Meciul de selectie al All Blacks – intre indoiala si certitudine

     Corespondenta din Toronto.
     Am avut ocazia sa urmaresc meciul de selectie al All Blacks, disputat intre “Probabili” si “Posibili”, asa incat, imi permit sa fac o scurta analiza a sa in randurile care urmeaza.
     Trial-ul – mai multe intrebari decat raspunsuri
    
     Partida, care a avut loc pe Eden Park, a fost castigata de “Probabili” cu 29-27, norocos, as zice, avand in vedere faptul ca eseul lui Rokocoko nu a parut a fi valabil (el a culcat balonul inaintea liniei de tinta), iar cel marcat de Jerry Collins a fost rezultatul unei greseli majore a lui Aaron Mauger (lovitura sa de picior, executata lent, fiind blocata de Collins care a urmarit balonul si l-a culcat in but). A fost, bineinteles, o intalnire stransa, echilibrata, disputata cu ardoare, care nu a avut, insa, in opinia mea, darul de a limpezi si usura sarcina antrenorilor in selectionarea echipei pentru testul impotriva Angliei. Dimpotriva, cred ca acest trial mai mult a ridicat intrebari decat a oferit raspunsuri pentru “triumviratul” Henry-Hansen-Smith. Si ma gandesc, in primul rand, la comportarea celor doua inaintari care nu s-a ridicat, cred eu, la nivelul asteptat de exigentii antrenori neo-zeelandezi.
     Per ansamblu,“Posibilii” i-au dominat pe “Probabili”, mai ales in prima repriza, dar niciunul dintre inaintasi nu s-a remarcat in mod deosebit, cu exceptia “inchiderii” Xavier Rush, a lui Jonno Gibbes, in linia doua, si a talonerului Andrew Hore. In schimb,Mose Tuiali’i, un potential purtator al tricoului cu Numarul 8, a dezamagit profund, evoluand sters, el nerepetand performantele din “Super 12”.
     Marty Holah a avut momente bune in care a dovedit ca este o rezerva de nadejde a lui Richard McCaw, in timp ce pilierii au avut o evolutie cuminte, fara stralucire (dar cine a stralucit in acest meci?) facandu-si datoria in gramezile ordonate si nimic mai mult. Merita subliniata revenirea pilier-ului Carl Hayman de la Otago, care a mai jucat sub culorile All Blacks in 2001 si 2002, adunand 8 selectii.
     In privinta liniei de treisferturi, nu au existat surprize, Graham Henry bizuindu-se, in continuare, pe grupul de jucatori folosit la Cupa Mondiala. Howlett si Rokocoko pe aripi, Umaga si Carter, centrii, Muliaina, fundas, singurul “intrus” fiind Nick Evans (care a profitat, probabil, si de accidentarea lui Aaron Mauger), un jucator rapid si cu o buna lovitura de picior, care a evoluat bine pe postul de fundas al “Posibililor. In spatele acestora, insa, “rezerva” de jucatori pare destul de subtire, neexistand, deocamadata, o aripa de valoarea lui Howlett si Rokocoko sau un centru de valoarea lui Umaga si Carter.
     In privinta mijlocasilor, in ciuda faptului ca “veteranul” Mehrtens, revenit in lot dupa o absenta de doi ani, a intrat in teren in repriza secunda, cred ca Spencer va ramane titular pentru meciul cu Anglia, ca si Marshall, de altfel, care s-a impus in fata vechiului sau rival, Kelleher.
     Cu riscul de a exagera putin, mi s-a parut ca meciul de selectie a subliniat, intr-o oarecare masura, pasa mai slaba prin care trece, de cativa ani, rugby-ul neo-zeelandez, in general, si echipa nationala, in particular. Evident, trial-ul nu poate fi considerat un punct de referinta absolut, si ar fi absurd si incorect sa incercam sa privim situatia rugby-ului din Noua Zeelanda doar prin prisma unui meci de selectie. Departe de mine gandul de a face o asemenea apreciere. Cu toate acestea, mi se pare ca , totusi, actuala selectionata All Blacks nu mai exprima si nu mai reprezinta in teren acea autoritate formidabila care impunea respect si teama, deopotriva, oricarui adversar.
    
