase ratate, lipsa de comunicare in executia diferitelor combinatii, dominati in multe momente ale meciului, in special in gramezi fixe si moluri, incapabili sa exercite o presiune continua asupra adversarilor, comitand greseli inacceptabile pentru nivelul lor, All Blacks au fost de nerecunoscut.
    
     A trebuit o sclipire a lui Merthens si cursa rapidului Howlett, o inspirata lovitura de urmarire a lui Mauger si sprintul fulminant al lui lui Leon McDonald pentru ca gazdele sa marcheze doua eseuri si sa-si asigure astfel victoria. Acestea au fost, de altfel, singurele momente luminoase ale unei seri intunecate pentru oamenii in „negru”. Defensiva a fost singurul aspect al jocului in care All Blacks au excelat, impiedicandu-i pe irlandezi sa marcheze vreun eseu. Este, desigur, un aspect pozitiv pentru John Mitchell, dar pe ansamblu antrenorul neozeelandez nu are motive sa fie multumit. Standardele acestei natiuni rugbystice sunt mult mai inalte si mai exigente decat simpla apreciere a unui meci in care echipa nu primeste nici un eseu.
    
     Dupa splendida evolutie din finala turneului Super 12, in care s-au ridicat deasupra tuturor celorlalti jucatori, ma asteptam sa-i vad pe Merthens si, mai ales, pe Chris Jack stralucind in fata irlandezilor. Amandoi, insa, au fost stersi, cenusii, neinspirati, le fel ca toti ceilalti coechipieri. Singura exceptie ar fi, poate, Richard McCaw, tinara aripa de gramada, prezent in toate fazele jocului, si, care, dupa un sezon foarte bun in Super 12, are toate calitatile de a calca pe urmele lui Michael Jones si Josh Kronfeld.
    
     De cealalta parte, echipa lui Eddie O’Sullivan a avut o evolutie multumitoare si daca Ronan O’Gara nu ar fi ratat cateva lovituri de pedeapsa din pozitii favorabile, Irlanda nu ar fi pierdut meciul. Daca Humphreys ar fi intrat mai devreme in joc, poate ca ar fi fost mai norocos in transformarea loviturilor de pedeapsa decat mai tanarul sau coechipier. Gramada, foarte agresiva, s-a aratat solida in fazele fixe si eficienta in molurile penetrante. O’Driscoll, chiar si cand echipa sa pierde, dovedeste tuturor ca este cel mai bun centru din lume in momentul de fata, iar Keith Wood, cel care a schimbat tiparele postului de taloner, si-a demonstrat, din nou, clasa mondiala.
    
     Desigur, jocul dezamagitor al neozeelandezilor poate fi ceva izolat si trecator. Orice echipa poate avea momente mai putin bune si evolutii neinspirate. Este posibil ca oboseala acumulata in turneul Super 12 sa-i fi afectat pe All Blacks mai mult decat s-ar fi asteptat. Oboseala nu este, totusi, o scuza, irlandezii avand si ei un sezon foarte istovitor, cu Turneul celor VI Natiuni si Heineken Cup. Intrebarea este daca, nu cumva, anti-performanta din acest meci-test nu reprezinta semnul unui oarecare declin al rugby-ului neo-zeelandez, care, in ultimii ani, a cedat suprematia mondiala australienilor.
    
     Ramane de vazut daca sambata, dupa o saptamana, in cel de-al doilea test ii vom vedea pe adevaratii All Blacks renascand din propria lor cenuse, sau O’Driscoll si ai sai vor reusi marea performanta pe care au ratat-o in primul test.