Impactul profesionismului asupra rugby-ului (IV): Influenta profesionismului asupra natiunilor "mari"

     Continuam astazi seria de articole care trateaza “Impactul profesionismului asupra rugby-ului” la modul cel mai profund. Autorul este corespondent al saptamanalului "Midi Olympique" pentru Canada. Tema tratata este cu siguranta una dintre cele mai importante din lumea rugbyului, ea schimband aproape complet fata sportului cu balonul oval. Cititi mai jos al treilea articol, “Influenta profesionismului asupra natiunilor „mari”.
    
    
     CLICK AICI DISCUTATI PE FORUM DESPRE Impactul profesionismului asupra rugbyului
    
     Stratificarea elitei mondiale
    
     Unul dintre cele mai acute efecte, generate de introducerea profesionismului in rugby, a fost drastica stratificare a ierarhiilor valorice la nivel mondial. Succesul procesului de instaurare si consolidare a oricaror structuri profesioniste, indiferent de ce sport este vorba, depinde de forta financiara a persoanelor si institutiilor implicate in acest proces. Era logic, deci, ca rugby-ul profesionist sa cunoasca o dezvoltare si consolidare rapida in tarile cu o economie dezvoltata in detrimentul tarilor care beneficiau de o putere economica mai redusa. Aceasta realitate economica a dus la formarea unei „prapastii valorice” care separa echipele din elita mondiala de restul plutonului. O „prapastie” care, incepand cu anul 1995, s-a adancit si, din pacate, continua sa se adanceasca.
    
     In acelasi timp, insa, trebuie remarcat faptul ca in tarile bogate nu totul a fost „lapte si miere”, iar procesul de implementare a profesionismului nu a fost ocolit de greutati si probleme.
    
     Daca profesionismul a dus la stratificarea ierarhiilor pe plan global, este interesant de observat ca, in paralel, s-a inregistrat o egalizare valorica in grupul natiunilor din cadrul elitei mondiale. Pana la aparitia profesionismului, rugby-ul mondial a fost dominat de doua mari natiuni: Noua Zeelanda si Africa de Sud (aceasta, cu exceptia perioadei 1981-1992 cand a fost exclusa, din cauza politicii de apartheid, din circuitul mondial). Asta nu a insemnat ca All Blacks si Springboks au fost invincibili. Nu, au suferit infrangeri si au avut perioade mai putin faste. Dar, ceea ce a facut diferenta intre aceste doua natiuni, pe de o parte, si natiunile europene si Australia pe de alta parte, a fost autoritatea cu care Noua Zeelanda si Africa de Sud au dominat Planeta Ovala in secolul XX.
    
     Meciurile All Blacks-Springboks au constituit, intotdeauna, ciocnirea „titanilor”, urmarita cu admiratie, bucurie si respect de catre intreaga Planeta Ovala. All Blacks si Springboks au fost, dintotdeauna, echipele pe care toate celelalte natiuni doreau, cu ardoare, sa le invinga.
    
     All Blacks si Springboks au constituit „barometrul” valoric al rugby-ului mondial. Fiecare debarcare in Europa a neo-zeelandezilor si sud-africanilor constituia un eveniment major in lumea rugby-ului, starnind un interes urias atat in Regatul Unit, cat si in Franta. Este interesant de remarcat faptul ca pana la introducerea profesionismului, Noua Zeelanda si Africa de Sud aveau un palmares pozitiv impotriva fiecareia dintre natiunile rivale din elita mondiala!
    
     Tranzitia de la amatorism la profesionism a permis, in primul rand, un progres rapid al Frantei, Angliei, Irlandei si Australiei, in special, care au inceput sa conteste, cu succes, uneoir, suprematia Noii Zeelande si Africii de Sud. Si Tara Galilor a progresat, dar progresul ei nu a fost, parca – in ciuda Mareleui Slem din Turneul celor VI Natiuni – atat de consistent ca al celorlalte natiuni europene. Care este, insa, explicatia progresului rapid al acestor natiuni si apropierea de Noua Zeelanda si Africa de Sud?
    