     Gramada All Blacks – in declin?
    
     In mod oarecum surprinzator, problemele incep, dupa parerea mea, tocmai cu inaintarea, compartimenul care a constituit, de-a lungul istoriei rugby-ului din insula de la capatul lumii, punctul forte al oricarei selectionate neo-zeelandeze.
     Gramada neo-zeelandeza s-a remarcat intotdeauna prin forta fizica, tehnica si spiritul colectiv al componentilor sai. Aceste trei “ingrediente” s-au combinat, mai totdeauna, cu prezenta coplesitoare a unor individualitati de mare anvergura care, pe langa valoare, au conferit gramezii o aura de cvasi-invincibilitate si o identitate aparte in peisajul atat de variat si colorat al rugby-ului international.
     “Nemuritorul” Colin Meads, Wilson Whineray, Brian Lochore in anii ’60, “Pole” Whiting, Ian Kirkpatrick, Andy Haden in anii’70, Gary Whetton, Andy Dalton, si Michael Jones in anii ’80 au intruchipat cu totii imaginea unei gramezi si a unei echipe care -dupa cum inspirat a scris,candva, ziaristul francez Georges Pastre- “purta doliul adversarilor sai”.
     Cu tot respectul cuvenit si fara a diminua cu nimic efortul jucatorilor, selectionatele “All Blacks” din anii din urma, au fost parca lipsite de prezenta unor personalitati de calibrul celor amintite mai sus. Gramada All Blacks de astazi pare a nu mai avea acea ferocitate, forta bruta - in sensul bun, rugbystic al cuvantului - si duritate forjate in “furnalele” traditiei rugby-ului neo-zeelandez. Mai mult ca oricand, All Blacks au nevoie acum de o generatie de jucatori care sa reanvie legenda marilor inaintasi de altadata.
    
