MASS-MEDIA: „L'Equipe Magazine” a scris despre David Popovici, dar nu i-a uitat nici pe rugbyștii Florică Murariu și Răducu Durbac
De Marian Burlacu, 08 Dec. 2024
Săptămânalul francez „L'Equipe Magazine” a publicat, în ultimul său număr, un cover-story despre David Popovici. Campionul olimpic, mondial și european la natație s-a declarat mândru „să fiu al treilea român care apare pe coperta revistei L'EQUIPE, după excepționalii Gheorghe Hagi și Nadia Comaneci”. O afirmație pe jumătate adevărată fiindcă în publicațiile „L'Equipe” au mai apărut, în decursul timpului, pe copertă, și alți campioni ai țării noastre. Nu trebuie să-i uităm, de pildă, pe Ilie Năstase, Virginia Ruzici și Simona Halep, cei care au triumfat (și) pe zgura de la Roland Garros. De altfel, în editorialul săptămânalului „L'Equipe Magazine” care a apărut sâmbătă, 7 decembrie, redactorul-șef adjunct Jean-Michel Brochen pomenește de aceștia și de Ion Țiriac, de Ștefan Kovacs și Helmut Duckadam, dar și despre rugbyștii români, cei care „au făcut Franța să tremure nu de puține ori”. De altfel, Stejarii au ținut deseori coperta în ziarele și revistele din Hexagon. De pildă, după ce România a câștigat o dispută cu „cocoșii”, în 1 decembrie 1968, pe prima pagină din „L'Equipe” a apărut, cu litere de-o șchioapă, titlul „Bucarest: Irimescu 15 - France 14”. (Facsimile: „L'Equipe” / „L'Equipe Magazine”)
Sub titlul „Sa Libertate”, jurnalistul din Hexagon a scris următoarele: „În urmă cu exact treizeci și cinci de ani, L’Équipe a scris despre începutul Revoluției române încercând să elucideze misterul dezertării Nadiei Comaneci. La aterizarea în Statele Unite, în 1 decembrie (1989), vedeta Jocurilor Olimpice din 1976 a spus că a „trecut granița maghiară pe jos, noaptea, târându-se prin noroi și gheață timp de șase ore. O versiune mai puțin romantică a evocat o acțiune organizată de CIA și fostul său mentor Bela Karoly, deja refugiat în Statele Unite (a murit pe 15 noiembrie). Evadarea Nadiei – considerată proprietatea regimului Ceauşescu şi, totodată, o victimă a oribilului Nicu, fiul adorat al Conducătorului, care făcuse din ea trofeul și prada lui sexuale – a fost o lovitură teribilă pentru dictatura abominabilă, începutul simbolic al sfârşitului ei”.
În rândurile următoare, Jean-Michel Brochen pomenește despre sportivii români care au devenit cunoscuți în lume. Adică despre acei ambasadori iluștri ai țării noastre. Firește că nu-i amintește pe toți, lista fiind mult mai mare. „Multă vreme, autoproclamatul geniu al Carpaților, Nicolae Ceaușescu, păcălise Occidentul. A criticat uneori URSS, așa că am crezut că este diferit, iar sportul i-a luat locul în această manipulare. Au fost icoana Comaneci, austerul și bonomul Ștefan Kovacs (n.a. Covaci), antrenorul echipei de fotbal a Franței, jucătorii de tenis Ilie Năstase și Ion Țiriac, care ne-au făcut să râdem cu farsele lor, rugbyștii aspri, dar frumoși de care XV-le Franței s-a temut în fiecare an. În 1984, România a fost singura țară din blocul estic care nu a boicotat Jocurile Olimpice de la Los Angeles, iar Ceaușescu a fost recompensat cu „Ordinul Olimpic de Aur” în anul următor, de către președintele CIO, Juan Antonio Samaranch. Și în 1986, după ce Helmut Duckadam, eroicul portar al Stelei București care oprise Barça la patru lovituri de departajare, în finala Cupei Europei, dispăruse de pe radar, noi nu am știut de soarta lui, care a fost totuși tragică. Slujitorii oribilului Nicu i-au zdrobit degetele. Insolență? Refuzul de a-i face cadou lui Nicu un Mercedes? Duckadam nu a mai jucat niciodată. A murit luni, la vârsta de 65 de ani, o dată cu secretul său” (n.t. - autorul editorialului face referire la zvonurile care au circulat pe seama lui Duckadam și a accidentului suferit de acesta).
