Constructor in rugby

     De numele lui Octavian Morariu se leaga revirimentul rugbyului romanesc din ultimii doi ani. Presedintele Federatiei a recastigat respectul international pentru echipa nationala, iar acum incearca sa revigoreze intrecerea interna. Intre aceste doua coordonate a gasit timp sa ne vorbeasca despre viata sa, presarata cu multe intamplari si marcata de dragostea pentru rugby.
     Octavian Morariu: S-a nascut pe 7 august 1961 la Bucuresti. De la 10 ani a inceput sa practice rugby la Grivita Rosie, la 16 ani fiind prima oara selectionat la nationala de juniori. A participat cu aceasta la trei turnee de juniori FIRA (actualul Campionat Mondial de Juniori), fiind, in 1980, in Tunisia, capitanul echipei. A strans 20 de selectii pentru echipa nationala B si 5 pentru prima reprezentativa. In 1987 a ramas in Franta, dupa un turneu al echipei sale, cerand azil.
     S-a casatorit in 1991 cu Dana si este tatal a doi baieti, Maxime (12 ani) si Adrien (9 ani). Octavian Morariu este de profesie inginer constructor de poduri, absolvind in 1987 facultatea ca sef de promotie. In prezent este director de proiect la Statia de Tratarea Apei de la Crivina, o investitie de 80 de milioane de euro a grupului Vivendi.
    
     Care e legatura dintre un constructor de poduri si rugby?
     Aparent nu e nici una. Insa pe fond exista una: rugbyul este un sport foarte structurat. Si, in afara de talent, fara de care nu exista un sportiv mare, este foarte multa munca, fara de care iarasi nu poate exista un sportiv mare. In plus, exista o foarte mare doza de inteligenta. Este, asadar, un sport structurat, unde iti trebuie o anumita capacitate intelectuala.
     Adica e un sport pentru oameni cu inteligenta peste medie?
     In rugby au existat tot timpul oameni minunati, inca din trecut. In general, rugbyul, inainte de razboi si imediat dupa razboi, a fost practicat de intelectuali. Lucru pentru care a si fost oarecum pus deoparte de comunisti. Mai mult decat atat, nefiind un sport olimpic, nu era interesant din punctul de vedere al propagandei. Rugbyul a fost si a ramas un sport aparte, pentru ca iti trebuie o animita disponibilitate si o anumita intelegere ca sa-l urmaresti. E un sport oarecum in afara tipicului. Si atunci e mai putin privilegiat.
     Tatal dumneavoastra a fost un mare rugbyst, a fost si constructor...
     Am terminat aceeasi facultate, numai ca el a terminat Instalatii, eu am facut Poduri.
     V-ati facut rugbyst pentru ca tatal a fost rugbyst?
     Probabil ca nu in mod constient, dar in subconstient da.
     Ati urmat aceeasi facultate din acelasi motiv? Constient sau subconstient?
     Aici a fost o poveste interesanta. Eu ma pregateam sa dau la Medicina. Si m-am pregatit pana cu un an inainte de examen. M-a "intors" un profesor de-al tatalui meu, care mi-a spus: "Hai sa dam niste teste". Eu nu faceam matematica si fizica serios, decat ce-mi trebuie pentru Medicina. Si am facut un fel de simulare de examen. Una pentru Medicina si una pentru Constructii. Si a iesit foarte bun testul pentru Constructii.
     Si simularea aceasta v-a hotarat sa dati la Constructii?
     Da, pentru ca trebuia sa fac o facultate.

