In sfarsit, o victorie!

     Corespondenta din Toronto.
     Prin urmare, selectionata noastra a reusit sa incheie campania Cupei Mondiale cu o victorie, invingand Namibia cu 37-7. O victorie asteptata, intr-o oarecare masura, si care mai atenueaza deceptiile produse de infrangerile suferite in fata Australiei si Argentinei.
     Evident, jucatorii nostri se pot bucura de faptul ca au castigat ultimul meci din cadrul competitiei mondiale, dar, in acelasi timp, victoria trebuie privita cu luciditate si apreciata cu realism. Acest succes in fata namibienilor a ridicat moralul echipei noastre, zdruncinat serios dupa colapsul din partidele cu “Wallabies” si cu “Los Pumas”. Victoria bucura, desigur, dar sa nu uitam, totusi, ca am invins cea mai slaba echipa participanta la aceasta editie a Cupei Mondiale; o echipa care a fost surclasata cu 142-0 de catre Australia!
     Despre jocul in sine, nu se pot scrie prea multe lucruri. Faptul ca a avut in fata o echipa de aceeasi categorie, a facut ca echipa noastra sa joace neinhibata, fara teama de a comite greseli decisive, fara frica obsedanta de a primi prea multe eseuri si de pierde la scoruri astronomice. Romania a dominat categoric prima repriza, dar a cedat vizibil in cea de-a doua, aratand, din nou, ca are dificultati in a mentine un ritm ridicat de-a lungul celor 80 de minute de joc. Exceptand partida cu Irlanda - poate si datorita faptului ca a fost prima a turneului – in toate celelalte trei meciuri s-a observat limpede cum jocul echipei noastre a slabit ca ritm si intensitate in cea de-a doua repriza.
     Evolutia din meciul cu Namibia a scos in evidenta intentia, laudabila, a echipei noastre de a incerca sa exprime in teren o conceptie moderna de joc. Inaintarea, intarita de prezenta lui Petru Balan, un pilier puternic si, indraznesc sa afirm, de talie mondiala, a cautat sa mentina o presiune continua asupra rivalei sale in gramezile ordonate, destabilizand-o in unele situatii, si a utilizat, in mod eficient, mol-ul penetrant pentru a avansa catre “22”-ul advers. Tusa a functionat bine, iar linia a treia, in special Tonita, a carui stil de joc imi aminteste de regretatul Florica Murariu, a fost foarte activa in ofensiva. Importanta rolului jucat de Ovidiu Tonita a iesit in evidenta, dupa parerea mea, in mod pregnant, la faza premergatoare incercarii lui Teodorescu, cand o actiune care la un moment dat paruse foarte statica a fost “dinamizata” de intercalarea flankerului de la Biarritz, pasa cu o mana a acestuia asigurand continuitatea actiunii incheiata in eseu de aripa Universitatii Cluj. Mijlocasul la gramada Lucian Sîrbu a evoluat foarte bine, variind jocul echipei, combinand deseori cu inaintasii si lansandu-si treisferturile in situatii favorabile de atac.
     La randul lor, treisferturile au deschis, in permanenta, jocul incercand sa creeze combinatii interesante pentru a deruta apararea namibiana, dar, uneori, s-a observat ca schimbarea rapida a unghiurilor de atac a dus la balbaieli si la pase gresite. Tofan, care a parut total coplesit de importanta partidelor anterioare, a aratat mai multa siguranta in dirijarea jocului, fiind, de altfel, si mult mai precis in jocul de picior. De asemenea, calitatea placajelor a fost superioara celei din meciurile anterioare, defensiva noastra nelasand prea multe spatii libere adversarilor.
     Romania a fost, fara indoiala, echipa mai buna in partida de la Launceston, dar aprecierile de mai sus trebuie privite si prin prisma valorii mediocre a adversarului. Aceasta nu inseamna catusi de putin a diminua meritul jucatorilor nostri care au muncit, din greu, pentru victorie. Inseamna doar a nu ne imbata cu apa rece si a nu supra-aprecia sau subestima, semnificatia acestui meci castigat. O victorie ramane o victorie, dar o analiza serioasa si echilibrata a acestei partide trebuie sa tina cont de faptul ca am invins Namibia si nu Irlanda sau Argentina.