Pe finalul editorialului său, redactorul-șef adjunct se referă la evenimentele din decembrie 1989 și pomenește de oamenii rugbyului românesc care au plătit cu viața pentru ca noi săi fim liberi: „Bărbați răvășiți, informatori, eroi... Sportul era simpla reflectare a unui popor disperat. În ajunul Crăciunului 1989, căpitanul naționalei de rugby, Florică Murariu, 69 de selecții, a fost ucis, ca de altfel și alt (n.a. - fost) jucător de rugby, Radu Durbac, în timp ce se lupta cu bandiții Securității. A fost cu cincisprezece ani înainte să se nască David Popovici. Vedeta română a înotului, care a împlinit 20 de ani în septembrie. 20 de ani, vârsta tinerilor care l-au dezamăgit pe Conducator, câteva sute plătind cu prețul vieții lor. Popovici, pe care l-am urmărit la București, este un tânăr care nu numai că are talent, enorm, dar are o viziune, o conștientizare și măsura serioasă a impactului său într-o țară membră a UE din 2007, confruntată ca altele cu valul întunecat al populismului și nostalgiei care minimizează ororile trecutului. Să-i dorim atunci un destin guvernat mereu de acest strigăt care s-a auzit în acele nopți reci de decembrie la Timișoara și la București: Libertate”.
Am avut norocul să citesc presa franceză, inclusiv publicațiile „L’Équipe”, din 1983... Atunci, m-am înscris la Biblioteca Franceză din București deși nu puțini m-au sfătuit să nu o fac fiindcă nu dădea bine să merg într-o instituție patronată de „Occidentul decadent, exploatator”. Nu mi s-a întâmplat nimic poate și pentru că, fiind elev pe atunci, nu reprezentam un pericol pentru sistem.
Apoi, devenind jurnalist sportiv, în 1992, am continuat să citesc „L’Équipe” și o fac și astăzi cu plăcere. Iar unul dintre motive este că a rămas la fel, adică o publicație cu articole sută la sută despre sport.
Nu mă miră că redactorul-șef adjunct Jean-Michel Brochen a pomenit despre rugbyștii români, despre Florică Murariu și Răducu Durbac. Știu că francezii i-au respectat și încă îi respectă pe practicanții sportului cu balonul oval de la noi.
Știu că printre cei dintâi, dacă nu cei dintâi, sportivi români care au ținut prima pagină în publicațiile „L’Équipe” au fost cei practicanți ai rugbyului. Așa s-a întâmplat în 1924, când Nae Mărăscu și colegii lui din naționala de rugby au cucerit prima medalie olimpică pentru România, la Paris. Este adevărat, acum 100 de ani publicația se numea „L’Auto”.
Și la fel a fost în 2 decembrie 1968, când cotidianul francez a titrat „Bucarest: Irimescu 15 - France 14”. Atunci, Valeriu Irimescu a înscris toate cele 15 puncte ale echipei de rugby a României din 4 lovituri de pedeapsă și un dropgol. Și astfel naționala noastră a câștigat din nou în fața Franței.
Iată câteva fragmente din cover-story-ul pe care publicația franceză i l-a dedicat campionului olimpic de la 200 de metri. Înainte de acestea, voi preciza că textul a fost scris de Yann Soude, iar fotografiile le-a realizat Sebastien Leban.
„Tânărul David Popovici este în prezent legitimat la clubul Dinamo. Rareori se antrenează acolo din cauza ambuteiajelor din traficul Capitalei. De aceea preferă să meargă la bazinul Lia Manoliu, lânga a sa casă, acolo unde a început înotul la 4 ani.
Nu cu mult timp în urmă, Mihai Popovici se trezea la 3 dimineața să pregătească micul dejun fiului său David. Alteori, soția sa Georgeta s-a ocupat de el, chiar înainte de a-l duce la bazinul Lia Manoliu pentru antrenamentul de la ora 5:30. Fiecare a avut ziua lui. Mihai și Georgeta lucrau amândoi cu normă întreagă. El ca vânzător de produse farmaceutice, ea ca psiholog, dar erau pregătiți să facă multe sacrificii pentru a oferi copilului lor cel mai mic mijloacele pentru a-și atinge ambiția: să devină campion la înot.
FOTO: Pe coperta din 9 martie 1970 a cotidianului „L’Équipe” s-a vorbit despre Gheorghe Gruia și colegii săi din echipa de handbal a României care au recucerit titlul mondial, la Paris. A fost al 3-lea titlu suprem din cele 4 câștigate de handbaliștii noștri
„Nu aveam idee cum va fi David la acea vreme, dar ceea ce am spus a fost că, dacă ar fi vrut vreodată să poată concura cu americanii și australienii, trebuia să mănânce ca ei, să se recupereze și să se antreneze ca ei, fiind un pic mai inteligent ca ei, a zâmbit Mihai. Să mănânci ca ei înseamnă cu două ore înainte de a intra în apă pentru a fi în deplinătatea mijloacelor tale.”
