Irlanda-Franta: frumusetea spiritului rugby-ului!

     Superb! Superb! Superb!
     Mai presus de orice, cred ca acest meci, Irlanda-Franta, a fost o splendida expresie a ceea ce inseamna spiritul rugby-ului!
     O inclestare titanica, o formidabila intensitate fizica si psihica, un curaj fara margini, un impresionant spirit de sacrificiu al fiecarui jucator in folosul echipei, o atitudine care reflecta un superb devotament si o emotionanta generozitate fata de culorile tarii, fata de spiritul rugby-ului si fata de valorile morale ale acestui sport!
     Un asemenea meci imbogateste nu doar istoria rugby-ului, ci, si istoria sportului, in general.
     Superba partida, splendida demonstratie de rugby, realizata de cele mai bune formatii ale Europei.
     Si ce final! Ce dramatic final!
     Accelerarea lui Vincent Clerc, in ultimul minut de joc, care a alunecat printre placajele adversarilor ca un schior printre jaloanele unei curse de slalom, s-a incheiat victorioasa in butul gazdelor, aruncand in extaz pe colegii sai si pe suporterii francezi si azvarlind in infernul disperarii pe jucatorii irlandezi si pe cei peste 70 000 de mii de spectatori din tribune.
     Si nu doar pe cei din tribune, ci pe irlandezii de pretutindeni. In pub-ul „Scallywags”, din Toronto, acolo unde am urmarit meciul, vecinul meu de masa, un venerabil gentleman irlandez, care a „vibrat” la fiecare faza de pana atunci, s-a prabusit, disperat, cu capul pe masa, nemaivand forta sa urmareasca finalul incandescent al partidei.
     Acest meci Irlanda-Franta, castigat, in cele din urma de francezi, 20-17, a fost unul dintre cele mai bune meciuri de rugby pe care le-am vazut in ultimii ani. Un meci plin de intensitate, desfasurat intr-un ritm sufocant, un meci jucat in viteza, cu atacuri in valuri revarsate de la o aripa la cealalta, cu contraatacuri fulgeratoare pornite din „22”-ul propriu si cu mol-uri rulante pravalindu-se catre terenul de tinta advers. La un moment dat, cavalcadele de la mijlocul reprizei a doua mi-au adus in fata ochilor imaginea a doi boxeri, fara garda, schimband lovituri napraznice, si ramanand, cu stoicism, in picioare.
     Franta a inceput in tromba, controland cu autoritate prima repriza. Foarte bine organizati, impunandu-se in toate sectoarele jocului, dominand posesia balonului, „Tricolorii” au exercitat o presiune continua asupra irlandezilor. Folosind, in mod eficient, mol-ul rulant ca o rampa de lansare a liniei de treisferturi, francezii au declansat atacuri incisive, alternand penetrarile lui Jauzion si Marty, in axa centrala, cu desfasurarea „cavaleriei usoare” pana la aripile Dominci si Clerc. La „uvertura”, David Skrela a confirmat, dupa parerea mea, evolutia buna din meciul cu Italia, dirijand cu inteligenta ofensiva formatiei sale, fie prin distributia unor pase sigure, fie prin lovituri precise de picior.
     Asa incat, eseul lui Ibanez, inlesnit de placajul ratat de Murphy, a venit ca o urmare normala a acestei dominari clare. Oaspetii au continuat sa domine, construind faze de toata frumusetea, iar daca, in minutul 38, pasa lui Jauzion nu era blocata la doar cativa metri de but, in mod norocos, de Murphy, „Les Bleus” ar fi marcat, cel putin, inca un eseu.
     De cealalta parte, irlandezii, care au comis nepermis de multe greseli, au trebuit sa absoarba presiunea francezilor, nereusind sa construiasca faze periculoase. Pe plan ofensiv, ei nu au reusit mai nimic pana la eseul marcat de O’Gara, catre finalul primei reprize. Un eseu frumos, creat de O’Gara, care i-a fentat, cu eleganta, pe Pape si Betsen, si concretizat tot de el, dupa o pasa inspirata a inepuizabilului David Wallace. De altfel, aceasta a fost singura faza coerenta realizata de gazde, ele reusind sa termine prima repriza cu un scor strans, 11-13, care nu a reflectat, de fapt, raportul real de forte.
