Despre respect

     Am citit despre evenimentele violente petrecute la meciul Dinamo-Farul; am vazut si clip-ul video care circula pe internet. Triste, foarte triste imagini! In urma cu cativa ani, am scris un articol despre un incident asemanator petrecut la un meci Steaua-Dinamo. Cu ingaduinta cititorilor, il reproduc, cu mici rectificari, mai jos.
     Incaierarea de la partida Dinamo-Farul m-a facut sa ma gandesc, din nou, la episodul povestit de galezul Cliff Morgan, unul dintre cei mai mari mijlocasi la deschidere din istoria rugby-ului, in cartea sa „The Autobiography Beyond the Fields of Play”.
    
     Episodul respectiv se referea la meciul Cardiff - All Blacks, disputat in 1953, atunci cand galezii au reusit o senzationala victorie, invingandu-i pe All Blacks, condusi de celebrul Bob Stuart, dupa o lupta crancena, cu 8-3 (una din cele doua infrangeri suferite de Noua Zeelanda de-a lungul integului turneu, a doua inregistrandu-se in testul cu Tara Galilor). De atunci, jucatorii galezi care au participat la acea fantastica izbanda a clubului lor, se intalnesc in fiecare an, la Cardiff, in vinerea premergatoare datei la care se disputase meciul. Fiecare vine de oriunde s-ar afla in lume pentru aceasta unica reintalnire - Morgan isi aminteste cum a zburat odata de la Geneva la Londra, luand apoi trenul pana la Cardiff – a celor care ii ingenuncheasera pe atotputernicii All Blacks. Iar la ora 9 seara – cand este 9 dimineata in Noua Zeelanda – Bleddyn Williams, capitanul lui Cardiff in acea memorabila partida, il suna la telefon pe Bob Stuart, care isi aduna si el fostii coechipieri, si vorbesc cateva minute, depanand amintiri rugbystice si nu numai!
    
     Emotionanta aceasta reuniune a bravilor veterani, despartiti de fusuri orare si de doua oceane, si care timp de 80 de minute se infruntasera ca cei mai inversunati adversari, reintalnindu-se apoi, an de an, pentru o splendida, in simplitatea sa, celebrare a spiritului rugbystic.
    
     Da, este adevarat, batai si incaierari nu s-au intamplat si nu se intampla numai pe stadioanele romanesti; s-au intamplat si se intampla si la „case mai mari”. Dar asta nu inseamna ca este si bine. Am vazut o incaierare intre „British Lions” si „Springboks” care va ramane, in opinia mea, ca o pata neagra pe blazonul „Leilor” si al „Antilopelor”, deopotriva.
    
     Fiecare incaierare, fiecare „imbarbatare” din tribune sau de pe banca de rezerve care insoteste salbaticia pumnilor azvarliti pe teren, inseamna o pervertire si o degradare a sistemului de valori pe care il reprezinta rugby-ul. Pumnii si „incurajarile” catre violenta care insotesc dezlantuirea primitiva a fortei muschilor nu ii fac pe autorii lor mai puternici. Dimpotriva.
    
     Rugby-ul este, fara indoiala, un sport dur, atat din punct de vedere fizic cat si din punct de vedere mental. Dar cand vorbim despre duritatea rugby-ului, vorbim despre o duritate care se mentine, mereu, intre limitele fair-play-ului. Exista, de asemenea, o mare diferenta intre duritate si barbarie. Dupa cum exista o mare diferenta intre placajul dur, neiertator, dar ”curat”, si placajul „murdar”, brutal si violent, lansat cu intentia de a face rau.
    
     Randurile de fata nu se vor a fi o predica moralizatoare – nu mi-as permite asa ceva – pentru jucatorii, antrenorii si conducatorii implicati in acest regretabil incident; si nici nu ascund vreun accent de superioritate sau dispret fata de participantii la meciul Dinamo-Farul. Cauta doar sa exprime pareri si idei despre fenomenul rugbystic. Nu sustin si nu cred nicio clipa ca randurile mele referitoare la incidentul petrecut in derby-ul campionatului reprezinta singurul punct de vedere acceptabil in dezbaterea starnita de aceasta trista intamplare.
    
     Fiecare dintre noi cauta rosturi si intelesuri - uneori profunde, alteori superficiale - in marile sau micile intrebari si intamplari care alcatuiesc viata noastra de zi cu zi. Iar, pentru unii dintre noi, rugby-ul face parte din realitatea vietii de zi cu zi. Ce descopera fiecare in aceste rosturi si intamplari, depinde de firea si de felul sau de a gandi.
    
     Daca il iubim cu adevarat, trebuie sa intelegem ca rugby-ul inseamna mult mai mult decat o intrecere intre atleti. Este o intrecere intre caractere. Daca il respectam cu adevarat, trebuie sa intelegem ca rugby-ul inseamna mult mai mult decat o masurare a fortei brute. Este o masurare a fortei de caracter.
    
     Inainte de a incheia, as vrea sa mai zabovesc putin asupra unui aspect care, mie personal, mi se pare nelinistitor si ingrijorator. Comentariile care urmeaza se bazeaza, exclusiv, pe informatiile furnizate de presa noastra, conform carora, in timpul incaierarii, s-a auzit de pe banca de rezerve dinamovista, „indemnul”: „Rupeti-i pe georgieni”. Daca aceasta afirmatie nu este adevarata, imi cer scuze, de pe acum, jucatorilor, antrenorilor si conducatorilor echipei Dinamo Bucuresti.
    
     Nu vreau sa ma hazardez in a analiza acest aspect inainte de a citi concluziile investigatiei Federatiei Romane de Rugby. As vrea, insa, sa exprim cateva idei generale.
    
     Un asemenea „indemn”, de a „rupe” adversarul, indiferent in ce conditii s-ar produce, este o dezonoare adusa rugby-ului. Citind stirile publicate in presa noastra, inteleg ca ar exista o anumita animozitate intre unii dintre jucatorii dinamovisti si unii dintre jucatorii georgieni. Nu stiu daca aceasta afirmatie este adevarata. Nu stiu care ar fi sursa acestei animozitati. Nu stiu ce fapte au comis georgienii impotriva jucatorilor nostri, fapte care sa fi atras furia acestora.
    
     Dar, indiferent de provocarile adversarilor, jucatorii nostri trebuie sa demonstreze ca ei joaca rugby si nu altceva. Daca este cineva a carui intentie este aceea de a dezonora rugby-ul, atunci sa-i lasam pe adversarii nostri, oricare ar fi ei, sa duca la indeplinire o asemenea rusinoasa „misiune”. Dar, fara noi, romanii. Responsabilitatea jucatorilor, antrenorilor si conducatorilor rugby-ului nostru este aceea de a avea grija ca asemenea incidente sa nu se petreaca in „tinutul” romanesc al Planetei Ovale.
    
     Si, reantorcandu-ma la Cliff Morgan, imi doresc ca superba povestire a marelui jucator galez, ce uneste doua culturi rugbystice majore, ale Tarii Galilor si Noii Zeelande, sa devina realitate si in „tinutul” rugby-ului romanesc. Imi doresc ca, impreuna, toti locuitorii Planetei Ovale romanesti, sa (re)descopere liantul moral ce leaga adversarul de adversar in „imbratisarea” aspra, dar generoasa, a rugby-ului si sa cultive spiritul de imens respect care i-a unit pe galezii lui Bleddyn Williams si pe neo-zeelandezii lui Bob Stuart, intr-o fermecatoare intamplare rugbystica, an de an, din 1953 incoace.
    
     Eugen Cionga – Toronto