Lectia de engleza

     Corespondenta din Toronto.
     Fara indoiala, nu a fost usor sa fii suporter al selectionatei „trifoiului”, si sa urmaresti in aceasta dupa amiaza de sfarsit de martie, meciul Irlanda-Anglia (6-42). Nici pentru cei aflati pe Lansdowne Road, si nici pentru suporterii rugby-ului irlandez, risipiti prin toate colturile lumii si conectati pentru doua ore la tensiunea partidei de la Dublin.
     Intreaga Irlanda astepta, de 55 de ani, un „Grand Slam”, dar nu a fost sa fie, succesul mult asteptat nu a venit, „Imperiul” Britanic s-a dovedit mai puternic, iar berea Guinness nu a curs in valuri asa cum si-ar fi dorit compatriotii lui Brian O’Driscoll.
     Am urmarit meciul intr-un „pub” in centrul Toronto-ului, intesat cu suporteri englezi si irlandezi. Si pentru ca cititorii sa inteleaga interesul starnit de aceasta partida de rugby in Toronto, care se autodeclara cu mandrie a fi centrul hocheiului canadian (si chiar mondial, ar sustine destui torontezi!), ar fi de ajuns doar sa mentionez faptul ca parterul si cele doua etaje ale pub-ului „Scallywags” de pe St. Clair Avenue erau ticsite de lume, de la ora 7 dimineata, partida incepand la 8:00AM!

Anglia – control absolut al meciului


     Finala Turneului celor VI Natiuni nu a avut acea dimensiune epica la care sperau multi iubitori ai rugby-ului; nu a fost o inclestare dramatica, ci, a fost, de fapt, o demonstratie de forta si tehnica a selectionatei antrenate de Clive Woodward.
     Cu exceptia primelor minute, cand actiunea lui Horan a dus la drop-golul lui Humphreys, si, a fazei, de la sfarsitul primei reprize, in care Maggs a fortat patrunderea pana in apropierea buturilor, englezii au controlat meciul cu autoritate. Martin Johnson si coechipierii sai au dominat, clar, limpede, toate sectoarele de joc: fazele fixe, gramada si tusa, jocul deschis, mol-urile si aglomerarile.
     Inaintarea engleza, robusta si solida, a petrecut o dupa amiaza fara probleme pe gazonul de la Lansdowne Road, „torturandu-si” rivala in mai toate gramezile ordonate. Spre exemplu, eseul lui Dallaglio a fost rezultatul castigarii balonului pe introducerea adversa, gramada irlandeza cedand sub formidabila presiune exercitata de Leonard, Thompson, Rowntree si ceilalti. De altfel, evolutia ireprosabila a gramezii a constituit baza triumfului selectionatei antrenate de Clive Woodward.
     Foarte puternica, de neclintit in fazele fixe, inaintarea engleza si-a impus superioritatea si in joc deschis, datorita, in special, performantei remarcabile a liniei a treia. Trio-ul Hill-Dallaglio-Back, „motorul” gramezii, s-a evidentiat printr-o prezenta extrem de activa si eficienta, atat in fazele de aparare, cat si in cele de atac, sustinand purtatorul de balon si impingand, in permanenta, jocul catre butul irlandez. Jucand in spatele unei asemenea gramezi, perechea Dawson-Wilkinson a evoluat foarte sigur, orientand excelent fazele ofensive, alternand atacurile pe langa gramada cu deschiderile pe treisferturi, pana la aripi. Jonny Wilkinson s–a dovedit, din nou, o „uvertura” de mare clasa, dirijand cu inteligenta jocul echipei sale prin precizia loviturilor de picior si calitatea paselor. In plus, combinatiile rapide si, totodata, inselatoare, pregatite in centrul liniei de atac, avand in rolurile principale pe Greenwood si Tindall, doi centri puternici, au pus, de fiecare data, la grea incercare apararea irlandeza, descumpanita de varietatea atacurilor oaspetilor.