"Rugbyul e in genele mele"


     Dar cand erati copil, ce va doreati sa fiti?
     Mi-ar fi placut sa fiu pilot pe un avion de vanatoare.
     Si cand v-ati hotarat sa dati la Medicina?
     In timpul liceului.
     Bine, si visul acesta, v-ati pregatit atatia ani si o simpla simulare de examen v-a determinat sa renuntati?
     Sunt un tip rational. Si mi-am dat seama ca Medicina era oarecum, asa...Nu am putut sa fiu pilot ca purtam ochelari si pe vremea aceea nu erau lentile de contact. Deci la asta am renuntat repede. Pe urma am vrut sa ma fac medic. In acelais timp, fiind un tip rational si pragmatic, mi-am dat seama ca nu eram foarte bine pregatit si n-am vrut sa risc un insucces. Desi as fi putut sa dau de mai multe ori. Dar, in acelasi timp, daca nu reuseam la facultate...Am fost legat si de sport. Imi era teama ca, daca nu reusesc la facultate, va trebui sa ma indepartez si de sport.
     Si un tanar care renunta la un vis doar din motive rationale, face o nebunie in '87 si fuge din tara. Ce a determinat toata schimbarea asta? Sau a fost tot rationala hotararea?
     A fost doar rezultatul unui rationament.
     Nici macar aia nu a fost o nebunie?
     Nu, n-a fost. In general, nu prea imi plac nebuniile.
     De ce?
     Pentru ca imi place sa stapanesc lucrurile si atunci nebuniile imi cam scapa de sub control. Asta nu inseamna ca n-am imaginatie. Dar sunt un rational.
     Cand v-ati dat seama ca v-ati indragostit definitiv de rugby?
     Nu stiu daca mi-am dat vreodata seama sau e in genele mele.

"Noi nu jucam fotbal pe maidan, jucam rugby"


     Asa v-ati nascut, pur si simplu?
     Eu n-am avut minge de fotbal. Taica-meu avea un Fiat 1100 albastru. Si in portbagaj tinea mingiile clubului. Eu am copilarit in Giulesti. Aveam niste prieteni si eram originali pentru toata lumea: noi nu jucam fotbal, pe maidan; jucam rugby. Era o ciudatenie, nu? Si am prins jocul asta. Cu multi dintre ei am jucat in continuare; au venit la mine la club, la Grivita Rosie, si asa mai departe. Cu unii am jucat chiar in echipa nationala.
     Va dadea sfaturi rugbystice sau va certa tatal dumneavoastra?
     Da, a fost un antrenor foarte sever. Si era firesc sa fie cel mai sever cu mine.
     Dar cand era prea sever, mama dumneavoastra intervenea si va lua apararea?
     Nu prea ajungea asta acasa. In general, le reglam inainte de ajungem acasa.
     Care e cel mai de pret lucru pe care l-ati primit de la tatal dumneavoastra?
     De la tata si de la mama, de la amandoi - am fost si suntem o familie foarte unita. Educatia, fara doar si poate. Si mai ales posibilitatea sa invat. Am fost un elev foarte bun la scoala, faceam meditatii acasa, invatam limbi straine. S-au ocupat foarte mult de educatia mea. Si asta e cel mai mare cadou pe care poti sa i-l faci unui copil. Nu bani, nu altceva.
     Jucand rugby, care, dupa cum ati spus, n-a fost foarte privilegiat in Romania, ati avut vreodata un sentiment de invidie fata de alt sport, sau fata de alti sportivi?
     Niciodata.
     Dar vi s-a parut ca sunteti altfel decat alti sportivi, ca rugbyul e altfel? Simteati asta cand jucati?
     Simteam, simteam ca suntem altfel si normal ca atunci cand esti altfel, te simti putin mai tare.
     Altfel cum?
     Mai independenti. Pentru ca, in general, rugbystii sunt niste firi independente. Probabil ca vine din natura sportului. Te confrunti fizic. E singurul sport unde te duci la contact, dintre sporturile de echipa.