     In cea de-a doua repriza, insa, irlandezii si-au revenit, incet-incet, au marit „strocul” si au inceput sa se impuna in tuse, in joc deschis si chiar in gramezile ordonate. Jocul lor a devenit mai clar si mai cursiv, fazele capatand o fluiditate care i-a pus in dificultate pe francezi. Inaintasii irlandezi au dovedit ca si ei stiu sa foloseasca, in mod eficient, mol-ul rulant, impingandu-i, deseori, pe „cocosi” in jumatatea lor de teren, faza din minutul 75, cand au avansat cel putin 20 de metri, fiind elocventa in acest sens.
     Gordon D’Arcy si-a etalat talentul in doua actiuni foarte frumoase ( min.43 si 47), pacalind defensiva franceza, dar a comis „inainte”, iar fazele s-au „stins” inainte de a deveni periculoase. La fel, Denis Leamy a comis si el „inainte” intr-o furibunda faza de atac, irosind o ocazie care putea deveni promitatoare pentru gazde si dificila pentru oaspeti.
     Lipsa lui Brian O’Driscoll s-a facut simtita, iar in centrul liniei de atac, s-a observat ca subtilitatea lui D’Arcy a reprezentat mai mult decat forta fizica a lui Horgan. Ideea lui Eddie O’Sullivan de a-l folosi pe Shane Horgan in rol de „buldozer” pentru a sparge „perdeaua” defensiva franceza, nu a dat, in opinia mea, rezultatele asteptate.
     O’Gara, despre care nu se poate spune ca a avut o zi de gratie, a transformat doua lovituri de pedeapsa ducand scorul la 17-13 in favoarea Irlandei si la 3 minute de o victorie istorica in cel dintai meci de rugby disputat pe Croke Park. A venit insa repunerea de la centru, irlandezii nu au reusit sa controleze balonul – eroare majora - iar Marty a declansat atacul care avea sa duca la eseul lui Vincent Clerc.
     Inainte de a incheia, imi ingadui sa fac doua observatii in privinta arbitrajului neo-zeelandezului Steve Walsh. Dupa parerea mea, el a avut doua decizii care merita sa fie discutate. In minutul 45, cand Pieter de Villiers a scapat balonul „inainte”, iar Murphy a interceptat, sprintand catre eseu, Walsh l-a oprit din cursa, acordand gramada cu introducere irlandeza. Nu se cuvenea, oare, avantaj, Murphy nemaiputand fi ajuns de niciun jucator francez? Singura explicatie ar fi faptul ca Walsh a fluierat imediat in clipa comiterii infractiunii, nemaiastepand sa vada daca irlandezii pot profita de greseala lui de Villiers.
     A doua faza s-a petrecut in minutul 70, cand pilierul Marcus Horan a jucat excelent o lovitura de urmarire, in cursa sa catre butul francez el fiind jenat, dupa parerea mea, de Clement Poitrenaud. Se cuvenea, oare, acordata o lovitura de pedeapsa pentru obstructie?
     Lasand la o parte deciziile arbitrului, cred ca victoria Frantei este meritata. In meciul de la Dublin, formatia lui Laporte mi s-a parut a fi mai bine organizata, cu un joc mai complet si mai creativ. Irlanda a luptat formidabil, a trudit din greu, dar nu a fost la fel de periculoasa precum formatia „tricolora”.
     „Garda moare, dar nu se preda!” pare sa fi fost deviza acestor doua brave echipe, care s-au infruntat in „batalia” de la Croke Park. Nici garda irlandeza si nici garda franceza nu s-au predat, luptand cu devotament si sacrificiu pana in ultimele clipe ale unei inclestari care, mai presus decat un simplu meci, a fost o superba oda inchinata spiritului rugby-ului!
    
     Eugen Cionga – Toronto