     Graham Henry- in cautarea certitudinilor
    
     Trecand in revista lotul anuntat pentru partida cu Anglia, imi ingadui sa fac cateva comentarii.
     Personal, ma asteptam ca selectia lui Graham Henry sa indice intentia unei schimbari, daca nu radicale, cel putin clare in privinta reconstruirii unei inaintari solide, cu o prezenta fizica impunatoare. Ma asteptam si ma astept in continuare ca de-abia inceputa “eră” Graham Henry sa insemne o reantoarcere la fundamentele jocului neo-zeelandez, un joc simplu, mai putin combinativ, dar bazat pe o gramada puternica, dominand fazele fixe, avansand mereu catre butul advers, constituind astfel rampa de lansare a liniei de treisferturi.
     Desi nu (inca) radicale, schimbarile au existat. Henry a renuntat la cativa jucatori ca Rueben Thorne, fostul capitan al echipei, Ali Williams, Brad Thorn, Rodney So’oialo, Jerry Collins, devenit rezerva, titularizandu-i pe Xavier Rush , Keith Robinson si Jonno Gibbes. Titularizarea lui Robinson (1,98 m, 115 Kg) in linia a doua, alaturi de uriasul Jack (2,02 m, 112 Kg), are, probabil, drept scop augmentarea factorului fizic pentru a conferi stabilitate unei inaintari care nu s-a simtit, in vremea din urma, foarte comfortabila in gramezile ordonate si in tusa.
     Perechea Jack-Robinson va avea o sarcina dificila in fata “atelajului” Grewcock-Shaw, in special, in tuse. Trial-ul de pe Eden Park, a aratat destule inexactitati in acest compartiment, incepand cu repunerile nesigure ale lui Mealamu si terminand cu faptul ca “saritorii” nu prea incercau sa-si contreze adversarii pe repunerile acestora. In testul de sambata, tusa va avea un rol crucial, iar daca Jack si Robinson nu vor fi capabili sa ii incomodeze pe englezi in acest sector de joc, atunci sansele Angliei de a castiga partida vor creste considerabil.
     La nivelul pilierilor, se observa ca au fost selectionati trei specialisti pe postul de pilier dreapta (Meeuws, Hayman si Sommerville) si doar unul pe stanga (Tony Woodcock). Este adevarat, Kees Meeuws poate juca si pe partea stanga, dar este putin surprinzator faptul ca Graham Henry a ales varianta unui “jolly joker” in linia intai, renuntand la ideea de a avea cate doi specialisti pe fiecare post. Selectia lui Carl Hayman, pilier-ul de la Otago, inalt pentru un jucator de linia intai (1,93 m, 120 Kg), nu foarte mobil ,dar puternic in gramezile ordonate, arata grija antrenorilor neo-zeelandezi de a intari inaintarea in fazele fixe, acolo unde englezii au dovedit o forta impresionanta.
     La fel, titularizarea lui Jonno Gibbes pe postul de flanker, dupa ce in meciul de selectie, ca si aproape de-a lungul intregului “Super 12”, a evoluat in linia a doua, arata preferinta lui Henry pentru selectionarea unor jucatori polivalenti. In plus, el spera ca prezenta lui Gibbes(1,94 m, 112 Kg) in linia a treia sa imbunatateasca eficienta in tuse a “saritorilor” neo-zeelandezi, ajutandu-i pe Jack si Robinson si supliniind, intr-un fel, lipsa de gabarit a “Numarului 8” Xavier Rush (“doar” 1,87 m si 108 Kg).
     Desigur, polivalenta poate deveni, in anumite circumstante, un avantaj important pentru o echipa si nu este nimic rau in a incerca jucatori pe posturi diferite si a-i testa in meciuri dificile. Intrebarea care se pune este daca antrenorul neo-zeelandez a ales aceste solutii fortat fiind de lipsa unor valori reale – titulari si rezerve- pe anumite posturi, sau aceste incercari sunt rodul intuitiei si experientei unui antrenor de talent care a detectat la anumiti jucatori calitati ce pot fi exploatate mult mai bine pe posturi diferite de cele pe care ei joaca de obicei.
    
     Gramada si tusa - o importanta vitala
    
     Evident, se poate intampla ca soarta unei partide, chiar si a unei partide de asemenea anvergura, sa fie hotarata de sclipiri sau de greseli individuale. In mod normal, insa, meciul test Noua Zeelanda-Anglia se va decide la nivelul inaintarilor. Pentru All Blacks va fi crucial sa nu se lase dominati in gramezile ordoante, sa se impuna in aglomerari, recuperand baloane pentru a alimenta si a pune in valoare talentata linie de treisferturi condusa de veteranul Tana Umaga, si, in acelasi timp, sa destabilizeze mol-ul penetrant advers, oprind “tavalugul” englez.
     Pe scurt, inaintasii vor trebui sa incerce neincetat sa avanseze catre “22”-ul advers. Daca gramada va avansa, atunci si Spencer si colegii sai de linie vor reusi sa avanseze, mentinand astfel o presiune continua asupra defensivei engleze. Doar in astfel de conditii, s-ar putea ca “uvertura” de la Auckland sa fie capabila sa realizeze cateva numere de “magie neagra” care pot rasturna orice rezultat si face diferenta intr-un asemenea meci .
     In concluzie, la ce ne putem astepta pentru testul de sambata? Va fi, inainte de toate, o inclestare formidabila a celor doua inaintari care vor lupta cu darzenie pentru a domina atat teritorial cat si posesia balonului. Cine va avea mai multe baloane,va beneficia de mai multe ocazii de a marca. Desigur, logica rugby-ului poate fi contrazisa, iar calculele si analizele migaloase, rasturnate cu usurinta de cateva clipe de inspiratie.
     Si totusi, cine va castiga batalia gramezilor, va avea cele mai mari sanse sa castige si meciul.