"Am plecat pentru ca in Franta aveam alte perspective"


     Si ati fugit in Franta. Sau ati ramas in Franta. V-ati gandit mult inainte?
     Da. Cam un an. Acum, cand un jucator pleaca in Franta sau cineva emigreaza in Canada, poate sa vina oricand inapoi, poate sa-si vada familia. Atunci plecai si nu stiai ce se intampla cu familia.
     Ce v-a determinat sa va ganditi sa plecati?
     A, un lucru foarte simplu si normal. Tot calatorind, am vazut cum traieste lumea in strainatate. Si nu neaparat ca acolo au supermarketuri, sau altceva. Dar ce sanse de evolutie poti sa ai si ce perspective poti sa ai. Pentru ca aveam conditii in Romania mult peste medie, prin statutul meu, aveam o meserie buna si asa mai departe. Ce m-a determinat sa plec a fost mai ales perspectiva de dupa.
     Si ati stat aproape un an sa pregatiti plecarea asta? Parintii s-au opus sau au fost de acord?
     Ei au fost de acord. Dar, in acelasi timp, trebuia sa o fac si eu intr-un moment in care ar fi avut cel mai putin de suferit.
     Au fost peripetii cand ati ramas in Franta? Cum s-a intamplat exact?
     Eram in turneu cu echipa, am jucat primul meci, si dupa al doilea meci am plecat. Am plecat imediat din vestiar, mi-am luat sacul si dus am fost. Era un prieten de-al meu acolo si am plecat cu el.
     Ati stat ascuns, v-au cautat?
     Nu stiu daca m-au cautat sau nu, dar am stat ascuns 10 zile. Prietenul asta al meu avea o vila pe malul Atlanticului, intr-un sat mic, de crescatori de stridii.
     Cum se cheama satul?
     Andemos-le-Baynes. E o mica statiune turistica, pe langa Bordeaux.

"Pe tata l-au dat afara...pe mama au scos-o la pensie"


     Ati stat acolo 10 zile, dupa care...?
     Am stat, m-am ocupat de casa prietenului asta al meu...
     Ce inseamna ca v-ati ocupat de casa?
     Era o vila foarte frumoasa, si pentru ca ma plictiseam pur si simplu, m-am dus, am luat vopsele, am facut niste chestii prin casa. M-am amuzat, sa-mi treaca timpul si, mai ales sa nu ma gandesc prea mult, trebuia sa am o activitate. Dupa care m-am dus la prefectura orasului Bordeaux si a regiunii. Presedintele regiunii era un fost international de rugby, care m-a primit foarte bine si a avut grija de mine.
     Ati primit cetatenie franceza?
     Am primit-o mai tarziu, in '91. Atunci s-a ocupat de hartiile de refugiat, de cartea de sejur privilegiat de 10 ani. Mi-a asigurat o oarecare protectie cateva luni.
     Cand ati primit primul semn din Romania?
     Vobeam la telefon cu familia, ca puteai, totusi, sa vorbesti la telefon. Pe tata l-au data afara, conducea o sectie si a venit la serviciu, a gasit sigiliu, l-au chemat la Partid, la Securitate. L-a luat un prieten de-al lui, care e extraordinar. Si Aurica, desi era directorul fabricii de prefabricate, apropiat de toti comunistii aia, a avut curajul sa il ia la el. L-a pus inginer simplu intr-o sectie pana a trecut furtuna. Pe mama au dat-o afara, au scos-o la pensie, ca cica nu stie sa isi creasca copiii, prostii de-astea...Sigur ca au suferit material. Eu am inceput sa ii ajut, cat am putut, ca sa compensez macar partea asta materiala. Dar erau foarte linistiti. Chiar mi-au spus ca au avut o perioada in care s-au apropiat mai mult.
     V-ati gandit vreo clipa, in momentele acelea, cand ati fugit, cand ati stat acolo 10 zile singur, dupa aceea, ca nu o sa-i mai vedeti niciodata?
     Da, e groaznic. Nu doresc la nimeni.
     Si cand simteati asta, v-ati gandit sa va intoarceti in tara?
     Niciodata.
     Cu riscul de a nu-i mai vedea niciodata?
     Da, pentru ca am vorbit foarte mult cu ei si am acceptat-o toti trei.
     Deci a fost tot rationament pana la urma.
     Da.