     Dupa parerea mea, una dintre posibilele explicatii ar fi urmatoarea: in momentul instaurarii profesionismului, tarile europene si Australia au constatat ca aveau in fata lor o marja de progres mult mai larga decat aveau neo-zeelandezii si, respectiv, sud-africanii. De ce?
    
     Pentru ca, daca neo-zeelandezii si sud-africanii erau amatori in ceea ce priveste statutul jucatorului de rugby, ca atitudine fata de rugby, ei erau profesionisti pana in varful unghiilor si crampoanelor.
    
     Pentru ca, datorita profundei culturi rugbystice si importantei acordate rugby-ului in tarile lor, All Blacks si Springboks evoluau, deja de zeci de ani, foarte aproape de curba maxima a excelentei sportive.
    
     Simplificand: daca in epoca rugby-ului amator, All Blacks si Springboks evoluau, in mod constant, aproape de curba de „saturatie” a performantei sportive, la un nivel de 90%-95%, rivalii lor oscilau, probabil, undeva pe curbele de 70%, 75% sau 80%. Prin urmare, marja de progres a celor doua mari natiuni a fost mai mica decat aceea a rivalelor lor, carora profesionismul le-a oferit conditiile si instrumentele necesare pentru a recupera decalajul valoric ce le despartea de cei doi titani ai rugby-ului mondial. Din acest punct de vedere, profesionismul a facut un serviciu mult mai mare acestor natiuni decat a facut Africii de Sud si, mai ales, Noii Zeelande.
    
     Un alt lucru interesant de observat este acela ca efectele profesionismului au fost diferite de la tara la tara.
    
     Rugby-ul din Anglia si Franta a fost, probabil, cel mai avantajat de aparitia profesionismului. Profesionismul a determinat transformarea cluburilor de rugby in veritabile intreprinderi economice, iar o asemenea transformare fundamentala s-a facut, in mod firesc, mult mai usor in tarile cu o economie solida, asa cum sunt cele doua mari puteri europene.
    
     Franta avea, deja, un campionat national dotat cu un faimos trofeu, Bouclier de Brennus, care a fost decernat, pentru prima data, in 1892! Asadar, avand deja cultura si structura unei competitii nationale a cluburilor, pentru francezi a fost mult mai usor decat pentru britanici, spre exemplu, sa se adapteze noilor conditii impuse in rugby-ul mondial si sa creeze o liga profesionista. In prezent, Franta are un campionat profesionist, Top-14, foarte puternic si competitiv.
    
     Pe de alta parte, cea de-a doua competitie ca importanta a Frantei, denumita „Le Challenge Yves du Manoir”, infiintata in 1931 si care poate fi considerata ca o Cupa a Frantei, a fost desfiintata in 2003 din cauza aglomerarii calendarului impus de noua structura profesionista!
    
     Reusita implementarii profesionismului in Franta se datoreaza si interventiei directe a unor mari industriasi care au acceptat sa investeasca in cluburile de rugby. Pierre Fabre (Castres), Max Guazzini (Stade Francais), Roger Martinet (Bourgoin), Murad Boudjellal (Toulon), Jacky Lorenzetti (Racing Metro), Serge Kampf (Grenoble si Biarritz), Edouard Michelin (Montferrand) sunt cei mai reprezentativi dintre milionarii francezii care au finantat sau finanteaza cluburi de rugby.
    
     In privinta Angliei, aceasta nu a avut, pentru multa vreme, un campionat national, unul dintre motivele principale fiind, banuiesc eu, tocmai teama de a nu sadi, cumva, „semintele” profesionismului in „gradina” rugby-ului amator. Primele structuri ale unei competitii la nivel national au fost formate in 1972 – Rugby Football Union Club Competition – care s-a transformat, in 1987, in Courage League. Aceasta liga a constituit baza ligii profesioniste formata in 1995, care in sezonul 2000-2001 a devenit Zurich Premiership si care, finalmente, s-a transformat in actuala Guinness Premiership formata din 12 cluburi.
    
