George Stanca vorbeste despre Grivita rosie

     In Revista “Pagini Romanesti in Noua Zeelanda”, numarul 76, regasim un excelent editorial semnat de George Stanca, in care se vorbeste despre Grivita si rugbystii care evoluau la aceasta formatie in vremurile sale de glorie. Va invitam sa-l cititi, pentru ca George Stanca este unul dintre cei mai buni "povestitori" care ne pot aminti de acele perioade frumoase.
    
    

    
     Povestesc aceste lucruri, nu ca sa ma laud, ci ca sa se inteleaga faptul ca eram la Grivita ca acasa, stiam atelierele ca pe curtea batraneasca din Sarbi. Ma cunosteau portarii de la „poarta trei”, cea de langa cantina, ca pe un cal breaz.
    
     Tot asa i-am cunoscut si eu pe domnii ingineri Costel Stanescu, cel mic si agil care culegea balonul oval din gramada si cand pasa plutea ca un vector paralel cu linia pamantului. Pe Viorel Morar(i)u, tatal actualului demnitar sportiv Octavian Murariu; demnitar pe care-l stiu de mic - de mic, el, nu eu! - pe cand locuia la blocuri, in Giulesti, la statia de tramvai “Flamanda”, langa biserica... Apoi, Radu Demian, era inginerul cel inalt ca un stalp de telegraf, nr. 8 (linia a III-a inchidere) venit de la Cluj. Nea Gica Parcalabescu antrenorul cu ai carui baieti, doi, mergeam in taberele sindicale grivitene de copii,- pionieri si scolari - la Breaza si Stefesti (Prahova), toate conduse de directorul cantinei, nea Stanca, nici o legatura cu neamul meu patern… Si asa - de-odata cu echipa de fotbal Rapid, prin prietenia sa cu Valentin Tinel-Stanescu - tata Marin m-a facut sa iubesc rugbyul, si sa il privesc ca sustinator al Grivitei, la meciurile din Parcul Copilului, de zecisute de ori.
    
     Ba, am fost si pe Ghencea. Ba uneori l-am detestat pe Ragalie nea Papusa cand juca in contra noastra, la Steaua, meciuri de o incrancenare de nedescris, care terifiau copilul din mine. Dar, sa nu uitam, era un joc de gentlemani.
    
     Imi mai amintesc de un mare, urias (la figurat!), mijlocas la gramada - de fapt nu imi amintesc eu, ziaristul scriitorul de azi, ci copilul de atunci - de Mihai Wusek poreclit nu stiu de unde si cum si de ce „Cardache”. Pe el l-am simpatizat cel mai mult, mai ales ca si el ma mai baga in seama. Am aflat ca s-a stins in 2008 undeva in Franta.
    
     Apoi sa nu uitam: si noi am jucat rugby in echipa Scolii Sportive nr 1: S.S.1. Antrenor Balas. Ne antrenam pe Kiseleff, alternativ cu marea echipa, campioana, Clubul Sportiv Scolar, CSS, condusa de nea Cornel Popescu, apoi de doamna Lucescu, daca nu ma insel. Am jucat odata cu ei si ne-au batut cu 103 la 3. Aveau o gramada ucigatoare. Dom’ Balas, antrenorul meu, m-a pus in linia III-a. La o „gramada la 5” ne-au impins asa de tare, ca eu m-am lovit cu spatele de lemnul butului si l-am rupt din radacina. L-au rupt ei, eu eram bietul, doar obiectul crimei… Nu uit niciodata “performanta”. Am fost schimbat. Accidentat…
    
     Chestia m-a demoralizat. Dar, de fapt era un pretext sa ma-ntorc la echipa de lupte a Rapidului; la nea Marin Belusica, cu care ma certasem, fiindca mi-a dat o palma. Eram titular la echipa de seniori, desi elev in clasa 11-a, ultima de liceu. Urma sa devin vicecampion republican, la 49 kg, la “nationalele” de juniori de la Craiova, tinute chiar in preajma examenului de absolvire a liceului, spre disperarea mamei, “fi-ti-ar luptele-ale dracu’! “.
    
     Amintirea este eternizata oficial. Pe certificatul de absolvent al „scolii medii” adica pe„diploma de maturitate” - cea care urma sa se numeasca la anii ce au urmat, la absolvirea liceului, „bacalaureat” (azi BAC) - am o fotografie cu umerii pometilor decojiti de asprimea saltelelor din panza si cu nasul julit, total inestetic, pe coama. Ranile de erou al sportului.