Lectia de engleza

     Anglia a invins Africa de Sud, mai usor decat arata scorul, 32-16, inregistrand cea de-a sasea victorie consecutiva asupra selectionatei „Springboks”. Africa de Sud, departe de forma aratata in Turneul celor 3 Natiuni, a dezamagit, nereusind sa convinga Europa rugbystica ca este cea mai buna echipa a Emisferei Sudice.
     Gramada engleza- suverana!
    
     Echipa antrenata de Andy Robinson s-a impus net in testul disputat pe Twickenham, controland meciul cu autoritate si dominand toate aspectele jocului. O superioritate clara, fara dubii, atat individuala cat si colectiva, manifestata la nivelul fiecarui compartiment incepand cu linia intai si terminand cu postul de fundas.
     Victoria Angliei se datoreaza, in primul rand, evolutiei impresionante a gramezii care si-a dominat rivala atat in fazele fixe cat si in joc deschis. Corry, Moody, White si colegii lor au administrat lui du Randt et co. o lectie a jocului pe inaintare care nu va fi uitata prea curand in Republica din sudul Africii. Sa nu uitam faptul ca pentru sud-africani jocul de gramada si intensitatea fizica asociata cu acesta constituie o componenta fundamentala a culturii rugbystice, iar din acest punct de vedere lectia primita pe Twickenham reprezinta o umilinta care, in mod evident, a ranit profund orgoliul urmasilor lui Frik du Preez.
     Inaintasii englezi au exercitat un control absolut in toate sectoarele jocului, urmarea fiind o superioritate totala in ceea ce priveste posesia balonului. In special, linia a treia Worsley-Corry-Moody a avut o evolutie remarcabila, surclasandu-si adversarii in aglomerari, castigand majoritatea baloanelor si erodand astfel, in mod continuu, „fortareata” sud-africana.
     Presiunea constanta exercitata de inaintasii englezi i-a obligat pe sud-africani sa greseasca in mod frecvent, iar aceste erori au fost pedepsite, cu promptitudine, de catre Hodgson care a transformat 5 lovituri de pedeapsa. De altfel, inlocuitorul lui Wilkinson, a mai inscris si un eseu, un drop gol si doua transformari, conducand si orientand cu inteligenta ofensiva echipei sale, prin pase sigure, patrunderi individuale si un excelent joc de picior. Singura observatie in privinta jocului lui Hodgson ar fi ratarea placajului la patrunderea lui Jaco van der Westhuyzen care a dus la eseul lui Bryan Habana.
     Performanta lui Hodgson a fost facilitata si de evolutia mediocra a liniei a treia sud-africane, care aproape ca nu l-a deranjat pe mijlocasul englez, dar aceasta nu stirbeste cu nimic din meritele „uverturii” de la Sale, aflata sambata in mare forma.
     Adaugand la evolutia gramezii si la prestatia impecabila a lui Hodgson, performanta defensivei care a functionat foarte bine, avem reteta completa a succesului Angliei.
    