     Forta cluburilor franceze si engleze este confirmata si de statisticile Cupei Heineken, competitia suprema a cluburilor europene: din cele 14 editii de pana acum, echipele franceze au castigat 4 editii, iar cele engleze, 6 editii.
    
     Irlanda, care a cunoscut un remarcabil „boom” economic pe la mijlocul anilor ”90, a adoptat sistemul selectionatelor provinciale, iar Munster, mai ales, si Leinster, ambele castigatoare ale Cupei Heineken, s-au remarcat, in ultimii ani, la nivel continental. Munster, Leinster si Ulster au impartit intre ele 4 victorii in cea mai importanta competitie europeana a cluburilor.
    
     Scotia si Tara Galilor au fost dezavantaje, din cauza mijloacelor financiare, reduse in comparatie cu cele ale Angliei si Frantei, dar au reusit si ele sa puna pe picioare selectionate regionale care sa faca fata, in mod onorabil, in competitiile europene.
    
     In ceea ce priveste, insa, structura cluburilor, ca intreprinderi economice, este usor de observat ca cele mai puternice cluburi din Europa raman cele franceze si engleze.
    
     Argentina si Italia – un salt valoric necesar pentru viitorul rugby-ului
    
     Argentina si Italia sunt cele doua natiuni care au reusit sa se desprinda din cel de-al doilea pluton valoric si sa faca saltul necesar pentru a intra in lumea „buna” a rugby-ului mondial. In 2000, Italia a fost primita in Turneul celor VI Natiuni, ceea ce a reprezentat un mare succes pentru „Azzuri”. La randul ei, Argentina, aflata de cativa ani in „plasa” liderilor mondiali, a reusit un„sprint” decisiv la Cupa Mondiala din 2007, fiind, apoi, invitata (in sfarsit!), sa participe, din 2012, la Tri-Nations, alaturi de All Blacks, Springboks si Wallabies.
    
     Aparitia acestor doua natiuni in grupul elitei mondiale reprezinta, fara indoiala, un lucru foarte bun pentru rugby. Prezenta lor constanta in circuitul meciurilor-test la cel mai inalt nivel a avut, are si va avea o influenta enorma asupra progresului rugby-ului in cele doua tari.
    
     Italia a dovedit ca merita sa faca parte din competitia suprema a Emisferei Nordice, fiind un adversar dificil pentru celelalte cinci natiuni rivale. „Azzurii” nu au atins, deocamdata, acel nivel care sa le permita sa atace, cu succes, primul loc in Turneul celor VI Natiuni, dar progresul lor este incontestabil.
    
     Ascensiunea Argentinei reprezinta, dupa parerea mea, cea mai frumoasa poveste rugbystica din ultimii ani. Testand, mereu, marile puteri ale rugby-ului mondial, „Los Pumas” au realizat o performanta exceptionala la Cupa Mondiala din 2007. Acolo, Pichot si ai sai au demonstrat ca alcatuiesc o echipa extrem de puternica, capabila sa lupte de la egal la egal cu orice formatie din lume. „Pumele” au invins Franta, Irlanda, Scotia, dovedind o forta de joc care i-a obligat pe oficialii rugby-ului mondial sa recunoasca ca argentinienii merita sa fie primiti la masa „bogatilor”. Asa incat, dupa multe asteptari, Argentina a fost invitata sa participe, din 2012, la Turneul celor 3 Natiuni, alaturi de Noua Zeelanda, Africa de Sud si Australia.
    
     La Cupa Mondiala din 2007, sud-americanii au aliniat o echipa cu jucatori de mare valoare. Juan Martin Hernandez, o „uvertura” de clasa mondiala, Rodrigo Roncero, unul dintre cei mai buni pilieri stanga din lume, Martin Scelzo, Mario Ledesma, Fernandez- Lobbe, Patricio Albacete, Igancio Corleto si, evident, capitanul Agustin Pichot, sunt doar cativa dintre jucatorii care au impresionat la Cupa Mondiala.
    
