Cel mai frumos meci al anului 2010

     Fara indoiala, orice clasament de sfarsit de an, orice incercare de ierarhizare de genul „cel mai bun...”, „cel mai frumos...”, „cel mai valoros...”, contine o anumita doza, mai mare sau mai mica, de subiectivism. Articolul de fata nu face exceptie de la aceasta regula si nu am pretentia ca meciul pe care il propun atentiei cititorilor a fost, intr-adevar, cel mai frumos al anului. Este, doar, o parere personala.
    
    
    
     Entuziasmul care se ascunde in spatele titlului de mai sus se explica prin faptul ca meciul la care ma refer a constituit, in opinia mea, o adevarata lectie de rugby, desfasurata in cel mai pur spirit rugbystic! O lectie de rugby care nu fost oferita, insa, nici de All Blacks, Wallabies sau Springboks. Si nici de Anglia, Tara Galilor, Irlanda, Scotia sau Franta.
    
     Lectia de rugby a fost „predata” de catre un grup de adolescenti neo-zeelandezi care au jucat cu taria si semetia unor tineri barbati; iar meciul la care ma refer a fost finala Campiontului Mondial de Juniori Under-20, care a avut loc, in iunie, pe Estadio El Coloso del Parque, din Rosario, in Argentina, finala in care s-au intalnit Noua Zeelanda si Australia.
    
     „Baby Blacks” au castigat cu 62-17. Dar, nu despre scor as vrea sa scriu, desi scorul are importanta sa, reflectand amploarea unui succes net. Ci, despre maniera in care s-a ajuns la acest scor; despre manirea in care au jucat acesti tineri neo-zeelandezi; despre maniera in care s-au exprimat in teren. O maniera absolut stralucitoare!
    
     Arareori se iveste ocazia de a urmari un meci care sa reflecte, cu atat acuratete, esenta si spiritul rugby-ului!
    
     Arareori se iveste ocazia de a urmari un meci de un asemenea nivel tehnic care sa constituie o expresie atat de pura a spiritului originar al rugby-ului, nepervertit de tarele profesionismului!
    
     Nu stiu cati dintre tinerii neo-zeelandezi care au jucat la Rosario, vor ajunge All Blacks; nu stiu cati dintre ei vor deveni vedete care vor intra in istoria Planetei Ovale; nu stiu cati dintre ei vor deveni doar buni jucatori de club, atat si nimic mai mult; nu stiu cati dintre ei se vor pierde in anonimat, alegand, poate, un alt drum decat cel care sa le conduca pasii si sprinturile catre buturile adverse.
    
     Ceea ce stiu, insa, este faptul ca in finala de pe stadionul El Coloso del Parque, ei au luat parte la un eveniment unic, atingand piscul excelentei rugbystice juvenile.
    
     Nu am urmarit meciul in direct. Am vazut inregistrarea cateva zile mai tarziu, fara sa fi stiut rezultatul. Marturisesc ca, la sfarsitul partidei, am trait un sentiment de enorma satisfactie, placere si bucurie, sentiment generat de calitatea spectacolului rugbystic la care de-abia asistasem.
    
     Ce sa fi admirat mai intai?
    
     Ritmul exceptional, mentinut de-a lungul intregii partide? Acuratetea paselor, viteza de executie, tehnica individuala, permanenta sustinere a purtatorului de balon? Presiunea continua exercitata de o gramada care a avut o evolutie de-a dreptul fantastica?
    
     Extraordinara capacitate de a varia jocul in functie de optiunile pe care le oferea faza respectiva si de asezarea adversarilor in teren, alegand solutia care, aproape mereu, i-a surprins pe australieni?
    
     Inteligenta tactica, talentul, maturitatea in joc a unor tineri aflati, inca, pe teritoriul adolescentei?
    
     Devotamentul si pasiunea lor, etalate, cu atata generozitate, in teren?
    
     Ardoarea si darzenia cu care a jucat fiecare membru al echipei?
    
     Ardoare si darzenie care l-au facut pe Telusa Veainu sa sprinteze inspre butul australian, in ultimul minut al meciului, cand scorul era de 55-17 si finala demult castigata - pentru a marca un eseu care nu mai avea absolut nicio influenta asupra rezultatului - avand intiparite pe chip incordarea, determinarea si concentrarea celui lansat catre inscrierea unui eseu dramatic si decisiv care ar fi intors, parca, rezultatul finalei aducand victoria echipei sale in ultimele secunde ale partidei?
    