     Africa de Sud – un semnal de alarma
    
     De cealalta parte, „Springboks” au constituit, din nou, o deceptie. Ei au confirmat, din pacate, declinul de forma si evolutia neconcludenta din partida cu Irlanda, etaland un volum de joc al carui nivel s-a dovedit insuficient pentru a face fata unei foarte solide selectionate engleze.
     Sperantele Africii de Sud de a obtine un rezultat bun pe Twickenham s-au spulberat destul de rapid, dupa primele15-20 de minute, cand s-a vazut limpede ca „pachetul” condus de John Smit pierdea, treptat-treptat, batalia gramezilor pe toate planurile, nefiind capabil sa puna in valoare calitatile naturale ale componentilor sai, sa exercite si sa mentina o presiune continua asupra adversarei sale prin stilul direct, agresiv, in forta, care a facut faima scolii sud-africane de rugby.
     Potentiala superioritate a inaintarii „Springboks” s-a topit de la primele inclestari in gramezile ordonate, in care Julian White nu a cedat nici un milimetru in fata puternicului Os du Randt, simbolul revirimentului inaintarii „Bokke” din ultima vreme. Mai mult decat atat, mol-urile penetrante, o specialitate a „Antilopelor”, au lipsit cu desavarsire, iar linia a treia a fost dominata categoric in aglomerari, pierzand numeroase baloane, oaspetii fiind, de altfel, depasiti net in fazele de impact ale jocului.
     Lasandu-se dominata in sectoarele vitale ale confruntarii cu adversara sa, gramada nu a putut construi o platforma solida care sa inlesneasca organizarea atacurilor liniei de treisferturi. Perechea centrilor De Wet Barry-Marius Joubert, atat de eficace in testele din vara, nu a constituit un factor care sa puna in pericol reduta engleza, la fel ca si aripile Paulse si de Villiers. Linia de treisferturi sud-africana a fost ca o sulita cu varful tocit, izbindu-se in zadar de portile defensivei engleze, dezvaluind, in acest fel, ca poseda mijloace limitate de atac. Singura exceptie a constituit-o faza in care sprintul fulminant al lui Habana, de-a lungul tusei, a adus unicul eseu al oaspetilor.
     Apoi, calitatea si acuratetea executiei in toate compartimentele jocului au lasat de dorit, oaspetii afisand o suparatoare incapacitate de a concretiza ocaziile (destul de rare, e adevarat) create in 22-ul advers. Sud-africanii au comis prea multe greseli elementare, ratand, in mod inacceptabil, 12 din totalul de 74 de placaje (aproape 20%!), gresind pase, si aratand o inadmisibila dezorganizare in aparare. Pozitionarea defectuoasa a defensivei la faza eseului lui Cueto, lasat complet liber pe aripa, a fost imaginea dezolanta a neputintei selectionatei sud-africane.
    
     Lipsa de creativitate – un motiv de ingrijorare
    
     Incercand sa explicam cauzele esecului, trebuie amintit faptul ca sud-africanii au sosit in acest turneu dupa un sezon foarte lung, in timp ce echipele europene sunt de-abia la inceputul sezonului de toamna. Testele din vara, Turneul celor 3 Natiuni precum si Cupa Currie au reprezentat competitii dificile care si-au pus, probabil, amprenta pe evolutia de ansamblu a selectionatei „Springboks”. Si totusi...
     Si totusi, dificultatea sezonului de vara nu poate constitui o explicatie multumitoare pentru antrenorii sud-africani. Rata inadmisibil de ridicata a erorilor tehnice, incapacitatatea de a-si adapta jocul in functie de adversar si de a-si impune stilul de joc bazat pe forta gramezii, ineficienta liniei de treisferturi sunt probleme care nu au fost generate doar de oboseala.
     Dincolo insa de aceste probleme tehnice, pe care, cu siguranta, Jack White si staff-ul sau le vor analiza in detaliu, as vrea sa ma opresc asupra unui aspect care mi se pare, in contextul actualei evolutii a selectionatei sud-africane, extrem de important, si anume: lipsa de creativitate si fantezie a jocului de ansamblu. Evolutia „Springboks” s-a caracterizat, cel putin in meciurile cu Irlanda si, mai ales, Anglia, printr-o ingrijoratoare neputinta de a conferi dimensiunii fizice a jocului o nuanta de creativitate. Stilul „buldozer”, fara nici un suport creativ, nu mai poate constitui reteta succesului in rugby-ul modern de astazi. Un asemenea stil poate aduce una sau mai multe victorii – unele chiar rasunatoare – dar nu poate propulsa si, mai ales, mentine o echipa in fruntea ierarhiei mondiale.
     Fara a cauta „tapi ispasitori”, revin, totusi, la perechea de mijlocasi. Nici Fourie du Preez si nici Jaco van der Westhuyzen nu s-au ridicat la nivelul unui test de asemenea anvergura. Despre importanta perechii de mijlocasi – „centrul de comanda” in jocul unei echipe - nu mai este cazul sa vorbim. Prestatia „duetului” sud-african lor mi s-a parut de-a dreptul mediocra fiind lipsita de initiativa si fantezie. Ei nu au fost capabili sa produca „scanteia” care sa porneasca „compresorul” echipei, etaland stil de joc plat, sters si neinspirat.
    
     Eugen Cionga – Toronto