     In ciuda faptului ca nu are o liga profesionista, cei mai buni jucatori evoluand la cluburi de frunte din Franta si Anglia, Argentina a reusit un salt valoric exceptional, fiind recunoscuta ca o forta a rugby-ului mondial. Marea provocare ce sta, acum, in fata Argentinei este ca ea sa reuseasca sa evolueze, in mod constant, la cel mai inalt nivel. Asta inseamna ca, atunci cand va juca in Tri-Nations, nu va fi suficient sa piarda la scoruri stranse in fata Noii Zeelande, Africii de Sud, Australiei, ci sa le si invinga.
    
     Salary Cap – o necesitate a rugby-ului profesionist
    
     Pomenind de forta financiara a cluburilor engleze si franceze, mi se pare interesant de scos in evidenta un alt fenomen care influenteaza raportul de forte pe plan european, si anume: exodul jucatorilor englezi catre cluburile franceze. Daca in urma cu cativa ani, jucatorii francezi erau cei care traversau Canalul Manecii pentru a juca in campionatul Angliei (Chabal, Azam, Kayser, Betsen, Faure s.a), directia „migratiei” s-a schimbat 180 de grade, jucatorii englezii fiind cei care traverseaza Canalul pentru a evolua in Top 14. Andy Goode (plecat intre timp in Africa de Sud), Jamie Noon, Steve Thompson si Riki Flutey au semnat pentru Brive, Jonny Wilkinson pentru Toulon, iar James Haskell si Tom Palmer s-au transferat la Stade Francais.
    
     Motivul acestei migratii?
    
     Simplu: cluburile franceze pot oferi salarii mai mari decat rivalele lor engleze. De ce? Exista, probabil, mai multe explicatii, una dintre acestea fiind suportul financiar acordat celor mai puternice cluburi de catre unii dintre cei mai bogati industriasi francezi. In mod indirect, cauza care a determinat acest exod a fost si este plafonul salarial. Daca in campionatul englez, Guinness Premiership, exista un plafon salarial („salary cap”) de 4,000,000 de lire sterline, in campionatul francez Top 14 „le plafond salarial” nu exista! Prin urmare, in lipsa acestei bariere fiscale, cluburile franceze pot semna cu relativa usurinta pe unii dintre cei mai buni jucatori englezi atata vreme cat „Les Mécènes », patronii bogati ai cluburilor, asigura fondurile necesare.
    
     Constienta ca lipsa plafonului salarial este cauza principala a „invaziei” „legiunii straine”, „La Ligue Nationale de Rugby”, organizatia care administreaza rugby-ul profesionist francez, planuieste sa introduca „le plafond salarial” (se pare ca plafonul va fi aproximativ 8 milioane de euro) incepand cu sezonul 2010-2011.
    
     Dar grijile nu se opresc aici. Din 2005 incoace, cluburile franceze beneficiau de asa numitul „droit a l’image collective (DIC)” care le permitea sa evite impunerea de taxe pe salariile jucatorilor, pana la un procent de 30%. De curand, Guvernul a anuntat revocarea acestei reglementari incepand cu 1 iulie 2010. O asemenea masura va afecta, in mod serios, cluburile mici din Top 14. Vadit ingrijorat, Murad Boudjellal, patronul lui Toulon, aprecia ca hotararea guvernamentala, daca va fi pusa in aplicare, va conduce la caderea a cel putin trei pana la cinci cluburi, transformand Top 14 intr-un campionat lipsit de spirit competitiv. Chiar si in aceste conditii, Boudjellal nu a pierdut timpul si a realizat, recent, un transfer spectaculos, reusind sa obtina semnatura fostului pilier All Black, Carl Hayman, care evolueaza la clubul englez Newcastle Falcons. „Uriasul” din Otago (1,93m, 119 Kg), care este considerat de multi specialisti drept cel mai valoros pilier dreapta din lume, a semnat un contract pe doi ani, cu un salariu de, aproximativ, 620 000 euro pe sezon (valorea totala a contractului nu a fost confirmata de catre club).
    