David a crescut bine, iar la doar 19 ani și-a împlinit visul câștigând aurul olimpic în proba de 200 m liber, la Paris. Mândria unei țări care l-a făcut deja un idol. Cu toate acestea, întotdeauna tatăl său este cel care îi pregătește micul dejun. În această dimineață de noiembrie, în timp ce deschidem ușa apartamentului familiei, uităm repede de frigul de care tocmai am scăpat și îl auzim pe Mihai dezvăluind meniul, unul dintre preferatele fiului său: omletă și mangalița, o rasă de porc, ei spun, cu vita Kobe.
Cu o zi înainte, tatăl (lui David Popovici) ne-a scris să se scuze: aparatul de cafea tocmai se stricase. Ne mulțumim bucuroși cu un suc de fructe. La alegere: portocale sau ananas. Mihai a preparat o salată de avocado și a tăiat brânză. Evident, ospitalitatea românească nu este un mit.
Alți sportivi despre care a scris pe prima pagină „L’Équipe”: dubla campioană olimpică la atletism Iolanda Balaș-Soter, multiplul campion olimpic și mondial la canoe Ivan Patzaichin, și baschetbalistul Gheorghe Mureșan, campion al Franței cu Pau-Orthez în 2001
În timp ce tatăl dispare în bucătărie, David se duce la balcon, unde are atârnată bicicleta. Pe rafturile sufrageriei, icoanele se află alături de fotografii de familie și amintiri ale călătorie: taur spaniol, mască peruană... Observam mai ales multe cărți, de la epopeele lui Ken Follet la best-selles-urile medicului canadian Gabor Maté.
Afară, toamna a colorat trotuarele și cu frunze moarte. „Am ales această clădire pentru că este cea mai înaltă din zonă. Acolo, arată cu degetul cel mai tânăr membru din familie, este bazinul în care mă antrenez de la 4 ani. A rămas în starea initială, dar sunt foarte atașat de el. Este preferatul meu cu cel de la Foro Italico, de la Roma, unde am bătut recordul mondial la 100 m liber acum doi ani (a fost deposedat de chinezul Pan Zhanle). Acolo este bulevardul unde mă voi muta în curând cu iubita mea, Taisia. Din balcon, nu auzi niciun sunet. „Ambulanța mai trece și câteva mașini.”
Acesta este doar un detaliu pentru tânărul înotător pentru care totul s-a produs foarte repede de la aceste două titluri de campionat mondial câștigate la 17 ani, la Budapesta, în 2022, la 100 și 200 de m liber, o dublă nemaivăzut de 49 de ani la acea vreme. Prea repede? „La început, mi-a plăcut când oamenii m-au oprit pe stradă. Eu cred că toți am avut, într-o zi, fantezia de a fi celebri, de a semna autografe, de a face fotografii cu ei. Dar s-a produs foarte repede ceea ce a devenit prea greu pentru mine”, a mărturisit el într-o engleză perfectâ. „Am avut chiar o perioadă în care nu am vrut să mai ies pe stradă. M-am ascuns în spatele unei măști, a unor ochelari, a unei șepci.”
Abia trecut de adolescență, Popovici a trebuit să învețe să facă față așteptărilor disproporționate în România, unde popularitatea sa depășește cu mult mică comunitate de înot cu cei 2.700 de membri ai săi.
Când ne străduim atât de mult să avem stele internaționale, le prețuim. Recent, a existat
Simona Halep, fost numărul 1 mondial la tenis, sau Cristina Neagu, considerată multă vreme ca fiind cea cea mai bună jucătoare de handbal de pe planetă. Dar nimeni nu uită de marile ore ale sportului românesc, acelea ale legendarei gimnaste Nadia Comaneci și ale lui „Maradona al Carpaților” Gheorghe Hagi.
Este încă „prea devreme pentru a măsura impactul pe care l-a avut David asupra înotului de aici”, spune Adrian Rădulescu, antrenorul său, dar sunt indicii care nu înșală: într-o țară unde fotbalul zdrobește totul, nu mai există nu mai există cel puțin un bazin care să fie pe lista de așteptare, cel puțin la București”, remarcă tatăl său.
Popovici va avea în curând unul cu numele său la Cluj, iar el trece regulat pe lângă o frescă imensă cu imaginea lui pictată pe faţada unei clădiri din Capitală anul trecut (n.t. - se află pe șoseaua Ștefan cel Mare, la intersecția cu Viitorului - Lizeanu).
