Cavalerii mingii ovale

     Sase natiuni si o ratiune: jocul nepervertit, fara fandoseli si alibiuri. Un miriapod multicolor framinta iarba intr-o duminica vegheata egal de nori si de soare. Gingania se misca fara o tinta precisa, cirmita incolo si-ncoace de picioarele infipte zdravan in pamint. Linga ea, un entomolog cu tricou rozaliu ii cerceteaza atent deplasarea, gata sa-si noteze amanuntele in carnetelul cu observatii. Entomologul se numeste Stephen Walsh, e neozeelandez si de fapt arbitreaza meciul Irlanda-Franta din Turneul celor sase natiuni. Irlandezii imping vitejeste, caznindu-se parca sa alunge un inamic obraznic de pe bucata lor de glie. Francezii joaca in afara esteticii, adunindu-si nadejdile pe musculatura lui Ibanez. Fiecare echipa se infioara sub un gind subversiv. Irlanda stie ca n-a mai cistigat trofeul de douazeci si doi de ani si ca mai are de rezistat doua minute pina la o victorie ca o oaza pentru beduin. Franta nu uita ca a condus la pauza si ca Skrela a dat cu piciorul la propriu unui paradis figurat. E 14-13 pentru Irlanda, dupa ce a fost 13-3 pentru Franta.
     “I’m sorry, we have to carry on.” “Imi pare rau, trebuie sa continuam.” Vocea de pedagog manierat a lui Walsh anunta ca intermezzo-ul pentru doftoriciri s-a sfirsit. Tocati dupa citeva zeci de gramezi, leoarca de sudoare si cu pometii vineti, jucatorii o iau de la capat. Sus, in tribuna, Brian O’Driscoll simte cum ii arde costumul. Cel mai bun om al Irlandei e priponit in afara jocului de o accidentare blestemata. Uriasul inclesteaza pumnii si isi ridica ochii spre cer. Simte ceva. Chiar atunci, Vincent Clerc face rost de o minge la treizeci de metri de buturile Irlandei, serpuieste ireal si se culca in eseu. Pentru cine n-a vazut golul doi al lui Ronaldinho din sezonul trecut cu Real, nu exista inlocuitor mai fidel. De sub streasina norilor, soarele sclipeste ca un cutit de ghilotina pe umerii irlandezilor. Visul lor e tandari, asa cum povesteste prin gesturi Ronan O’Gara, cu ochii impaienjeniti si miinile sculptind din aer o verticala a disperarii.
     A fost pina la urma 20-17 pentru Franta, lucru care conteaza mult pentru combatanti si putin pentru noi, vinatorii flaminzi ai bucuriilor care nu incep in Liga I si nu se termina in UEFA. Au fost si citeva scapari ale arbitrului Walsh, tratate cu o regeasca indiferenta de irlandezi si de francezi. A fost insa in primul rind un rugby care transforma comentariile, incepind cu acesta, in mofturi patetice si tremolouri de doi bani. Irlanda-Franta a fixat pe retina si in inimi o placere vie si un ritual ale carui sensuri nu se epuizeaza. Intre cavalerii Mesei Rotunde si Cavalerii Mingii Ovale distanta e mai mica decit s-ar putea crede. Peste toti prezideaza febra cautarii, cheful de intrecere si onoarea fara fisuri. O lume niciodata vulnerabila si mereu proaspata ne face din cind in cind semn si ne invita sa-i trecem pragul. Ar fi nepoliticos sa refuzam.

NOTA REDACTIEI


     Acest material a aparut in cotidianul "GAZETA SPORTURILOR" , sub semnatura Radu Paraschivescu