     Ramane, insa, de vazut cum vor evolua lucrurile in Franta, dupa intrarea in vigoare a hotararii guvernului francez, la 1 iulie, si in ce masura vorbele lui Boudjellal se vor adeveri.
    
     Pericolul suprasaturarii
    
     Meciurile disputate intre natiunile majore ale rugby-ului mondial sunt cele care starnesc interesul spectatorilor de-a lungul si de-a latul Planetei Ovale. Spectaculozitatea, intensitatea si dramatismul derby-urilor dintre echipele de elita, amplifica interesul la scara mondiala. Dar, in noua lume a rugby-ului profesionist toate acestea nu pot exista fara un solid suport financiar.
    
     In mod logic, partidele dintre aceste natiuni genereaza cele mai substantiale venituri, contribuind la sanatatea financiara a federatiilor din tarile respective. Dar, sa nu uitam faptul ca rugby-ul profesionist de astazi necesita si cheltuieli ridicate. Profitul va creste daca si numarul meciurilor va creste.
    
     Exista, deci, tendinta de a organiza cat mai multe meciuri intre echipele din elita mondiala pentru a mari veniturile. Pericolul care poate apare, intr-un asemenea scenariu, este suprasaturarea. Pentru ca, la un moment dat, si cei mai infocati suporteri se vor plictisi sa urmareasca meciurile dintre All Blacks si Wallabies. In ultimii doi ani, aceste doua echipe s-au intalnit de patru ori pe an! Ele au jucat trei meciuri in Tri-Nations, adaugand apoi cate un meci, in Hong Kong, in 2008, si la Tokyo, in 2009. Se pare ca veniturile au fost apreciabile; reversul medaliei, insa, este diminuarea treptata a interesului aratat de iubitorii rugby-ului acestor partide.
    
     De curand, s-a anuntat ca All Blacks vor juca, in cadrul turneului din toamna acestui an, cu Scotia, Irlanda, Tara Galilor si Anglia. Prin urmare, un nou turneu de „Grand Slam”. Cel de-al treilea in sase ani!
    
     Daca se va continua in acest ritm, imi este teama ca notiunea de „ All Blacks Grand Slam”, isi va pierde, in curand, semnificatia atat de bogata pe care a purtat-o atata si atata vreme.
    
     Noua Zeelanda – tributul greu platit profesionismului
    
     Trecand in revista natiunile din elita mondiala, cred ca natiunea care a fost cea mai afectata de instaurarea profesionismului a fost Noua Zeelanda.
    
     In secolul 20, Noua Zeelanda a fost, impreuna cu Africa de Sud, port-stindardul rugby-ului mondial, amatorismul permitand rugby-ului sa infloreasca in Aotearoa. Rugby-ul a gasit un extraordinar mediu social si cultural in Noua Zeelanda. Intr-o tara mica, de aproape 4,000,000 de locuitori, in care majoritatea tinerilor cresteau la ferme, rugby-ul a devenit sportul national.
    
     Intr-un fel, rugby-ul a devenit o continuare fireasca a activitatii de la ferme. Cu riscul de a exagera, indraznesc sa afirm ca tinerii rugbysti neo-zeelandezi se antrenau in fiecare zi prin munca pe care o efectuau la fermele parintesti. Evident, ei participau si la antrenamentele echipelor lor, dar, nu incape nicio indoiala ca munca fizica, zilnica, de la ferme, ii ajuta in procesul pregatirii rugbystice.
    
     In acest context, mi-am ingaduit sa afirm ca, in perioada rugby-ului amator, neo-zeelandezii (si sud-africanii) erau cei mai profesionisti dintre amatori. Acesta este, dupa parerea mea, si unul dintre motivele principale care explica superioritatea si dominarea exercitate de aceste doua mari natiuni din Emisfera Sudica, in rugby-ul mondial, in secolul 20. Jucatorii erau amatori, nu erau platiti pentru a juca rugby, dar aveau o atitudine profesionista fata de rugby.
    