„Scrie-ți povestea prin sport”, mesajul este puternic și înotatorul și-a asumat misiunea „de a avea impact maxim posibil” acasă, în România, unde speranța de viață este printre cele mai scăzute din Uniunea Europeană. Și unde unul din patru tineri de 15 ani era supraponderal în 2022, conform unui sondaj Eurobarometru, în timp ce numai 8% dintre adulți au ținut cont de recomandarea OMS (n.t. - Organizația Mondială a Sănătății) de a face sport cel puțin două ore și jumătate pe săptămână.
Conștient că este ascultat, Popovici nu ezită să ceară clasei politice să-și asume responsabilităţile sale. A făcut-o de mai multe ori după Jocurile Olimpice de la Paris, denunţând promisiunile neonorate în ceea ce privește modernizarea infrastructurii și, în general, ceea ce el consideră a fi un amestec de „incompetență, lene și lipsă de viziune”.
„Parcă ne-am pierdut interesul pentru sport de la final epocii noastre de aur, de acum treizeci sau patruzeci de ani, regretă el, concentrat, cu ochii străpungându-te. Nu există nici o strategie la nivel național de promovare a activității fizice, iar fotbalul absoarbe majoritatea banilor investiți de stat. Încerc să-mi îndeplinesc rolul în schimbarea aceasta.»
Văzut din din afară, s-ar putea crede că lucrurile progresează: în mai 2023, guvernul Ciuca a prezentat un plan de actiune pentru zece ani pentru a (re)face din sport „o prioritate națională”, în special prin stabilirea obiectivului ca cel puţin 70% dintre copiii de 12-18 ani să practice o activitate fizică regulată.
„O glumă”, râde Mihai Popovici, care spune că a citit 288 de pagini din document înainte de anunțul oficial. „Au vrut să-l invite pe David la conferința lor de presă, dar înainte de a raspunde am vrut să știu exact care este proiectul cu care plănuiau să-l asocieze. Am petrecut două ore pentru a-l parcurge și, la sfârșitul zilei, nu aveam nicio idee despre cum ar arăta implementarea acestuia. Există acolo 21 de priorități pentru sport. În opinia mea, este doar un semn că nu vrem să deranjăm pe nimeni. În contul guvernului a existat și un proiect, lansat acum trei ani, de construirea a 400 de bazine în toată țara. Suntem încă departe de asta, dar lipsa de direcție este cea care îl îngrijorează pe Popovici și pe cei apropiați. Avem orașe de 400.000 de locuitori fara cel mai mic bazin si altele de 10.000 cu unul de 25 de metri. Mai presus de toate, proiectele nu sunt de la A la Z. Facem un bazin, aducem televiziunile la inaugurare, însă noi nu stabilim cine va plăti apa, cine va da lecții de înot, cum identificăm potențialul unor copii și modul în care îi vom sprijini pentru a ajunge la nivelul cel mai înat...”
Sub titlul „Sa Libertate”, jurnalistul din Hexagon a scris următoarele: „În urmă cu exact treizeci și cinci de ani, L’Équipe a scris despre începutul Revoluției române încercând să elucideze misterul dezertării Nadiei Comaneci. La aterizarea în Statele Unite, în 1 decembrie (1989), vedeta Jocurilor Olimpice din 1976 a spus că a „trecut granița maghiară pe jos, noaptea, târându-se prin noroi și gheață timp de șase ore. O versiune mai puțin romantică a evocat o acțiune organizată de CIA și fostul său mentor Bela Karoly, deja refugiat în Statele Unite (a murit pe 15 noiembrie). Evadarea Nadiei – considerată proprietatea regimului Ceauşescu şi, totodată, o victimă a oribilului Nicu, fiul adorat al Conducătorului, care făcuse din ea trofeul și prada lui sexuale – a fost o lovitură teribilă pentru dictatura abominabilă, începutul simbolic al sfârşitului ei”.
În rândurile următoare, Jean-Michel Brochen pomenește despre sportivii români care au devenit cunoscuți în lume. Adică despre acei ambasadori iluștri ai țării noastre. Firește că nu-i amintește pe toți, lista fiind mult mai mare. „Multă vreme, autoproclamatul geniu al Carpaților, Nicolae Ceaușescu, păcălise Occidentul. A criticat uneori URSS, așa că am crezut că este diferit, iar sportul i-a luat locul în această manipulare. Au fost icoana Comaneci, austerul și bonomul Ștefan Kovacs (n.a. Covaci), antrenorul echipei de fotbal a Franței, jucătorii de tenis Ilie Năstase și Ion Țiriac, care ne-au făcut să râdem cu farsele lor, rugbyștii aspri, dar frumoși de care XV-le Franței s-a temut în fiecare an. În 1984, România a fost singura țară din blocul estic care nu a boicotat Jocurile Olimpice de la Los Angeles, iar Ceaușescu a fost recompensat cu „Ordinul Olimpic de Aur” în anul următor, de către președintele CIO, Juan Antonio Samaranch. Și în 1986, după ce Helmut Duckadam, eroicul portar al Stelei București care oprise Barça la patru lovituri de departajare, în finala Cupei Europei, dispăruse de pe radar, noi nu am știut de soarta lui, care a fost totuși tragică. Slujitorii oribilului Nicu i-au zdrobit degetele. Insolență? Refuzul de a-i face cadou lui Nicu un Mercedes? Duckadam nu a mai jucat niciodată. A murit luni, la vârsta de 65 de ani, o dată cu secretul său” (n.t. - autorul editorialului face referire la zvonurile care au circulat pe seama lui Duckadam și a accidentului suferit de acesta).