Organizare ireprosabila a defensivei engleze


     Evolutia foarte buna a gramezii a fost completata de o evolutie pe masura a defensivei. Apararea engleza a fost la inaltime si, ceea ce a impresionat in mod deosebit, dupa parerea mea, a fost organizarea absolut exceptionala a sectorului defensiv. Atacurile irlandezilor s-au lovit, de fiecare data, de un zid alb, inexpugnabil, englezii acoperind eficient zonele de aparare, atat in adancime cat si pe toata latimea terenului, blocand culoarele de atac ale gazdelor.
     Echilibrul dintre linia de treisferturi si inaintare a facut ca mecanismul „perdelelor” defensive sa functioneze perfect, O’Driscoll, Maggs, Hickie, Bishop sau Murphy, neputand strapunge „transeele” apararii engleze. Cand linia a treia a fost depasita, a existat intotdeauna „dublajul” treisferturilor, asa cum s-a intamplat la faza desfasurata catre sfarsitul primei reprize cand, Maggs, lansat intr-o cursa periculoasa catre butul englez, a fost placat decisiv de Wilkinson.
     Fara indoiala, Clive Woodward are toate motivele sa fie multumit atat de realizarea Marelui Slem cat si de evolutia echipei sale. Chiar daca sarcina Angliei a fost, oarecum usurata de evolutia sub asteptari a gazdelor, sa realizezi un „Grand Slam” (al doispezecelea in palmaresul Angliei!) surclasand Irlanda pe Lansdowne Road, cu 42-5, nu este o isprava aflata la indemana oricarei echipe.

Irlanda- un joc prea inconsistent


     Intreaga Irlanda a sperat...a sperat intr-o victorie care ar fi adus un Mare Slem, visat si dorit de 55 de ani. De-a lungul timpului, Irlanda a produs mari jucatori care au intrat in istoria rugby-ului. Dar, nici Willie John McBride, capitanul „Leilor” britanici, nu a reusit sa aduca tarii sale un „Grand Slam”... nici Mike Gibson , unul dintre cei mai mari jucatori de treisferturi pe care i-a cunoscut rugby-ul...si nici Brian O’Driscoll (cel putin pana acum), un „centru” daruit cu un talent urias...
     Nimeni nu poate contesta faptul ca echipa antrenata de Eddie O’Sullivan a facut progrese substantiale in ultimele sezoane, apropiindu-se de Anglia, Franta si de grupul celor trei natiuni din Sud. Cele patru victorii din aceasta editie a Turneului confirma progresul irlandezilor. In acelasi timp, insa, evolutia din acest sezon arata si limitele selectionatei Irlandei. Victoria in fata Frantei s-a datorat, in mare parte, unui foarte bun joc defensiv, dar si ratarilor si greselilor francezilor. In fata Tarii Galilor, aceeasi defensiva s-a aratat prea vulnerabila, si doar drop golul lui O’Gara si decizia discutabila a arbitrului Steve Lander a facut ca irlandezii sa nu paraseasca terenul invinsi.
     In general, se poate spune ca, in ciuda progresului evident, evolutia Irlandei a fost prea inconsistenta pentru a merita un Mare Slem. De asemenea, trebuie sa recunoastem ca O’Driscoll nu a avut un Turneu foarte reusit, si alaturi de el, nici ofensiva echipei sale nu a excelat. Aceasta a adus dupa sine o lipsa de creativitate in joc, care s-a facut simtita, mai ales, in meciul impotriva Angliei. O echipa nu poate progresa doar perfectionandu-si apararea.
     E adevarat, o defensiva bine organizata poate castiga un meci, sau doua, sau chiar trei, dar nu poate propulsa si mentine o echipa la cel mai inalt nivel al rugby-ului mondial. Irlanda se afla, fara nici un dubiu, pe un drum ascendent, atingand un anumit nivel care o plaseaza in urma Angliei si Frantei, in elita europeana. Pentru a emite pretentii serioase la Cupa Mondiala, si a deveni mai mult decat un adversar incomod pentru „marile puterii” ale rugby-ului mondial, selectionata antrenata de Eddie O’Sullivan trebuie sa ajunga (si sa se mentina) cel putin la nivelul de astazi al celor doua mari rivale continentale. Intreprinderea este extrem de dificila, dar nu imposibila. Iar antrenorul irlandez, nu ma indoiesc, stie foarte bine acest lucru.