     Aducand toate natiunile Planetei Ovale la un numitor comun, profesionismul a ajutat natiunile din emisfera nordica sa progreseze si sa reduca handicapul fata de natiunile din Sud. Aceasta situatie a produs un alt efect demn de luat in seama: incet-incet, cluburile europene, in special cele franceze si engleze, si-au format o structura economica si tehnica foarte solida, ceea ce le-a ingaduit sa atraga, gratie salariilor mult mai mari, jucatorii de valoare din Noua Zeelanda, Africa de Sud, Australia, Fiji, Samoa si Tonga.
    
     Asadar, aceasta „migratie” a valorilor a insemnat avantajul Nordului si dezavantajul Sudului, avand un impact profund, mai ales in Noua Zeelanda. Dupa Cupa Mondiala din 2007, Noua Zeelanda a pierdut cativa jucatori de mare valoare care s-au transferat la cluburi europene: Carl Hayman, Aaron Mauger, Jerry Collins, Nick Evans, Anton Oliver, Byron Kelleher, Luke McAllister, Chris Jack, Doug Howlett, Chris Masoe, Greg Sommerville. Daca ii adaugam si pe Marty Holah, Scott Hamilton, Riki Flutey (care joaca acum pentru echipa Angliei), Greg Rawlinson, Leon McDonald, Xavier Rush, Daryl Gibson, Ben Blair, Mose Tuiali’i, Paul Tito, Caey Laulala, Clarke Dermody, pe Andrew Mehrtens, Justin Marshall, Tony Brown, Carlos Spencer, Bruce Reihana, Mark Robinson, Troy Flavell, Graeme Bachop, precum si pe veteranii Carl Hoeft, Kees Meeuws, Craig Dowd, plecati inainte de 2007, obtinem o lunga lista de jucatori, majoritatea All Blacks, care au parasit Noua Zeelanda atrasi de contractele mari oferite in Europa si Japonia. Este interesant de subliniat faptul ca, din 1996 incoace, patru dintre capitanii All Blacks, Rueben Thorne, Todd Blackadder, Anton Oliver si Taine Randell au parasit Noua Zeelanda atrasi de contractele generoase ale cluburilor din Europa si Japonia.
    
     Graham Henry, antrenorul All Blacks, declara, cu ingrijorare, in toamna lui 2008 ca „numarul jucatorilor neo-zeelandezi profesionisti care joaca in afara tarii este mai mare decat numarul jucatorilor profesionisti care evolueaza in Noua Zeelanda”! Chiar daca nu toti neo-zeelandezii joaca in diviziile de elita europene, continua „migratie” din Aotearoa duce la saracirea „rezervorului” de valori al Noii Zeelande.
    
     Politica de transferari a cluburilor europene a fost si este foarte agresiva, iar bogatele cluburi din Hexagon, profitand de resursele financiare ale magnatilor autohtoni, au inventat o alta modalitate de a atrage marile vedete din Emisfera Sudica care nu doreau sa se desparta de echipa nationala (in Noua Zeelanda si Africa de Sud, jucatorii care evolueaza la cluburi din strainatate nu sunt selectionabili pentru All Blacks si Springboks): contractele pe termen scurt (in general, durata fiind de sase luni). Datorita acestui gen de contract, Toulon si Perpignan au reusit sa ii transfere pe celebrii Victor Matfield si, respectiv, Daniel Carter. Inaintea lor, nu mai putin celebrul Tana Umaga a fost beneficiarul unui asemenea contract, el evoluand pentru Toulon. Demn de remarcat este faptul ca Murad Boudjellal, patronul lui Toulon, a reusit sa il transfere, pe o perioda de doi ani, si pe Jonny Wilkinson care are un sezon foarte bun la echipa din orasul de pe malul Mediteranei.
    