"Luptatorii, oamenii cu spirit de dreptate. Asta e modelul meu"


     Care e personajul de roman care va e cel mai aproape sau cu care v-ati dorit sa va identificati la un moment dat in viata?
     Cand eram copil, am citit toate romanele lui Walter Scott. Cred ca am citit Ivanhoe de vreo 20 de ori. In general, luptatorii, oamenii cu spirit de dreptate si care incearca sa faca ceva pentru cei din jur. Cam asta e modelul meu. Haiducul. E putin poate prea dur termenul, dar aproape.
     Ati fost vreodata in viata asa?
     Da. Si in rugby incerc sa fac acelasi lucru, sa ii ajut pe cei din rugby. Nu castig nimic, absolut nimic. In viata, in general, cel mai frumos lucru este sa dai.
     Ati primit mult de la oamenii din jurul dumneavoastra?
     Am primit si, mai ales, am primit prietenie. Asta e lucrul cel mai fantastic.
     Tot timpul ati vrut sa dati, sau dupa ce ati realizat cat de mult ati putut sa primiti?
     Eu cred ca tot timpul. Sigur, cu varsta, devenim mai intelepti. Sigur ca am fost si eu pusti, ca toata lumea: imi place aia, imi place aia. Dar, incet, incet, am realizat ca darul cel mai de pret pe care poate sa ti-l acorde cineva e prietenia. E lucru cel mai important in viata.
     Care e cea mai mare frica a dumneavoastra?
     Frica sa-mi insel prietenii. Poate dintr-un motiv sa nu fiu corect cu ei. E teama mea cea mai mare.
     Vi s-a intamplat sa "calcati pe bec"?
     Mi s-a intamplat sa fiu neglijent cu ei. Insa niciodata nimic intentionat. Am foarte mari mustrari de constiinta cand uit sau neglijez pe cineva si nu ma simt deloc bine.

"Langa mine, la ghiseu, statea viitoarea mea soacra"


     Ne intoarcem putin in timp. Ajungeti in Franta, jucati trei ani rugby si apoi renuntati din motive profesionale.
     Rationale.
     Tot rationale?! Realizati ca ce? Ca din rugby nu se poate trai in Franta?
     Da. M-am casatorit in '90, sotia mea a ramas insarcinata, ne-am cumparat un apartament. Erau multe. Erau multe si la 30 de ani lucrurile merg foarte repede si trebuie sa iei hotarari repede.
     In Franta, cunoasteti o romanca stabilita acolo de foarte multi ani...
     Dana, sotia mea, a plecat cu parintii in '73. Avea 5 ani.
     Mai vorbea romaneste cand ati cunoscut-o?
     Da, vorbea foarte bine romaneste.
     V-ati cunoscut vorbind romaneste sau frantuzeste si ati aflat absolut intamplator ca sunteti amandoi romani?
     Totul a fost intamplator. In '89, maica-mea a obtinut o viza ca sa vina sa ma vada. Si a stat la mine o luna de zile. Cand am condus-o la aeroport - era o mare tragedie, ca se intorcea, nu stiam cand o sa mai vina la mine, sa ma vada, si asa mai departe - la coada de la inregistrare, era viitoarea mea soacra cu sora ei, care se intorcea in Romania. Ne-am cunoscut la ghiseul unde plateam surplus pe bagaje. Si soacra-mea zice: "Hai, dom'ne, ce platesti atata...1000 de franci in plus..." Diaspora romana clasica. Si, pana la urma, am realizat ca sotul ei, fiind din aceeasi generatie cu ai mei, si sportivi, se cunosteau. Si a recunoscut-o pe maica-mea. Eu nu stiam ca au o fata. Dupa trei saptamani, se duce viitoarea mea soacra, Adriana, in Romania, ca taica-sau era bolnav. Cand s-a intors, maica-mea i-a dat tot felul de prostii, dulceata, pentru mine. Si Adriana, soacra mea, m-a sunat intr-o seara: "Am venit". Bun, hai sa vin sa le iau. M-am dus, am luat un buchet de flori, m-am imbracat frumos, si eram dupa antrenament, eram cam nauc, era vreo 9,30 seara. Si sun la usa, resedinta frumoasa, deschide o domnisoara. Vreo 20 de ani, cu ochelari, asa, cu un pulover mare, cu o carte. Bonsoir. Bonsoir. Si apare Adriana. Ei ii spusesera fetei ca vine un prieten de-al lor. Si ea a crezut ca vine vreun mos. La inceput am zis: fii atent, ca astia vor sa faca codosie. M-au invitat, cu fata...Si am fost foarte prudenti unul cu altul, luni de zile. Ne ocoleam, chiar.

