Mandria de a fi parinte de rugbyst

     Totul a inceput in urma cu 6 ani. Baiatul meu avea pe atunci numai 8 ani cand, intr-o zi, intorcandu-se de la scoala, mi-a spus fericit: "Mami, am participat la o selectie si acum fac parte dintr-o echipa de rugby".
     Am fost socata. Tot ce-mi aminteam in acele momente despre acest sport, era imaginea unor sportivi violenti, cu arcade sparte, murdari de noroi, cu echipamentul sfasiat…Imaginea ma ingrozea! As fi vrut sa spun NU, insa nici nu se punea problema sa-l descurajez, deoarece el era decis. In plus, era prea incantat de alegerea lui, iar eu nu vroiam sa-l dezamagesc. Speram ca va renunta dupa primul antrenament, insa nu a fost sa fie asa.
     Primul lucru pe care mi l-am dorit, dupa trecerea undei de soc a fost intalnirea cu persoana care urma sa aiba grija de fiul meu, in perioada cat se afla la antrenament, respectiv cu Antrenorul echipei de rugby. (da, am scris bine cu litera mare!) Am avut surpriza de a avea un prim contact cu un tanar care da dovada de daruire fata de munca sa, calm, serios, intr-un cuvant, o persoana integra! Adevarul e ca asta imi doream, sa vad cu ochii mei persoana care va fi pentru fiul meu (si pentru inca vreo 20 de copii) si indrumator tehnic, si pedagog dar si parinte. Sunt convinsa ca asa cum este antrenorul echipei de rugby din care face parte fiul meu, asa sunt toti antrenorii din cluburile de rugby: niste oameni cu calitati deosebite!
     La inceput a fost tare greu, insa atunci cand privesti satisfactia din ochii copilului tau, atunci cand iti povesteste despre ultimul sau meci, despre eseul "marfa" pe care l-a marcat, simti cum iti creste inima si te bucuri alaturi de el. Vara e tare frumos sa fi parinte de sportiv, care merge la antrenamente/meciuri..Dar ce te faci cand vine vremea rea si incep ploile? Ce te faci cand se intoarce de la antrenament/meci, cu echipamentul nu numai ud, ci si plin de noroi sau chiar rupt, iar afara sunt, poate, 2 grade? Si mai grav, ce te faci cand vine acasa cu mana sau piciorul luxat/rupt? Sa spunem ca toate acestea dau farmec vietii de rugbyst. Insa adevaratul farmec este dat de satisfactii. Satisfactia cand au castigat primul meci, cand au castigat primul trofeu, cand au castigat prima competitie regionala, cand au participat la prima competitie internationala, cand a adus acasa prima medalie. Cand au vizitat Venetia, Parisul sau San Tropez. Atunci te simti cu adevarat mandru!
     Dragi parinti, lasati copii sa se indrepte spre acest minunat sport - rugby !!! E un sport de colectivitate, un joc tactic. E un sport dur, jucat de oameni inteligenti. Rugby-ul e jucat de persoane care au un dezvoltat simt special de a-si ajuta aproapele, de a lupta, de a fi mereu cei mai buni!. Ei sunt persoanele care fac totul pentru a fi mereu primii: atat in sport cat si in viata.
     Cine nu ar vrea sa fie mandru ca e parinte de invingator ?
    
     Cu simpatie, Elena Constandin

NOTA REDACTIEI


     Acest material ne-a fost trimis de catre o cititoare a web-site-ului RUGBY.RO, incurajata de noi sa scrie. Pentru a ne impartasi ce simte o mama de rugbyst aflat la inceput de drum.