     Ce sa fi admirat, mai mult?
    
     Gramada? Perechea de mijlocasi? Linia de treisferturi?
    
     Gramada a fost absolut superba, atat in fazele fixe cat si in joc deschis. Impresionanta a fost evolutia acestei gramezi a carei combinatie de forta si mobilitate a anihilat complet orice reactie a rivalei sale! Spre exemplu, la faza interceptiei reusite de mijlocasul la deschidere Tyler Bleyendaal care, blocat fiind pe aripa dreapta, a lansat o lovitura de picior in axa centrala de atac, primul care a sprintat in urmarirea balonului si l-a cules cu indemanarea unui centru, permitand continuarea fazei care a dus la eseul marcat, pe aripa stanga, de Telusa Veainu, a fost pilierul dreapta Jeff Allen (1,85 m,118 Kg)!
    
     Celalalt pilier, Angus Ta’avao-Matau (1,95 m, 123 Kg) a impresionat si el, prin forta si tehnica etalate in gramada ordonata, dar si prin mobilitatea dovedita in joc deschis.
    
     Liakimatagi Moli si Blade Thomson, „atelajul” din linia a doua, au avut o contributie majora atat la mentinerea stabilitatii gramezii, cat si la exercitarea formidabilei presiuni ofensive care a sufocat defensiva australiana. Presiune care nu ar fi fost posibila fara aportul unei remarcabile linii a treia, Whitelock-Grice-Polwart.
    
     Perechea de mijlocasi Tyler Bleyendaal-Tawera Kerr-Barlow, daca va urma traiectoria pe care s-a lansat la Rosario, va ajunge – dupa parerea mea - pe cea mai inalta orbita a Planetei Ovale.
    
     Bleyendaal, un mijlocas la deschidere calm, tehnic, rapid si cu o excelenta viziune a jocului, mi se pare ca seamana, ca stil, mai mult cu Stephen Larkham, marea „uvertura” a Australiei, decat cu Dan Carter, „dirijorul orchestrei” All Blacks.
    
     Kerr-Barlow, un „demi” cu o pasa excelenta, rapid, dinamic, exploziv, cu un joc inteligent in jurul gramezii, a dovedit calitatile unui „demi” de calibru. Nu vreau sa ma hazardez in afirmatii spectaculoase, dar il vad pe Kerr-Barlow capabil sa ajunga viitorul mijlocas la gramada pe care All Blacks il asteapta de (prea) multa vreme.
    
     Aripile Julian Savea, declarat cel mai bun junior al anului 2010, si Telusa Veainu, centrii Star Timu si Charlie Ngatai, impreuna cu fundasul Tom Marshall (1,83 m, 90 Kg) au alcatuit o spelndida linie de treisferturi a carei forta de penetrare a strapuns, de nenumarate ori, apararea adversa.
    
     Dar, mai presus de valoarea individualitatilor, ceea ce a impresionat cel mai mult a fost forta colectiva a neo-zeelandezilor care i-a coplesit, pur si simplu, pe australieni.
    
     Finala de pe Estadio El Coloso del Parque, din Rosario, a constituit o incantatoare lectie de rugby! Cu atat mai incantatoare cu cat a fost „predata”, nu de „profesori”, ci de „elevi”!
    
     Si, sa nu uitam, toate acestea au fost implinite in fata unei foarte bune selectionate a tinerilor „Wallabies” care invinsese, net, in meciurile precedente echipele Angliei si Africii de Sud , doua dintre principalele favorite ale competitiei.
    
     Acest meci mi-a produs o enorma bucurie si nu cred ca am cazut prada unui entuziasm nepotrivit. Nu sunt antrenor si nici nu ma erijez in postura unui cunoscator al meseriei de antrenor; dar parerea mea este ca aceasta finala ar putea constitui material didactic care sa fie predat in procesul de invatare a rugby-ului de la copii pana la juniori. Nu stiu daca partida a fost transmisa in Romania, dar acesta este un meci pe care tinerii nostri rugbysti, impreuna cu antrenorii lor, ar trebui sa il urmareasca si sa il studieze, cliseu cu cliseu, faza cu faza, pana in cele mai mici detalii. Merita, din plin!
    
     Eugen Cionga – Toronto