"Am antrenat trei ani PSG Rugby"


     Dupa ce renuntati sa jucati, chiar nu pastrati nici o legatura, atatia ani, cu lumea rugbyului?
     A, nu. Cand am incetat sa joc, am antrenat trei ani PSG Rugby. Pana in '93 am antrenat. Pe urma, cand am venit in Romania, a trebuit sa ma ocup de business. Aveam vreo 800 de persoane pe aici. Si de rugby nu am mai avut timp. Plus ca era taica-meu presedinte la Federatie. L-am ajutat cat am putut, din afara. Pe urma, in '98, cand el nu a mai fost presedinte, nici prin cap nu mi-a trecut sa fiu eu presedinte.
     Ati dormit in noaptea dinainte de a veni in Romania din nou?
     Prima oara am venit in '92, in februarie. N-am dormit deloc.
     Ce ati simtiti atunci? Erau cinci ani, totusi.
     Am fost foarte fericit. A fost una din zilele in care am fost cel mai fericit.
     Mai spuneti-mi una.
     Cand s-a nascut Maxime, primul meu baiat, apoi Adrien, al doilea.
     In ziua in care ati fost foarte fericit ati facut vreo nebunie sau ati ramas la fel de rational?
     Ei, ce nebunie puteam sa fac cand am venit, in prima zi? Sigur ca am luat o sticla, ce mai scumpa sticla de sampanie din aeroport, cand am venit in prima seara si am baut-o cu ai mei. Daca asta poate sa fie o nebunie. Cand s-a nascut Maxime, mi-am luat prietenii, am tras o betie, doua zile nu m-am dus la serviciu. Stiu sa fac si nebunii, dar fara sa fac prostii.

"N-am vrut sa fiu presedinte"