Pe finalul editorialului său, redactorul-șef adjunct se referă la evenimentele din decembrie 1989 și pomenește de oamenii rugbyului românesc care au plătit cu viața pentru ca noi săi fim liberi: „Bărbați răvășiți, informatori, eroi... Sportul era simpla reflectare a unui popor disperat. În ajunul Crăciunului 1989, căpitanul naționalei de rugby, Florică Murariu, 69 de selecții, a fost ucis, ca de altfel și alt (n.a. - fost) jucător de rugby, Radu Durbac, în timp ce se lupta cu bandiții Securității. A fost cu cincisprezece ani înainte să se nască David Popovici. Vedeta română a înotului, care a împlinit 20 de ani în septembrie. 20 de ani, vârsta tinerilor care l-au dezamăgit pe Conducator, câteva sute plătind cu prețul vieții lor. Popovici, pe care l-am urmărit la București, este un tânăr care nu numai că are talent, enorm, dar are o viziune, o conștientizare și măsura serioasă a impactului său într-o țară membră a UE din 2007, confruntată ca altele cu valul întunecat al populismului și nostalgiei care minimizează ororile trecutului. Să-i dorim atunci un destin guvernat mereu de acest strigăt care s-a auzit în acele nopți reci de decembrie la Timișoara și la București: Libertate”.
Am avut norocul să citesc presa franceză, inclusiv publicațiile „L’Équipe”, din 1983... Atunci, m-am înscris la Biblioteca Franceză din București deși nu puțini m-au sfătuit să nu o fac fiindcă nu dădea bine să merg într-o instituție patronată de „Occidentul decadent, exploatator”. Nu mi s-a întâmplat nimic poate și pentru că, fiind elev pe atunci, nu reprezentam un pericol pentru sistem. Apoi, devenind jurnalist sportiv, în 1992, am continuat să citesc „L’Équipe” și o fac și astăzi cu plăcere. Iar unul dintre motive este că a rămas la fel, adică o publicație cu articole sută la sută despre sport.
Nu mă miră că redactorul-șef adjunct Jean-Michel Brochen a pomenit despre rugbyștii români, despre Florică Murariu și Răducu Durbac. Știu că francezii i-au respectat și încă îi respectă pe practicanții sportului cu balonul oval de la noi.
Știu că printre cei dintâi, dacă nu cei dintâi, sportivi români care au ținut prima pagină în publicațiile „L’Équipe” au fost cei practicanți ai rugbyului. Așa s-a întâmplat în 1924, când Nae Mărăscu și colegii lui din naționala de rugby au cucerit prima medalie olimpică pentru România, la Paris. Este adevărat, acum 100 de ani publicația se numea „L’Auto”.
Și la fel a fost în 2 decembrie 1968, când cotidianul francez a titrat „Bucarest: Irimescu 15 - France 14”. Atunci, Valeriu Irimescu a înscris toate cele 15 puncte ale echipei de rugby a României din 4 lovituri de pedeapsă și un dropgol. Și astfel naționala noastră a câștigat din nou în fața Franței.
Iată câteva fragmente din cover-story-ul pe care publicația franceză i l-a dedicat campionului olimpic de la 200 de metri. Înainte de acestea, voi preciza că textul a fost scris de Yann Soude, iar fotografiile le-a realizat Sebastien Leban.
„Tânărul David Popovici este în prezent legitimat la clubul Dinamo. Rareori se antrenează acolo din cauza ambuteiajelor din traficul Capitalei. De aceea preferă să meargă la bazinul Lia Manoliu, lânga a sa casă, acolo unde a început înotul la 4 ani.
