Ganduri dupa o infrangere

     Corespondenta din Toronto.
     Marturisesc, reperele mele portugheze nu sunt prea numeroase, limitandu-se la Vasco da Gama, Magellan si calatoriile in jurul lumii; “Lusiadele’ lui Camoes; minunea de la Fatima; fado-ul Amaliei Rodriguez; Salazar, Caetano, generalul de Spinola si revolutia “garoafelor”; Jose Saramago si Nobel-ul pentru literatura.
     Pe plan sportiv, Benfica anilor ’60 si Cupa Campionilor Europeni. Costa Pereirra, Germano, Simoes, Torres, Augusto. Si,mai ales, Eusebio, “Perla Mozambicului”. Apoi, Campionatul Mondial din 1966, momentul de glorie al fotbalului lusitan. Il am inca in fata ochilor, pe Eusebio, in acel meci ametitor, Portugalia-Coreea de Nord, in care coreenii, conduceau , la un moment dat cu 3-0, dar vedeta Benficai a marcat, daca nu ma insel, patru goluri, portughezii revenind spectaculos si castigand cu 5-3. Imi mai amintesc cum, in vremea copilariei mele, Pircalab si Sorin Avram i-au invins pe Eusebio si ai sai, cu 2-0, pe stadionul “23 August”.
     Si, cam tot in acele vremuri, Titi Ionescu, Penciu, Moraru, Drobota, Irimescu si ceilalti se luptau de la egal la egal cu Lacroix, Vannier,Dauga, Prat, Domenech, Spanghero, si atatia alti „monstrii sacri” ai rugby-ului francez, castigand respectul „inaltei societati” a rugby-ului „mare” si apropiind, in acelasi timp, rugby-ul nostru de elita mondiala.
     Nu am amintiri rugbystice despre Portugalia, dar aceasta nu inseamna, in nici un fel, o lipsa de respect fata de rugby-ul lusitan. Ca in multe alte tari, si acolo, in tara lui Eusebio si Figo, rugby-ul a trait si traieste, inca, in umbra Zeului Fotbal.
     Romania a fost invinsa, deci, de Portugalia, cu 16-15. Un meci pe care nu ar fi trebuit sa il piarda. Dar l-a pierdut. Nu am vazut partida, insa, din declaratiile domnului Enciu Stoica, managerul echipei, inteleg ca Nationala a jucat extrem de slab. Se intampla. Pe de o parte, infrangerea reflecta starea actuala a rugby-ului romanesc, iar pe de alta parte, acest rezultat indica si progresul rugby-ului portughez.
     Pentru ei, este o victorie istorica, pentru noi, un esec neasteptat, usturator. Nu trebuie sa dramatizam situatia, dar, in acelasi timp, trebuie sa admitem ca infrangerea de la Lisabona, este amara, foarte amara chiar, daca ne gandim la traditia rugby-ului nostru, si la vremurile cand Romania invingea Franta, Tara Galilor sau Scotia. Acele vremuri au trecut demult, performantele au ramas in istoria Planetei Ovale, si, acum, nu este momentul sa traim din amintiri.
     Important este sa pastram echilibrul necesar care sa ingaduie o judecata obiectiva, lucida, a acestui rezultat. A ceea ce inseamna el, acum, in aceasta etapa a dificilului proces de redresare a rugby-ului nostru. Nici mai mult , nici mai putin. Valoarea si competenta sunt si trebuie sa ramana cele doua repere fundamentale ale redresarii, si nu ma indoiesc de faptul ca, cei care conduc rugby-ul romanesc in aceste momente, vor face o analiza temeinica a acestei infrangeri. Sa nu cautam scuze, ci explicatii. Sa nu privim inapoi cu manie, ci, cu inteligenta, invatand sa facem mai bine ceea nu a fost facut suficient de bine.
     In acelasi timp, insa, sa nu uitam faptul ca, (re)constructia rugby-ului romanesc a pornit, nu de multa vreme, de la „borna zero”, reprezentata de un rezultat catastrofal, acel 0-134 de pe Twickenham; ne place, nu ne place, posibilitatile si exigentele rugby-ului nostru sunt cu totul altele decat cele de acum 20-25 de ani.
     Si poate ca, aceasta infrangere a trebuit sa faca parte din obstacolele necesare, rasfirate de-a lungul drumului Golgotei rugby-ului romanesc.