     In buna traditie a familiei Morariu, dupa ce tatal a fost jucator, fiul jucator; tatal constructor, fiul constructor; tatal presedinte, fiul presedinte...
     Sa stiti ca nu am vrut sa fiu presedinte. Deloc. Ce s-a intamplat...In '95, cand rugbyul a devenit un sport profesionist, toti baietii astia buni din rugbyul romanesc au plecat sa joace la cluburi din strainatate. Pe urma au inceput insa sa plece, din cauza situatiei economice de aici, numai ca sa plece. E, toate cluburile astea s-au golit de jucatori. Lumea n-a stiut sa negocieze bani de transferuri, sau au luat altii banii de transferuri sau prea putini sau...In orice caz, n-au ajuns in cluburi foarte multi bani. Eu am fost foarte ingrijorat sa constat, cand am venit presedinte, ca nu era nici un ban din transferuri. Eu am transformat Federatia intr-un fel de agent al jucatorilor internationali. Si s-au dus sa joace in strainatate numai dupa ce am facut contracte cu cluburile. Chiar daca suntem profesionisti, suntem niste profesionisti modesti. Nu vorbesc de noi, vorbesc de rugbysti in general. Cel mai bine platit jucator francez este Olivier Magne, care castiga 300.000 de euro pe an. Global, si salariu, si reclama, si tot. Un jucator din prima divizie, in Franta, castiga in medie 100.000 de euro pe an. Cel mult. Ei, ai nostri sunt si mai ieftini. Si atunci, banii astia din transferuri i-am impartit cu cluburile, sa nu credeti ca i-am tinut eu, ca interesul nostru e sa avem cluburi puternice, ca fara cluburi puternice suntem zero. Si 2/3 s-au dus la cluburi.
     Si totusi n-ati vrut sa fiti presedinte, dar ati acceptat.
     Da. Eu in 2001 am reactivat o structura, ii spunea Comitetul National al Rugbyului Romanesc.
     De ce ati reactivat-o?
     Pentru ca trebuiau bani, nu puteam sa raman indiferent la problemele rugbyului romanesc. Si am gasit solutia asta. Pe urma, in calitatea mea de presedinte al Comitetului National, m-am dus sa vad echipa nationala. Si m-am dus la Cardiff, si la Twickenham. Apoi a venit Adunarea Generala a Federatiei. Foarte multa lume mi-a transmis semnale sa ma prezint. Si m-am prezentat tocmai din motivul asta, sa spun asa, de reprezentare. Si, in acelasi timp, poti sa stii exact ce se intampla cu banii. Primul lucru pe care l-am facut cand am venit la Federatie, am pus pe picioare un sistem contabil. Cred ca va uimeste lucrul acesta. Primul lucru, am pus contabilitatea pe picioare.
     In decizia de a veni la Adunarea Generala, de a va depune candidatura, cat a contat parerea tatalui dumneavoastra?
     A, tata n-a vrut sa fiu presedinte. Ca ar insemna ca o buna parte din timpul meu liber se duce aici.
     Si atunci care a fost partea rationala a acestei decizii?
     Partea rationala v-am spus-o: nu puteam sa fac ceva decat din pozitia asta. Am incercat sa fac dintr-o pozitie din afara. Si nu mergea. Pierdeam la un moment dat firul lucrurilor.

"Am fost si secretar general, si director de comunicare, si contabil"


     Si ati venit aici, unde primul lucru facut a fost asta: contabilitatea.
     In decembrie 2001 - eu eram la Vinci atunci - Vivendi avea nevoie de cineva care stia Romania, care stia constructiile in Romania, care stia administrativul, juridicul, si toate hatisurile astea, si, in acelasi timp, pe cineva care are o cultura dubla - si franceza, si romana. Si atunci s-au adresat sefilor mei. Sa vin aici. Si eu am spus da, dar nu vin imediat. Patru luni de zile nu vreau sa lucrez, vreau sa ma ocup de rugby, sa pun Federatia pe picioare. Patru luni eu nu am avut salariu. Am fost, timp de cateva luni, si secretar general si presedinte si director de comunicare si contabil si...
     Dar nu existau oamenii astia cand ati fost ales presedinte?
     A fost un vid. Era Jean Garabet secretar general, dar care era depasit de lucrurile care se intamplau si mi-am dat seama ca era o ramanere in urma majora din toate punctele de vedere. Dar a avut decenta sa plece, adica nu s-a cramponat. Si pentru asta l-am apreciat. Am inceput-o cu contabilitatea. Am avut parteneri, am facut programe pentru IRB, sa le spun ce fac cu banii aia. Am restructurat repede campionatul. Am adus antrenorul asta francez, am facut un staff convenabil si Cupa Europeana anul trecut am castigat-o in buna parte pentru ca am fost foarte prezent. Stiam ca echipa nationala e o prioritate. Fara echipa nationala nu existi nici la parteneri, nici la Guvern, nici la nimic. Un prieten mi-a spus, dupa meciul cu rusii, in care n-am jucat foarte bine - si eram necajit, ca echipa putea sa joace mult mai bine - "mai bine sa analizezi o victorie proasta decat o infrangere frumoasa. Ati castigat, e principalul. "Dupa ce am pus cat de cat aici pe picioare, am inceput sa lucrez, deci toate au cazut bine. Acum, preocuparea mea principala era Federatia si competitia interna. Si competitia interna e o preocupare ingrata, pentru ca, in general, partenerii nu vad in competitia interna decat anumite parti. Si atunci trebuie sa imaginez competitii interne atractive pentru parteneri.
     Reusiti sa-i convingeti?
     Am imaginat o Cupa a Regiunilor. Anul acesta a inceput mai modest, de la anul va fi mai importanta, am pus pe picioare 4 comitete regionale, acum anhajez 4 ofiteri regionali de dezvoltare si fac 4 selectionate regionale. A caror competitie va fi cel putin la fel de puternica precum campionatul de cluburi. Ma inspir putin din modelul irlandez, scotian, galez. Galezii sunt si ei la inceput cu regiunile. pentru mine cupa asta a regiunilor este un mijloc de promovare a rugbyului in Romania. Pentru ca, va dati seama, cand joaca Steaua cu Farul sau cand joaca Moldova cu Ardealul, nu-i acelasi lucru. Trebuie sa creezi niste evenimente. Evenimentele atrag publicul si publicul media, parteneri si asa mai departe.
     Pur si simplu se strang valorile la un loc
     Da, le strang si ridic nivelul. Ridicand nivelul, am jocuri ca lumea in competitiile europene. Sa nu am 120 de puncte cum ia Dinamo, e rusinos, si nici ei nu se simt bine. Adica, eu nu-i acuz pe jucatori. Cluburile noastre sunt sarace, nu au cum sa-si creasca, fiecare in parte, jucatori valorosi.