     Pe de alta parte, aceasta „invazie” a jucatorilor din Emisfera Sudica, pe langa contributia pozitiva adusa la ridicarea nivelului campionatelor tarilor europene, atragerea spectatorilor si popularizarea rugby-ului, a avut si are un dublu-efect: efectul „saracirii” valorice a Emisferei Sudice se combina cu efectul negativ exercitat asupra rugby-ului european. De ce? Pentru ca sosirea marilor vedete din Sud intarzie sau chiar blocheaza formarea si lansarea tinerilor jucatori francezi sau englezi.
    
     Cand o echipa precum Toulon isi permite sa aiba in randurile sale jucatori de talia lui Matfield, Umaga, Gregan, Mehrtens, Oliver, Van Niekerk, Fernandez Lobbe, Contepomi, Sonny Bill Williams (o vedeta a rugby-ului in XIII australian), Wilkinson, ale caror salarii echivaleaza cu cateva zeci de milioane de euro pe an, atunci este imposibil pentru antrenori sa promoveze tineri din pepiniera proprie.
    
     De altfel, tocmai din acest motiv, Pierre-Yves Revol, urmasul lui Serge Blanco la presedintia Ligii Nationale de Rugby franceze a declarat ca intentia Ligii este de a plafona numarul de jucatori straini care evolueaza in Franta, urmarindu-se ca numarul acestora sa fie redus la 30% in sezonul 2011-2012.
    
     Unde sunt turneele de altadata?
    
     O alta schimbare fundamentala adusa de profesionism, a fost eliminarea turneelor de lunga durata. In epoca amatorismului, turneele efectuate de „All Blacks”, „Springboks” si „Wallabies”, in Emisfera Nordica, dar si cele ale selectionatelor tarilor europene in Emisfera Sudica, nu constau doar din meciuri-test, ci, cuprindeau numeroase meciuri cu echipe de club sau selectionate regionale.
    
     In turneul intreprins in Anglia si Scotia, in 1993 ultimul turneu european inainte de aparitia profesionismului, All Blacks au sustinut 13 meciuri. In 1990, cand au vizitat doar Franta, All Blacks au jucat 8 partide. In 1989, ei au intreprins un turneu in Canada, Tara Galilor si Irlanda, disputand 14 meciuri (1 meci in Canada). In 1978, turneul „Marelui Slem” al Insulelor Britanice, All Blacks au sustinut 18 meciuri. In 1967, cu ocazia turneului in Canada, Marea Britanie si Franta, neo-zeelandezii au sustinut 17 meciuri. Si continuand intoarcerea in timp, sa mentionam ca in cadrul turneului european intreprins in 1953/1954, Noua Zeelanda a disputat 31 de meciuri in Marea Britanie si Franta!
    
     In asemenea conditii, aceste turnee capatau o dimensiune speciala, nu doar meciurile-test fiind acelea care captau atentia Planetei Ovale. Au fost partide memorabile in care au participat echipe de club, nu doar selectionate nationale, precum meciurile Cardiff-All Blacks, in 1953, sau Munster-All Blacks, in 1978, ambele incheiate cu victorii istorice ale celor doua cluburi. Asemenea partide cu echipe de club sau selectionate provinciale, confereau acestor „campanii” un farmec deosebit, extinzand interesul lumii rugby-ului dincolo de meciurile-test.
    
     Realitatile dure ale profesionismului au redus, in mod considerabil, durata turneelor, acestea limitandu-se, cu foarte mici exceptii, doar la meciuri-test. Extraordinarele solicitari fizice la care sunt supusi jucatorii, precum si calendarul supra-aglomerat al competitiilor nationale si internationale, fac imposibile turneele de lunga durata.
    
     Din acest punct de vedere, un capitol fermecator din istoria rugby-ului s-a inchis pentru totdeauna.
    
     Eugen Cionga
     Toronto
     (va urma)
    
     CLICK AICI PARTEA I - DE LA AMATORISM LA PROFESIONISM
    
     CLICK AICI PARTEA A II-A - INFLUENTA PROFESIONISMULUI ASUPRA JOCULUI
    
     CLICK AICI PARTEA A III-A - INFLUENTA PROFESIONISMULUI ASUPRA JOCULUI