Nu cu mult timp în urmă, Mihai Popovici se trezea la 3 dimineața să pregătească micul dejun fiului său David. Alteori, soția sa Georgeta s-a ocupat de el, chiar înainte de a-l duce la bazinul Lia Manoliu pentru antrenamentul de la ora 5:30. Fiecare a avut ziua lui. Mihai și Georgeta lucrau amândoi cu normă întreagă. El ca vânzător de produse farmaceutice, ea ca psiholog, dar erau pregătiți să facă multe sacrificii pentru a oferi copilului lor cel mai mic mijloacele pentru a-și atinge ambiția: să devină campion la înot.
FOTO: Pe coperta din 9 martie 1970 a cotidianului „L’Équipe” s-a vorbit despre Gheorghe Gruia și colegii săi din echipa de handbal a României care au recucerit titlul mondial, la Paris. A fost al 3-lea titlu suprem din cele 4 câștigate de handbaliștii noștri„Nu aveam idee cum va fi David la acea vreme, dar ceea ce am spus a fost că, dacă ar fi vrut vreodată să poată concura cu americanii și australienii, trebuia să mănânce ca ei, să se recupereze și să se antreneze ca ei, fiind un pic mai inteligent ca ei, a zâmbit Mihai. Să mănânci ca ei înseamnă cu două ore înainte de a intra în apă pentru a fi în deplinătatea mijloacelor tale.”
David a crescut bine, iar la doar 19 ani și-a împlinit visul câștigând aurul olimpic în proba de 200 m liber, la Paris. Mândria unei țări care l-a făcut deja un idol. Cu toate acestea, întotdeauna tatăl său este cel care îi pregătește micul dejun. În această dimineață de noiembrie, în timp ce deschidem ușa apartamentului familiei, uităm repede de frigul de care tocmai am scăpat și îl auzim pe Mihai dezvăluind meniul, unul dintre preferatele fiului său: omletă și mangalița, o rasă de porc, ei spun, cu vita Kobe.
Cu o zi înainte, tatăl (lui David Popovici) ne-a scris să se scuze: aparatul de cafea tocmai se stricase. Ne mulțumim bucuroși cu un suc de fructe. La alegere: portocale sau ananas. Mihai a preparat o salată de avocado și a tăiat brânză. Evident, ospitalitatea românească nu este un mit.
Alți sportivi despre care a scris pe prima pagină „L’Équipe”: dubla campioană olimpică la atletism Iolanda Balaș-Soter, multiplul campion olimpic și mondial la canoe Ivan Patzaichin, și baschetbalistul Gheorghe Mureșan, campion al Franței cu Pau-Orthez în 2001
În timp ce tatăl dispare în bucătărie, David se duce la balcon, unde are atârnată bicicleta. Pe rafturile sufrageriei, icoanele se află alături de fotografii de familie și amintiri ale călătorie: taur spaniol, mască peruană... Observam mai ales multe cărți, de la epopeele lui Ken Follet la best-selles-urile medicului canadian Gabor Maté.
Afară, toamna a colorat trotuarele și cu frunze moarte. „Am ales această clădire pentru că este cea mai înaltă din zonă. Acolo, arată cu degetul cel mai tânăr membru din familie, este bazinul în care mă antrenez de la 4 ani. A rămas în starea initială, dar sunt foarte atașat de el. Este preferatul meu cu cel de la Foro Italico, de la Roma, unde am bătut recordul mondial la 100 m liber acum doi ani (a fost deposedat de chinezul Pan Zhanle). Acolo este bulevardul unde mă voi muta în curând cu iubita mea, Taisia. Din balcon, nu auzi niciun sunet. „Ambulanța mai trece și câteva mașini.”
Acesta este doar un detaliu pentru tânărul înotător pentru care totul s-a produs foarte repede de la aceste două titluri de campionat mondial câștigate la 17 ani, la Budapesta, în 2022, la 100 și 200 de m liber, o dublă nemaivăzut de 49 de ani la acea vreme. Prea repede? „La început, mi-a plăcut când oamenii m-au oprit pe stradă. Eu cred că toți am avut, într-o zi, fantezia de a fi celebri, de a semna autografe, de a face fotografii cu ei. Dar s-a produs foarte repede ceea ce a devenit prea greu pentru mine”, a mărturisit el într-o engleză perfectâ. „Am avut chiar o perioadă în care nu am vrut să mai ies pe stradă. M-am ascuns în spatele unei măști, a unor ochelari, a unei șepci.”
Abia trecut de adolescență, Popovici a trebuit să învețe să facă față așteptărilor disproporționate în România, unde popularitatea sa depășește cu mult mică comunitate de înot cu cei 2.700 de membri ai săi.