     In prima zi cand ati venit la Federatie, v-ati intalnit cu cei care lucrau aici, ce le-ati spus important?
     Ca daca nu sunt harnici si nu fac bine lucrul pentru care sunt platiti pot sa plece.
     Si cu o seara inainte sa veniti la Federatie, ca presedinte, ce v-ati propus dumneavoastra singur, stand si gandindu-va la toata chestia asta, la ce o sa urmeaze? Care a fost cel mai mare obiectiv pe care vi l-ati impus?
     Nu mi-am impus obiective, sa spun asa, marete. Mi-am propus niste etape si sa le fac una cate una. Am facut echipa nationala, ne-am calificat la Cupa Mondiala si asa mai departe. Acum, ce imi propun e sa asez aceste 4 regiuni, competitiile interne. Asta cere mai mult timp, 3, 4, 5 ani. In acelasi timp, trebuie sa ma ocup si de juniori si de copii, trebuie sa ma ocup de baza materiala. Pentru ca noi vrem sa jucam cu natiunile mari, vrem sa jucam in turneul celor 6 natiuni. Sunt foarte pragmatic si stiu ca daca o sa fac asta, o sa ajung sa-i bat si pe unii si pe altii. Dar obiectivul nu este sa-i bat pe scotieni. Obiectivul este sa am o competitie interna suficient de puternica ca sa-i bat pe scotieni, pe galezi, regulat, nu o data.
     Nu exista riscul ca din competitia asta puternica jucatorii sa creasca si sa vrea sa plece?
     Nu, aici fenomenul e foarte interesant. Stiti ca avem 20 de jucatori pe contract, 20 de profesionisti ai Federatiei. Si le platim un salariu bun pentru Romania. Ce se va intampla? Masa asta de jucatori medii-buni de la noi, care se duc in Franta in divizia a doua, nu vor mai pleca. Acolo vor obtine un salariu nu cu mult mai bun decat aici, dar cu cheltuieli mai mari. Atunci ideea mea este ca "patura de mijloc" sa o tin aici. S-o tin aici cat pot si sa fac o competitie locala puternica. Din care, sigur, vor iesi varfuri. Varfurile e bine sa plece pentru ca constituie un exemplu pentru ceilalti. Daca pleaca in fiecare an 2, 3 la cluburi mari, e perfect. Ma bucur, pentru ca face bine la tot fenomenul. Daca pleaca insa 30 din astia medii in fiecare an, e o prostie. Nu mai ajuta pe nimeni. Avem deja jucatori care au venit inapoi. Sigur ca visul lor este sa plece, sa joace in prima divizie. Trebuie sa si poata. Pentru asta trebuie sa fie foarte buni.
     L-ati adus pe Bernard antrenor datorita faptului ca va cunosteati si ca ati fost prieteni?
     Pentru ca il cunosteam, stiam cat de competent e. Stiam ca e competent, stiam ca imi este fidel si ca vom avea o relatie fara fisuri. Ne stim, totusi, de 15 ani. Bernard este un reprezentant al generatiei "vechi" de antrenori si a ramas inca cu partea frumoasa a rugbyului. Cu prietenia, cu solidaritatea, cu toata aventura asta umana fantastica care e jocul unei echipe. Eu cred ca profesionismul a omorat cam repede niste calitati. Rugbyul e un sport in care, daca n-ai o anumita stapanire de sine si daca nu-ti respecti adversarul, e periculos. Rugbyul poate fi periculos pentru ca poti sa faci foarte mult rau fizic adversarului.
     De cand l-ati adus pe Bernard, v-ati contrazis vreodata?
     Da, sigur. Pentru ca avem de multe ori idei diferite in ceea ce priveste modul de pregatire si asa mai departe.
     Cine castiga?
     Cedam. Si eu cateodata, si el. Ne respectam prea mult ca sa facem din chestia asta un baraj de fier.
     In afara rezultatelor, ce a castigat rugbyul romanesc prin aducerea lui aici?
     A recastigat respectul celorlalte natiuni majore.