Când ne străduim atât de mult să avem stele internaționale, le prețuim. Recent, a existat
Simona Halep, fost numărul 1 mondial la tenis, sau Cristina Neagu, considerată multă vreme ca fiind cea cea mai bună jucătoare de handbal de pe planetă. Dar nimeni nu uită de marile ore ale sportului românesc, acelea ale legendarei gimnaste Nadia Comaneci și ale lui „Maradona al Carpaților” Gheorghe Hagi.
Este încă „prea devreme pentru a măsura impactul pe care l-a avut David asupra înotului de aici”, spune Adrian Rădulescu, antrenorul său, dar sunt indicii care nu înșală: într-o țară unde fotbalul zdrobește totul, nu mai există nu mai există cel puțin un bazin care să fie pe lista de așteptare, cel puțin la București”, remarcă tatăl său.
Popovici va avea în curând unul cu numele său la Cluj, iar el trece regulat pe lângă o frescă imensă cu imaginea lui pictată pe faţada unei clădiri din Capitală anul trecut (n.t. - se află pe șoseaua Ștefan cel Mare, la intersecția cu Viitorului - Lizeanu).
„Scrie-ți povestea prin sport”, mesajul este puternic și înotatorul și-a asumat misiunea „de a avea impact maxim posibil” acasă, în România, unde speranța de viață este printre cele mai scăzute din Uniunea Europeană. Și unde unul din patru tineri de 15 ani era supraponderal în 2022, conform unui sondaj Eurobarometru, în timp ce numai 8% dintre adulți au ținut cont de recomandarea OMS (n.t. - Organizația Mondială a Sănătății) de a face sport cel puțin două ore și jumătate pe săptămână.
Conștient că este ascultat, Popovici nu ezită să ceară clasei politice să-și asume responsabilităţile sale. A făcut-o de mai multe ori după Jocurile Olimpice de la Paris, denunţând promisiunile neonorate în ceea ce privește modernizarea infrastructurii și, în general, ceea ce el consideră a fi un amestec de „incompetență, lene și lipsă de viziune”.
„Parcă ne-am pierdut interesul pentru sport de la final epocii noastre de aur, de acum treizeci sau patruzeci de ani, regretă el, concentrat, cu ochii străpungându-te. Nu există nici o strategie la nivel național de promovare a activității fizice, iar fotbalul absoarbe majoritatea banilor investiți de stat. Încerc să-mi îndeplinesc rolul în schimbarea aceasta.»
Văzut din din afară, s-ar putea crede că lucrurile progresează: în mai 2023, guvernul Ciuca a prezentat un plan de actiune pentru zece ani pentru a (re)face din sport „o prioritate națională”, în special prin stabilirea obiectivului ca cel puţin 70% dintre copiii de 12-18 ani să practice o activitate fizică regulată.
„O glumă”, râde Mihai Popovici, care spune că a citit 288 de pagini din document înainte de anunțul oficial. „Au vrut să-l invite pe David la conferința lor de presă, dar înainte de a raspunde am vrut să știu exact care este proiectul cu care plănuiau să-l asocieze. Am petrecut două ore pentru a-l parcurge și, la sfârșitul zilei, nu aveam nicio idee despre cum ar arăta implementarea acestuia. Există acolo 21 de priorități pentru sport. În opinia mea, este doar un semn că nu vrem să deranjăm pe nimeni. În contul guvernului a existat și un proiect, lansat acum trei ani, de construirea a 400 de bazine în toată țara. Suntem încă departe de asta, dar lipsa de direcție este cea care îl îngrijorează pe Popovici și pe cei apropiați. Avem orașe de 400.000 de locuitori fara cel mai mic bazin si altele de 10.000 cu unul de 25 de metri. Mai presus de toate, proiectele nu sunt de la A la Z. Facem un bazin, aducem televiziunile la inaugurare, însă noi nu stabilim cine va plăti apa, cine va da lecții de înot, cum identificăm potențialul unor copii și modul în care îi vom sprijini pentru a ajunge la nivelul cel mai înat...”
Ca să nu mai vorbim de lipsa accesibilității: deschis în 2021, în suburbiile Bucureștiului, Complexul Olimpic Otopeni a găzduit Campionatele Europene de înot în bazin scurt, anul trecut, însă locuitorii din Capitală nu-l frecventează din cauza ambuteiajelor si a prețurilor prohibitive... „De asta avem nevoie?”