Primul roman in Barbarians


     Selectionata Barbarians este una dintre cele mai selecte si selective formatii din lume. De fapt este vorba de un club in care intrarea se face doar pe baza de invitatii. Octavian Morariu este primul roman invitat sa joace pentru Barbarians. Pe 20 aprilie 1984 el a jucat contra celor de la Swansea. Contra aceluiasi adversar, 10 ani mai tarziu, Hari Dumitras a devenit al doilea roman invitat de Barbarians.
     Barbarians este un club care reuneste jucatori de la diferite cluburi, pentru a juca cateva meciuri pe an, celebrand camaraderia si spiritul de fair-play al rugbyului.

Familie de sportivi


     Octavian Morariu este singurul fiu al unei familii de sportivi. Tatal, Viorel Morariu, a jucat rugby la Grivita Rosie in anii '60-'70, fiind capitanul echipei nationale care a invins Franta in 1960, la Bucuresti, cu 11-5. De multe ori campion national cu Grivita, Viorel Morariu a adunat 19 prezente pentru reprezentativa. A fost apoi antrenor al echipei nationale, vicepresedinte al Federatiei, presedinte al acesteia intre 1991 si 1998, vicepresedinte FIRA si reprezentatul FIRA la IRB. Este de profesie inginer constructor de cai ferate.
     Cornelia Timosianu Morariu a fost componenta a echipei nationale de volei in anii '50-'60.
     Sotia lui Octavian Morariu, Dana, este de asemenea fiica unui fost mare sportiv, Ernest Patrichi, capitan al echipei nationale de polo in anii '40-'50 si multiplu campion national de natatie si schi.
     Cei doi fii ai presedintele FR Rugby sunt juniori la clubul la care a jucat tatal si bunicul lor, Grivita Rosie.

NOTA REDACTIEI


     Acest material a aparut in numarul 22, din luna mai, al revistei Life sport, sub semnatura lui Cosmin Staniloiu. Fotografiile apartin revistei, fiind facute de Cristi Rosca. Intertitlurile interviului apartin RUGBY.RO.