David este așteptat la bazinul Dinamo, la clubul lui, pentru a filma un episod din „Visuri la cheie”, o emisiune foarte populară în România. Ca și versiunea sa american, o vreme difuzat în Franța sub numele „Les Masons du coeur” (Casele inimii), o echipă de profesioniști în construcții vin în ajutorul unei familii aflate în nevoie pentru a-i renova în întregime casa: aici, Stefania, Ilie și cei cinci ai lor copiii s-au trezit fără adăpost după un incendiu. David este acolo pentru a le face o surpriză. A adus chiar și medalii pentru micuți, iar zâmbetul pe care îl afișează în timp ce se joacă cu ei nu este prefăcut: ambasador al fundației Hope and Homes for Children, care îi ajută pe copiii plasați în orfelinate, a strâns peste 160.000 de euro pentru a le permite la unsprezece dintre ei, care suferă de malformații, să locuiască într-o casă ce este construită. Cu puțin peste un an în urmă, el și-a donat și medalia sa mondială la 200 m pentru a promova lupta împotriva cancerului. Aurul fusese topit și transformat în ace care au luat forma unei panglici, simbol al luptei, și care au fost dat cadou la o sută de copii bolnavi.
„Este un subiect despre care am vorbit mult în terapie”, mărturisește tânărul campion olimpic. M-a întrebat psihologul meu de ce am simțit nevoia să sar în ajutorul altora și m-a făcut a reflecta asupra acestui subiec. Încă mai caut răspunsul. Dar eu cred că este datoria fiecăruia dintre noi să facem tot posibilul pentru a ne ajuta aproapele. Și este cu atât mai adevărat pentru mine care sunt un exemplu pentru mulți, oameni care cred în mine și care pur și simplu mă iubesc.”
Maturitatea sa, vocea lui atât de calmă aproape ne face să uităm că Popovici nu este decât un puști. Un puști care nu se aseamănă cu ceilalți, cu siguranță, capabil să meargă cu un bătrân telefon fara internet pentru a nu fi tentat de rețelele sociale. Dar totuși un puști pe care l-am văzut strigând tare pentru a-şi încuraja prietenii săi la Campionatele României de înot în bazin scurt, în 15 noiembrie.
Țara lui are nevoie de locomotive și înotatorul poate să-și facă partea lui. „Românii au tendința de autodistrugere, uneori, deplânge antrenorul. De când am intrat în UE, în 2007, sunt probabil cinci milioane de români care au plecat în străinătate și care nu și-au dorit să se întoarcă. Când am terminat liceul în 2009, jumătate dintre prietenii mei au plecat din țară. E timpul să ne înfruntâm temerile, să ne asigurăm că ne păstrăm cele mai mari talente aici, oricare ar fi domeniul lor, dar și că îi vom convinge pe cei plecaţi să se întoarcă. Nu prin fugă ne rezolvăm problemele. Și sper că David să devină un exemplu în acest sens, exemplul cuiva care a rămas și care va reuși să schimbe lucrurile.”
România se află poate la un moment de cotitură în istoria sa și campionuș cunoaște greutatea cuvintelor sale: îndemnându-și concetățenii să „votam inteligent pentru a ne proteja democrația și viitorul nostru”, el a fost de partea studenților care au demonstrat la începutul săptămânii trecute împotriva candidatului pro-rus de extremă dreapta Călin Georgescu, care a fost primul în primul tur al alegerilor prezidențiale.
Articole similare
14 Dec. 2025
EUROPA / COMPETIȚIE: Rivalele României au mai multe echipe, dispută mai multe meciuri și joacă și iarna
Selecționata Romanian Wolves și-a încheiat seria meciurilor în Rugby Europe Super Cup 2025. Și a făcut-o fără să obțină vreun punct și cu un esaveraj mult pe minus: 77 puncte...
13 Dec. 2025
SUPERCUPA EUROPEI 2025/2026 / ETAPA A 5-A / BRU - LPR: Lupii au pierdut și disputa din Belgia, încheind competiția pe ultimul loc
Final de drum pentru selecționata Lupii României în ediția 2025 a Supercupei Europei la rugby. Oamenii lui Stelian Burcea, Florin Vlaicu și Victor Bezușcu au pierdut (22-51), astăzi...
12 Dec. 2025
SUPERCUPA EUROPEI 2025/2026 / ETAPA A 5-A / BRU - LPR: Lupii dispută ultimul meci cu gândul la o evoluție cât mai bună
Extrem de complicat pentru echipele noastre, anul 2025 se încheie mâine seară pentru rugby-ul românesc la nivel internațional. Învinsă clar în precedentele patru...
10 Dec. 2025
ROMÂNIA / ECHIPA NAȚIONALĂ DE SENIORI: Ce rol au jucat rugbyștii ce evoluează afară în menținerea în elita mondială
Înaintea Cupei Mondiale din 2023, i-am făcut un scurt istoric al rugby-ului românesc unui ziarist francez care locuia la Timișoara. După ce i-am spus că la noi există un număr tot...
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te la newsletterul Rugby.ro si primeste ultimele noutati pe email.
